De ce (nu)mai faci asta?

Se intampla din nou…

Se intampla din nou sa ma pierd cu totul, inexplicabil, cu ganduri, cu senzatii, cu replici si gesturi, cu amintiri si cuvinte. Le pierd pe toate dintr-o prostie si le inlocuiesc intr-o graba curioasa cu altele abandonate inconstient de voi, dar adoptate intuitiv de mine. Si apoi plang, ma plang, pentru ca imi duc dorul, pentru ca vreau tot ce era al meu inapoi, pentru ca nimic nu-mi vine mai bine decat propria mea identitate.


Se intampla din nou sa pierd nopti aiurea, alergand in mintea mea niste vremuri carora daca le zic „Piua!” nu se mai intorc inapoi. Oricum, cred ca asta e si motivul pentru care imi place sa fac asta de vreo patru nopti incoace; pentru ca stiu ca nu se mai intorc. Daca s-ar intoarce, atunci ar fi o problema. Nu le-as mai haitui eu, m-ar haitui ele pe mine, si asta imi mai lipseste: sa fiu bantuita de propriul trecut. Se intampla din nou sa ard nopti intruna si sa le beau cenusa in fiecare dimineata in loc de cafea, ca sa ma mint ca de fapt ele niciodata n-au existat, ca de fapt n-am pierdut nimic. E galagie in capul meu. Mi-as dori sa-mi taca dracului odata toate gandurile. Sa nu mai pierd nopti. Ca daca le-as cauta vreodata, le-as gasi pe toate la tine…


Se intampla din nou sa ne privim in ochi. De fapt, noi nu ne privim in ochi decat aici. Aici avem curaj. Toate cuvintele peste care treci acum cu privirea sunt de fapt ochii mei. Acum privesti adanc in ei. Hei! Acum de ce (nu)mai faci asta? Ai ferit privirea, dar acum citesti din nou. Da, privirea mea spune totul : ca imi lipsesti, ca te urasc, ca vreau sa plang, ca vreau sa rad, ca vreau sa te strang in brate. Stiu ca ma privesti, deci stiu ca citesti. Citeste in continuare! Simti? Acum te mangai, incet, ca si cum nu exista limita intre mine si tine. Simti caldura? Simti fiorul? Te mangai exact asa cum iti placea, exact asa cum nimeni n-a stiut sa o mai faca. Asta e singurul loc in care ma poti lua in brate. Fa-o daca simti asta! Acum, simti si tu ce simt si eu? E asa bine, ca atunci cand ajungi acasa si rasufli usurat. Fiecare silaba din cuvintele pe care le citesti e o bataie a inimii mele. Cate ai numarat pana acum? Da?! Si eu la fel…Vrei sa scriu in continuare? Vrei sa ma mai privesti? Daca da, iti scriu toate astea, si as scrie continuu ca sa nu iti mai dezlipesti ochii de mine vreodata, sa ma privesti asa cum ai facut-o cand ai venit ca sa nu mai pleci niciodata. Stiu ca citesti! Deci stiu ca ma privesti. Ai vrea sa ma saruti? Mai tii minte cum era? Cum incepea? Cum nu se mai termina? As vrea sa-ti dau ceva ce mi-ai dat tu mie, ceva ce nu poarta nume, care nu poate fi aruncat, uitat, ucis. Ceva pe care il poti lua doar personal. Ai vrea sa mai scriu ca sa mai stam putin  impreuna? Inca 5 minunte asa cum vroiam dimineata? Mai vrei? Gandeste-te bine, asta e singurul loc in care mai putem fi impreuna, fara sa stie nimeni, fara sa conteze, fara sa-ti ceri iertare. Asta e singurul loc in care te iert si in care te iubesc.

Acum trebuie sa plec… Ne vedem data viitoare? Acelasi loc, aceeasi ora?

Te intreb, dar stiu ca nu o sa-mi raspunzi: De ce  (nu)mai faci asta?


My Top 100 Favourite Quotes! part 1.

