Până la tine e doar un cuvânt. Până la mine, doar o atingere… iar ninsoarea e doar o perdea de obstacole, doar un pretext. Stau în faţa ta, mă priveşti în ochi şi încerci să refaci în gând toţi paşii de acolo de unde m-ai lăsat ultima oară şi până aici, unde e atât de ciudat să fiu. Şi nu pentru că nu te-ai putea acomoda cu prezenţa mea, ci pentru că nu te-ai mai putea lipsi de ea. Nu din nou atât de brusc. Oriunde suntem, atmosfera este grea. Grea de amintiri. Ca o bibliotecă încarcată nu de cărţi, ci de senzaţii şi sentimente, toate prăfuite, dar atât de vii. Dincolo de toate acestea, însă, exişti şi exist, cum n-am făcut-o pentru nimeni.

“- Nu credeam că o să te mai văd de atât de aproape … singuri fiind, mă refer..” spuse cu privirea stinsă, zâmbind în colţul gurii.

“- Nici eu, dar îmi imaginam cum ar fi dacă … “

“- Şi cum e? “

“- Cu siguranţă nu cum mi-am imaginat ...” spun stânjenită, căutând încruntată o ţigară în geanta trântită pe măsuţa de lângă fotoliu.

Se ridică brusc în picioare, mişcându-se neliniştit spre geam, privind urmele lăsate de ploaie, de zăpadă, de mâini străine care acum nu mai contau. Toate întâmplările alea erau calde, dar acum îl lăsau rece.  Se întoarse sprijinindu-se de pervaz, mângâindu-şi antebraţul cu degetul arătător de parcă ar fi încercat să aline o rană de mult uitată deschisă. Nu îndrăznea să o mai privească, doar continua să-şi mişte nervos piciorul …

“- Ştii că nu mai contează nimic altceva, nu ? Nu mă mai intereasează nici de ea, nici de el, nici de ce se întâmplă cu ei. Nu mă interesează viaţa de dincolo de noi…Vreau să fiu şi eu fericit. Aşa cum au fost şi alţii, aşa cum sunt şi acum şi nu o merită… iar fericirea … nu pot să o aştept din partea nimănui. Eu trebuie să fac în aşa fel să fiu fericit. Mă înţelegi?“

Avea ceva grav în vocea lui, ceva care tăia, care ardea, care îi demonstra că vorbea într-adevăr serios. Era alt om.

“- Ştiu, e ceva mai presus de orice...”

“- Mai presus de orice şi oricine. Nimeni nu are de ce să ne judece. Nu pe noi. Nu când avem toate astea. Nu când nu mai există aşa ceva. Nici măcar Dumnezeu. Ai înţeles? Nimeni..nimic…” repeta încercând parcă să o convingă.

Era cald şi totuşi afară ningea. În dormitor se auzeau în surdină doar melodii care cândva îi țineau trezi până dimineaţa. Stăteau faţă în faţă, privindu-se prin sticla de vin roşu şi fumul de tigară. Era un gol. Un gol în stomac, în mintea lor, între ei. Doar vorbele îi mai apropiau, şi amintirile…Dacă nu ar fi avut nici astea, chiar că ar fi fost nişte străini…

“- Ţi-e teamă?” îl întrebă ea cu o calmitate falsă.

“- Nu. De ce mi-ar fi? E singura situaţie în care simt şi ştiu că nu am nimic de pierdut. Consecinţele nu mă interesează pentru că nu există consecinţe … Exişti doar tu!“

“- Şi dacă nu exist aşa cum trebuie? Dacă eu însămi sunt o consecinţă? Dacă….”

“-Te gândeşti prea mult, nu o mai face … Înainte să te gândeşti la alţii, gândeşte-te la tine. Când ai făcut-o ultima oară?“

Nu spuse nimic, doar lăsase să se întrevadă un surâs.

“- Aşa credeam şi eu…“

“- Dar aş încălca atâtea principii, atâtea reguli … m-ar măcina pe interior; cum aş putea să trec peste asta, pentru că ştii că nu mă pricep…deloc.“

“- Despre ce reguli vorbeşti? Nu există decât lucrurile pe care tu vrei să le faci şi lucrurile pe care alţii vor să le faci. Atâta tot, sentimentul ăla de vină îţi este indus, nu-ţi aparţine. Spune-mi, eşti vinovată dacă vrei să fii fericită? A ajuns asta să fie un păcat?  Că lucrurile nu sunt tocmai simple e una, dar fericirea e sfântă … oricine are dreptul la ea. Mai ales noi…“

“- Faci lucrurile să pară atât de simple…“

“- Dar sunt simple, nu ştiu de ce nu le vezi şi tu...” îi spuse apropiindu-se de umărul ei, sărutând centimetru cu centimetru pielea ce părea să îngheţe sub buzele lui.

