Femeia cu încheieturi de porţelan. Part 13

30 decembrie 2011

“ Nu ştiu să fac nimic întâmplător. Aşa că găsesc scuze pentru orice gest. Doar ca să mă joc …

Nimeni n-ar ştii cu adevărat, dacă din întâmplare nu m-aş da de gol. Poate că îmi face plăcere, sau poate că am mustrări de conştiinţă, ţi-ai putut da seama? Nu, desigur că nu, pentru că n-o fac niciodată. Atunci când plâng, scriu.Atunci când simt că nu pot să merg mai departe, scriu.Atunci când îmi vine să mor, scriu.Atunci când aflată in cădere liberă, gândurile mele nu găsesc un punct de sprijin, scriu.Atunci când scriu, toate expresiile vieţii, au numitor comun … tu. Şi o iau de la capăt, încercând să rescriu scenarii în care tu să rămâi lângă mine pentru totdeauna, sau cel puţin până când te hotărăşti să pleci din mintea mea. Dacă nu te-aş fi iubit necondiţionat poate că inima mea ar fi dispusă să renunţe la tine, fără atât de multe condiţii.

Între noi sunt doar câţiva paşi şi o linie trasată cu cretă ca la locul unei crime, niciunul nu căutăm nimic în nimeni, poate totuşi ceva de care să ne-agăţăm în cădere, în rest câteodată ne zâmbim de departe ca într-o reclamă la ceva frumos şi inutil. Ţie pot să îţi arăt dacă vrei în câte feluri ştiu să spun te iubesc şi în câte feluri pot să o cred până se închide uşa, până închid telefonul, până întorc spatele.

Tu ţine minte că există mereu lucruri şi oameni de reţinut: sunt o serie de mărunţişuri
pe care le-am dat sau primit, ceva cald, ceva ud şi sărat, ceva colorat, ceva vechi, toate vin din acelaşi loc. Sunt câteva degete care încă tremură la mine în palmă într-o strângere mereu adevărată. Sunt vreo doi trei oameni pe care încă îi mai caut din ochi pe orice stradă şi tu un fel de scut în zilele când nu mai e nimic de căutat.

Dumnezeu e îngăduitor.Pe lângă ceea ce îţi pot face oamenii, moartea e incomparabil, mai blândă.”

Simple pagini de jurnal, aruncate în faţa uşii tale…