  1. I am only responsible for my own heart, you offered yours up for the smashing my darling. Only a fool would give out such a vital organ.
  2. „Once upon a time there was a boy who loved a girl, and her laughter was a question he wanted to spend his whole life answering.
  3. ONE THING I AM NEVER GOING TO DO WHEN I GROW UP : Is fall in love, drop out of college, learn to subsist on water and air, have a species named after me, and ruin my life.
  4. Whoever it is you fall in love with for the first time, not just love but be in love with, is the one who will always make you angry, the one you can’t be logical about.
  5. I’m so afraid of losing something I love that I refuse to love anything.
  6. Holding hands, for example, is a way to remember how it feels to say nothing together.
  7. I, with a deeper instinct, choose a man who compels my strength, who makes enormous demands on me, who does not doubt my courage or my toughness, who does not believe me naïve or innocent, who has the courage to treat me like a woman.
  8. I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.
  9. Cheating is easy. There’s no swank to infidelity. To borrow against the trust someone has placed in you costs nothing at first. You get away with it, you take a little more and a little more until there is no more to draw on. Oddly, your hands should be full with all that taking but when you open them there’s nothing there.
  10. I was happy but happy is an adult word. You don’t have to ask a child about happy, you see it. They are or they are not. Adults talk about being happy because largely they are not. Talking about it is the same as trying to catch the wind. Much easier to let it blow all over you.
  11. Don’t walk behind me; I may not lead. Don’t walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend
  12. As it is, I can’t settle, I want someone who is fierce and will love me until death and know that love is as strong as death, and be on my side for ever and ever. I want someone who will destroy and be destroyed by me. There are many forms of love and affection, some people can spend their whole lives together without knowing each other’s names. Naming is a difficult and time-consuming process; it concerns essences, and it means power. But on the wild nights who can call you home? Only the one who knows your name. Romantic love has been diluted into paperback form and has sold thousands and millions of copies. Somewhere it is still in the original, written on tablets of stone. I would cross seas and suffer sunstroke and give away all I have, but not for a man, because they want to be the destroyer and never the destroyed.
  13. When she bleeds the smells I know change colour. There is iron in her soul on those days. She smells like a gun.
  14. The role of a writer is not to say what we can all say, but what we are unable to say.
  15. Sometimes we reveal ourselves when we are least like ourselves
  16. I hate men who are afraid of women’s strength.
  17. I’m sorry for my inability to let unimportant things go, for my inability to hold on to the important things.
  18. The Buddhists say there are 149 ways to God. I’m not looking for God, only for myself, and that is far more complicated. God has had a great deal written about Him; nothing has been written about me. God is bigger, like my mother, easier to find, even in the dark. I could be anywhere, and since I can’t describe myself I can’t ask for help.
  19. You’re going to come across people in your life who will say all the right words at all the right times. But in the end, it’s always their actions you should judge them by. It’s actions, not words, that matter.
  20. While I can’t have you, I long for you. I am the kind of person who would miss a train or a plane to meet you for coffee. I’d take a taxi across town to see you for ten minutes. I’d wait outside all night if I thought you would open the door in the morning. If you call me and say ‘Will you…’ my answer is ‘Yes’, before your sentence is out. I spin worlds where we could be together. I dream you. For me, imagination and desire are very close.
  21. There were things I wanted to tell him. But I knew they would hurt him. So I buried them, and let them hurt me.
  22. Sometimes people put up walls, not to keep others out, but to see who cares enough to break them down.
  23. Never tell your problems to anyone…20% don’t care and the other 80% are glad you have them.
  24. A stranger stabs you in the front; a friend stabs you in the back; a boyfriend stabs you in the heart, but best friends only poke each other with straws.
  25. I always knew looking back on the tears would make me laugh, but I never knew looking back on the laughs would make me cry.
  26. Do you fall in love often?” Yes often. With a view, with a book, with a dog, a cat, with numbers, with friends, with complete strangers, with nothing at all.
  27. Advice is what we ask for when we already know the answer but wish we didn’t.
  28. Everything is okay in the end, if it’s not ok, then it’s not the end.
  29. Having a guy dump you and say „We can still be friends” is like having your mom say „Your dog died but you can still keep it .
  30. Friendship is born at that moment when one person says to another: „What! You too? I thought I was the only one.
  31. Be yourself; everyone else is already taken.
  32. So many people enter and leave your life! Hundreds of thousands of people! You have to keep the door open so they can come in! But it also means you have to let them go!
  33. In three words I can sum up everything I’ve learned about life: it goes on.
  34. I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they’re right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.
  35. There is never a time or place for true love. It happens accidentally, in a heartbeat, in a single flashing, throbbing moment.
  36. People think a soul mate is your perfect fit, and that’s what everyone wants. But a true soul mate is a mirror, the person who shows you everything that is holding you back, the person who brings you to your own attention so you can change your life.A true soul mate is probably the most important person you’ll ever meet, because they tear down your walls and smack you awake. But to live with a soul mate forever? Nah. Too painful. Soul mates, they come into your life just to reveal another layer of yourself to you, and then leave.

    A soul mates purpose is to shake you up, tear apart your ego a little bit, show you your obstacles and addictions, break your heart open so new light can get in, make you so desperate and out of control that you have to transform your life, then introduce you to your spiritual master…

  37. When you are young, you think it’s going to be solved by love. But it never is. Being close – as close as you can get – to another person only makes clear that impassable distance between you.’
    If being in love only made people more lonely, why would everyone want it so much?’
    Because of the illusion. You fall in love, it’s intoxica
    ting, and for a little while you feel like you’ve actually become one with the other person. Merged souls and so on. You think you’ll never be lonely again.
  38. To be happy, we must not be too concerned with others.
  39. When the soul suffers too much, it develops a taste for misfortune.
  40. A man attaches himself to woman – not to enjoy her, but to enjoy himself.