Părea să dispară pe interior. Un gol imens punea stăpânire pe ea, devorându-i cu nesaţ  logica, cățărându-se cu ghearele mici din stomac spre inimă, dându-i impresia că rămâne fără aer. Inima ajunsese o cutie de carton în care suflau seci emoţia şi teama. De acolo porneau înfiorați curenți reci ce se opreau doar în vârfurile degetelor, declanșând mici scurt-circuite şi gesturi incontrolabile care o înnebuneau de-a dreptul. Întotdeauna ea era cea care stabilea cine are controlul. Acum nici măcar să stabilească  nu mai putea. Era un sentiment de vină sfâşiat de dorinţă. Ar fi vrut să nu fie acolo, deşi acela era singurul loc în care îşi dorea să fie. Cu un gest scurt l-a oprit, ridicându-i bărbia în palmă. L-a privit lung măsurându-i buzele, liniile feţei întrebându-se  ce e mai corect:  să se mintă pe sine, sau să-i mintă pe alţii…

TO BE CONTINUED….

30 decembrie 2011

“ Nu ştiu să fac nimic întâmplător. Aşa că găsesc scuze pentru orice gest. Doar ca să mă joc …

Nimeni n-ar ştii cu adevărat, dacă din întâmplare nu m-aş da de gol. Poate că îmi face plăcere, sau poate că am mustrări de conştiinţă, ţi-ai putut da seama? Nu, desigur că nu, pentru că n-o fac niciodată. Atunci când plâng, scriu.Atunci când simt că nu pot să merg mai departe, scriu.Atunci când îmi vine să mor, scriu.Atunci când aflată in cădere liberă, gândurile mele nu găsesc un punct de sprijin, scriu.Atunci când scriu, toate expresiile vieţii, au numitor comun … tu. Şi o iau de la capăt, încercând să rescriu scenarii în care tu să rămâi lângă mine pentru totdeauna, sau cel puţin până când te hotărăşti să pleci din mintea mea. Dacă nu te-aş fi iubit necondiţionat poate că inima mea ar fi dispusă să renunţe la tine, fără atât de multe condiţii.

Între noi sunt doar câţiva paşi şi o linie trasată cu cretă ca la locul unei crime, niciunul nu căutăm nimic în nimeni, poate totuşi ceva de care să ne-agăţăm în cădere, în rest câteodată ne zâmbim de departe ca într-o reclamă la ceva frumos şi inutil. Ţie pot să îţi arăt dacă vrei în câte feluri ştiu să spun te iubesc şi în câte feluri pot să o cred până se închide uşa, până închid telefonul, până întorc spatele.

Tu ţine minte că există mereu lucruri şi oameni de reţinut: sunt o serie de mărunţişuri
pe care le-am dat sau primit, ceva cald, ceva ud şi sărat, ceva colorat, ceva vechi, toate vin din acelaşi loc. Sunt câteva degete care încă tremură la mine în palmă într-o strângere mereu adevărată. Sunt vreo doi trei oameni pe care încă îi mai caut din ochi pe orice stradă şi tu un fel de scut în zilele când nu mai e nimic de căutat.

Dumnezeu e îngăduitor.Pe lângă ceea ce îţi pot face oamenii, moartea e incomparabil, mai blândă.”

Simple pagini de jurnal, aruncate în faţa uşii tale…

Dacă m-aş ridica de aici, aş putea pierde toată senzaţia plăcută de siguranţă, de căldură, tot farmecul, toată simfonia de sunete înfundate, toată dimineaţa. Aş pierde-o alergând după minute la ore fixe, făcând slalom printre bătrâni îngheţaţi, adulţi grăbiţi şi copii nepăsători şi iarăşi nu aş ajunge la timp. Aşa că ce rost are? Rămân aici, în aşternuturile calde încercând să prind din urmă toate dimineţile irosite aiurea. Şi parcă nici nu e viaţă afară! Doar imitaţia ei, în cea mai ieftină formă…

Nu mă deranjează că şi în dimineaţa asta sunt singură. Îmi plac dimineţile care îmi aparţin în totalitate, în care îmi pun ordine în idei, în care îmi restabilesc echilibrul cu o ceaşcă bună de cafea, aşa cum îmi place doar mie. Sunt obosită de prea multe cuvinte. Tind să cred că liniştea e cel mai bun remediu pentru cei cu stări inexplicabile. Ca şi mine, de altfel..(Probabil din această cauză şi lipsa mea de activitate aici) .Bucătăria trăieşte în culori reci. Nu-mi plac. Când voi avea bucătăria mea, voi vărui pereţii în cele mai calde culori, atât de calde că la un moment dat toţi oamenii care-mi vor trece pragul vor avea tendinţa să-i ia în braţe. Si vor descoperi că sunt la fel de călduroşi ca o ceaşcă de ciocolată caldă. Geamurile sunt aburite, iar toată imaginea în mişcare de afară parcă e o acuarelă fumurie aruncată capricios de un copil lipsit de orice talent.

