Femeia cu încheieturi de porţelan. Part 14

Până la tine e doar un cuvânt. Până la mine, doar o atingere… iar ninsoarea e doar o perdea de obstacole, doar un pretext. Stau în faţa ta, mă priveşti în ochi şi încerci să refaci în gând toţi paşii de acolo de unde m-ai lăsat ultima oară şi până aici, unde e atât de ciudat să fiu. Şi nu pentru că nu te-ai putea acomoda cu prezenţa mea, ci pentru că nu te-ai mai putea lipsi de ea. Nu din nou atât de brusc. Oriunde suntem, atmosfera este grea. Grea de amintiri. Ca o bibliotecă încarcată nu de cărţi, ci de senzaţii şi sentimente, toate prăfuite, dar atât de vii. Dincolo de toate acestea, însă, exişti şi exist, cum n-am făcut-o pentru nimeni.

“- Nu credeam că o să te mai văd de atât de aproape … singuri fiind, mă refer..” spuse cu privirea stinsă, zâmbind în colţul gurii.

“- Nici eu, dar îmi imaginam cum ar fi dacă … “

“- Şi cum e? “

“- Cu siguranţă nu cum mi-am imaginat ...” spun stânjenită, căutând încruntată o ţigară în geanta trântită pe măsuţa de lângă fotoliu.

Se ridică brusc în picioare, mişcându-se neliniştit spre geam, privind urmele lăsate de ploaie, de zăpadă, de mâini străine care acum nu mai contau. Toate întâmplările alea erau calde, dar acum îl lăsau rece.  Se întoarse sprijinindu-se de pervaz, mângâindu-şi antebraţul cu degetul arătător de parcă ar fi încercat să aline o rană de mult uitată deschisă. Nu îndrăznea să o mai privească, doar continua să-şi mişte nervos piciorul …

“- Ştii că nu mai contează nimic altceva, nu ? Nu mă mai intereasează nici de ea, nici de el, nici de ce se întâmplă cu ei. Nu mă interesează viaţa de dincolo de noi…Vreau să fiu şi eu fericit. Aşa cum au fost şi alţii, aşa cum sunt şi acum şi nu o merită… iar fericirea … nu pot să o aştept din partea nimănui. Eu trebuie să fac în aşa fel să fiu fericit. Mă înţelegi?“

Avea ceva grav în vocea lui, ceva care tăia, care ardea, care îi demonstra că vorbea într-adevăr serios. Era alt om.

“- Ştiu, e ceva mai presus de orice...”

“- Mai presus de orice şi oricine. Nimeni nu are de ce să ne judece. Nu pe noi. Nu când avem toate astea. Nu când nu mai există aşa ceva. Nici măcar Dumnezeu. Ai înţeles? Nimeni..nimic…” repeta încercând parcă să o convingă.

Era cald şi totuşi afară ningea. În dormitor se auzeau în surdină doar melodii care cândva îi țineau trezi până dimineaţa. Stăteau faţă în faţă, privindu-se prin sticla de vin roşu şi fumul de tigară. Era un gol. Un gol în stomac, în mintea lor, între ei. Doar vorbele îi mai apropiau, şi amintirile…Dacă nu ar fi avut nici astea, chiar că ar fi fost nişte străini…

“- Ţi-e teamă?” îl întrebă ea cu o calmitate falsă.

“- Nu. De ce mi-ar fi? E singura situaţie în care simt şi ştiu că nu am nimic de pierdut. Consecinţele nu mă interesează pentru că nu există consecinţe … Exişti doar tu!“

“- Şi dacă nu exist aşa cum trebuie? Dacă eu însămi sunt o consecinţă? Dacă….”

“-Te gândeşti prea mult, nu o mai face … Înainte să te gândeşti la alţii, gândeşte-te la tine. Când ai făcut-o ultima oară?“

Nu spuse nimic, doar lăsase să se întrevadă un surâs.

“- Aşa credeam şi eu…“

“- Dar aş încălca atâtea principii, atâtea reguli … m-ar măcina pe interior; cum aş putea să trec peste asta, pentru că ştii că nu mă pricep…deloc.“

“- Despre ce reguli vorbeşti? Nu există decât lucrurile pe care tu vrei să le faci şi lucrurile pe care alţii vor să le faci. Atâta tot, sentimentul ăla de vină îţi este indus, nu-ţi aparţine. Spune-mi, eşti vinovată dacă vrei să fii fericită? A ajuns asta să fie un păcat?  Că lucrurile nu sunt tocmai simple e una, dar fericirea e sfântă … oricine are dreptul la ea. Mai ales noi…“

“- Faci lucrurile să pară atât de simple…“

“- Dar sunt simple, nu ştiu de ce nu le vezi şi tu...” îi spuse apropiindu-se de umărul ei, sărutând centimetru cu centimetru pielea ce părea să îngheţe sub buzele lui.

Părea să dispară pe interior. Un gol imens punea stăpânire pe ea, devorându-i cu nesaţ  logica, cățărându-se cu ghearele mici din stomac spre inimă, dându-i impresia că rămâne fără aer. Inima ajunsese o cutie de carton în care suflau seci emoţia şi teama. De acolo porneau înfiorați curenți reci ce se opreau doar în vârfurile degetelor, declanșând mici scurt-circuite şi gesturi incontrolabile care o înnebuneau de-a dreptul. Întotdeauna ea era cea care stabilea cine are controlul. Acum nici măcar să stabilească  nu mai putea. Era un sentiment de vină sfâşiat de dorinţă. Ar fi vrut să nu fie acolo, deşi acela era singurul loc în care îşi dorea să fie. Cu un gest scurt l-a oprit, ridicându-i bărbia în palmă. L-a privit lung măsurându-i buzele, liniile feţei întrebându-se  ce e mai corect:  să se mintă pe sine, sau să-i mintă pe alţii…

TO BE CONTINUED….