Şi totuşi îmi lipseşte zăpada… Da, mie! Ştiu că e incredibil, dar chiar îmi lipseşte. Probabil de asta am nevoie ca să-mi recapăt echilibrul.

Voi în ce vi-l regăsiţi?

Sufletul unei femei e un borcan pe fundul căruia se decantează liniştit toate rămăşitele sentimentelor care au fost ucise violent. Sufocate. Sfârtecate. Arse şi apoi stinse. Am observat că de câte ori spui unui bărbat că e greu să fii femeie te întâmpină un zâmbet resemnat şi indulgent, ca şi cum tocmai ai fi spus una dintre cele mai mari trăznăi. Nu te crede…sau te crede dar nu poate să recunoască?

Cred că a fi femeie înseamnă a fi într-o continuă dilemă şi într-o continuă încercare de a mulţumi un celălalt care nu este foarte greu de mulţumit (chestie care, pe mine cel puţin, mă scoate din sărite), dar mai ales de a te mulţumi pe tine însăţi, ceea ce este de-a dreptul imposibil : să te dai fără să laşi impresia că te-ai vinde, să ceri fără să se creadă că cerşeşti, să furi atunci când ştii că altfel nu ai obţine, să alungi înainte de a fi alungată şi să părăseşti pentru a nu fi folosită. Să fii femeie înseamnă să înveţi să fii arogantă în suferinţă, să răneşti pentru a îţi dovedi că o mai poţi face, să te răzbuni şi să regreţi, să ai dreptate şi să îţi pară rău de asta pentru că cele mai teribile temeri ţi se adeveresc, să ai adevărul în mână şi să îl bagi repede în buzunar sau să îl ascunzi într-un sertar, minţindu-te că aşa nu o să mai doară. Să fii femeie înseamnă să înveţi în mod continuu cum să te faci iubită şi cum să păstrezi o chestie pe care nici nu ştii dacă ai avut-o vreodată, să fii rea pentru că bună ai fi plictisitoare, să loveşti pentru că sărutând ai fi luată drept o gratuitate, drept ceva ce se cuvine stăpânit. Să fii femeie înseamnă să zâmbeşti frumos atunci când sufletul mai are puţin şi se destramă, să dai cu fard peste durere şi să o faci carismatică, să vorbeşti şi să asculţi când tu ai prefera să te faci mică şi să te ascunzi, să ai puterea de a te întoarce la timp, cât incă mai ai şanse să fii primită. Să fii femeie înseamnă să zâmbeşti sfidător ceasornicului care îţi măsoară trecerea, să spargi bariere şi prejudecăţi, să te prefaci că nu înţelegi aroganţele, să naşti copii care o să te părăsească…. Să fii doamnă, amantă, mamă, fiică, soţie, soră, copil…orice este cazul, orice ţi s-ar putea cere ! Să fii femeie înseamnă să ai răbdarea de a strânge secunde, de-a lungul anilor, pentru ca mai târziu să le rememorezi şi să le retrăieşti pentru a te simţi cât de cât împlinită, pentru a găsi o scuză pentru toţi anii în care ai dat şi ai dat până când ţie nu ţi-a rămas nimic.

Să fii femeie înseamnă să găseşti scuze tuturor, mai puţin ţie, să săruţi mâini grăbite, să veghezi vise în care, de mult timp, personajul principal nu mai eşti tu. Să fii femeie înseamnă să ai tăria de a accepta că pentru tine timpul trece mult mai repede, că tot ceea ce îţi rămâne este ceea ce ai fost cândva. Să fii femeie înseamnă să fii crudă pentru a fi senzuală, voluptoasă în durere şi copilăroasă în râs, puternică, fragilă, alintată, fermă, înţeleaptă, prostuţă, carismatică, uşuratică, serioasă.
La un moment dat toate aceste flash-uri se amestecă, toate aceste măşti se împrăştie şi nu mai ai nevoie de ele pentru ă nu te mai ajută la nimic, nu îţi mai folosesc. Şi în acel moment rămâi pentru prima oară cu tine, aprinzi o ţigară şi laşi gândul să aiureze liber şi nestingherit. Îţi dai seama ce obositor este să fii femeie, ce inutilă este această imagine pe care ai construit-o cu atâta perseverenţă. Femeia pe care ai clădit-o se uită la tine amuzată şi tu nu o mai recunoşti. Pentru un moment, unul scurt, nu o mai vrei. Pentru un moment, vrei doar să fii om. Dar momentul trece şi stingi ţigara, grăbită. Nu ai timp de regrete sau de întrebări. Timpul trece prea repede şi înaintea ta se deschide, inevitabil, o viaţă de femeie.

]]> http://aysha016.wordpress.com/2011/11/29/substantiv-comun-simplu-genul-feminin-2/feed/ 11 aysha016 tumblr_ljagmjcKDT1qfj1kqo1_500 http://aysha016.wordpress.com/2011/11/23/substantiv-comun-simplu-genul-feminin/ http://aysha016.wordpress.com/2011/11/23/substantiv-comun-simplu-genul-feminin/#comments Wed, 23 Nov 2011 13:04:09 +0000 aysha016 http://aysha016.wordpress.com/?p=1795 ]]>

Femeia.

1

Femeia ideală nu are corp, nici chip, nici voce, nici idei. Ea însăşi este o idee, o dorinţă, un motiv, un neajuns. Al tău, al vostru, al tuturor. Este un amestec alambicat de simboluri, culori, materiale, senzaţii şi parfumuri. Femeia e  zgomotul sacadat al tocurilor de 12 care calcă apăsat trotuarul, marmura şi nervii întinşi la maxim; e rujul roşu aplicat cu o precizie şi acurateţe de desen tehnic; e parfumul care îţi sechestrează nările şi atenţia, care sfidează timpul şi te poartă înainte şi înapoi fără obligaţii financiare, doar emoţionale. Este otrăvitoare. Răutatea ei poate ucide. Ucide vise. Ucide inimi. Ucide minţi. Ucide şanse, speranţe, sentimente. Iese din văgăuna ei, ca un şarpe sâsâind şi, zăngănind inele, își scuipă veninul peste tot. Urmăreşte prada, târându-se lin şi confundându-se aproape cu tot ceea ce o înconjoară. O prinde, apoi, dintr-o smucitură precisă şi o acaparează. Se înfăşoară de gâtul acesteia şi o sufocă încet, încet, uitându-se, drăgăstos, în ochii ei. Femeia e muzică jazz, fum şi vin roşu.

Oricât ai încerca s-o uiţi, n-ai să poţi. E ca o otravă vie, care sălăşluieşte acolo, în tine, mereu, ieşind din când în când la iveală, atâta cât să-ți aducă aminte că există. Vei supravieţui, toţi supravieţuiesc. Nu e letală, pur şi simplu există în tine atâta timp cât vei trăi, iar dacă există viaţă după moarte, atunci o vei gasi şi acolo. Foarte puţini sunt cei care i-au găsit antidotul. Iar antidotul nu poate fi altceva decât o alta otravă vie, cel putin la fel de puternică ca şi aceasta.

Privirea îmi este neclară, iar ochii mei sunt geamuri de  caramel. Îngheţate. Aburite. Pe care oricine schiţează impresii la întâmplare după bunul plac. Viaţa mea şi a tuturor se rezumă la simple guri de aburi care dispar înainte să ceară socoteală, la mişcări scurte şi bruşte de jucării mecanice şi la paşi scurţi şi grăbiţi către sine. Urăsc frigul şi felul insensibil în care se apropie de mine: cu fiecare atingere pielea mea devine vineţie, cu fiecare îmbrăţişare simt că nu pot respira, că-mi despică pietul, ca în final să mă lase pe jumătate vie şi pe jumătate amorţită ca pe o victimă pe care dinadins îşi doreşte s-o vadă agonizând. Dar n-am de gând să-i dau satisfacția asta şi merg mai departe ferindu-mă să privesc altundeva decât înainte.

Mă strigă şi cred că mi se pare, deşi vocea aia e inconfundabilă. Merg înainte, dar e tot mai aproape, îi simt mişcările şi greutatea paşilor în timp ce număr în gând. Mă ajunge şi deja îi simt parfumul tăiat de gerul de-afară; un parfum prea dulce pentru un bărbat, întotdeauna îi spusesem asta. Îmi pune trei întrebări la care nu ştiu să-i răspund. Toate dintre ele ţin de politeţe. Mă forţez să mă concentrez la vorbele care mi se adresează şi nu pot, la fel ca atunci când încercam să înţeleg de ce a făcut toate lucrurile alea şi nu reuşeam. Nu. Sub nicio formă. Înţeleg un singur cuvânt: “schimbat”. Oare la cine se referă? La mine, sau la el? Oricum ar fi, pentru prima oară sunt de acord cu el. TOTUL s-a schimbat la suprafaţă, dar de adâncuri mi-e teamă mie de fapt. Ele te înghit indiferent de mâna care te-ar salva…

Doar în prezent poţi să-ţi aminteşţi şi să râzi. Când vine vorba de  trecut singurul lucru de care eşti capabil e să plângi.

Nu pot să consum nimic, poate doar să mă consum … Azi e zi de personale.

Have a nice day … better than mine!