Bruno Mars – Liquor Store Blues (Ft. Damian Marley)

(Verse 1)
Standing at this liquor store,
Whisky coming through my pores, Feeling like I run this whole block.
Lotto tickets and cheap beer That’s why you can catch me here, Tryna scratch my way up to the top.

Because my job got me going nowhere, so I ain’t got a thing to lose.
Take me to a place where I don’t care, this is me and my liquor store blues.

I’ll take one shot for my pain, One drag for my sorrow.
Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.
One shot for my pain, One drag for my sorrow. Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.

(Verse 2)
Me and my guitar tonight, singing to the city lights, tryna live on more than what I got.
Bruno Mars Liquor Store Blues lyrics found on
Cause ’68 Citrus ain’t gonna pay the rent, so I’ll be out here til they call the cops.

Because my job got me going nowhere, so I ain’t got a thing to lose.
Take me to a place where I don’t care, this is me and my liquor store blues.

I’ll take one shot for my pain, One drag for my sorrow.
Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.
One shot for my pain, One drag for my sorrow.
Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.

(Damian Marley)

Give me this one shot for my pain, One drag for my sorrow.

Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.

One shot for my pain, One drag for my sorrow.

Get messed up today, I’ll be ok tomorrow.

„Cu” şi „Pe” masură. Part 2

Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin.

Îmi place să tot spun asta pentru că mă simt mai în  siguranţă aşa, pentru că induce oamenii in eroare, îi face să se întrebe: „Mai mult din ce ?” şi „Mai puţin din cât ?”. Care e instrumentul meu de masură? Înainte credeam că viaţa mea se măsoară în aprecierile celorlalti, în momentele  în care simţeam că demonstrez că îmi merit fiecare gură de aer pe care o trag în piept, în oamenii pe care îi aveam lângă mine. Măsura mea nu a stat în nimic din toate astea, ci în obstacolele care mi-au stat în faţă şi pe care le-am depăşit, în adâncimea abisurilor în care m-am prăbuşit şi pe care le-am escaladat cu coatele julite şi mintea făcută praf, în numarul de”nu-uri” pe care le-am transformat în „da”, în golurile pe care le-am umplut. Obişnuiam să cred că măsura mea eşti tu, dar niciodată n-am fost un întreg, ne-a dat mereu cu virgulă.

Am vrut toate lucrurile cu şi pe măsura mea, fără alte întrebări, fără loc lăsat interpretărilor. Fie că aş fi vorbit eu, fie că ar fi vorbit ele despre mine, tonul ar fi fost acelaşi, linia de idei perfect dreaptă şi în concordanţă cu cea care îmi aparţine, fără nicio deosebire, fără nicio discrepanţă. Totul clar, tranşant si precis ca o incizie pe cord realizată cu măiestrie. Multe din toate lucrurile alea le-am pierdut, dar mai apoi mi-am dat seama că de fapt nu erau ale mele de la bun inceput, aşa că am renunţat să le mai caut, să le mai plâng. Mă vor găsi ele pe mine la un moment dat, pentru că niciodată nu găsim lucrurile pe care le-am pierdut, ele ne găsesc  pe noi de fapt. Că nu ne mai găsesc la fel, asta e cu totul altă problemă. Uneori am simţit că totul se prăbuşeste în jurul meu, dar abia atunci, când zidurile căzuseră, mi-am dat seama că viziunea mea asupra lumii se extindea, îşi creea noi hotare. Am înţeles că sunt unii ochi ce pot vedea pentru suflete oarbe,dar sunt şi unele suflete văzătoare ce pot deschide noi orizonturi unor ochi orbi.

O să-mi păstrez măsura în continuare, chiar dacă asta înseamnă sa îmi fiu propriul instrument de măsură, pentru că ştiu să fiu fericită şi atunci când nu sunt, pentru că pot să dau 100% din mine chiar şi atunci când am numai 80%, pentru că am învăţat că motivul din cauza  căruia oamenii renunţa aşa uşor este că au tendinţa să privească cât de departe mai trebuie să meargă, în loc de cât de departe au ajuns deja. Nu o să cer tăcerii cuvintele care au rămas nerostite, nu vreau să mă întorc, iar dacă o să o fac vreodată o să fie numai cu un gând sau un suspin, dar niciodată toată. O să vreau doar o zi în care să nu conteze nici ce nu dau,nici la ce renunţ. O zi de care să îmi fie dor, o zi fără mine, doar cu măsura mea, pentru că sunt atâţia oameni care nu au nevoie de unii de alţii, ci au doar nevoi şi lipsuri, care n-au timp să privească înapoi, dar care totuşi trăiesc în trecut îmbătrânind de tineri şi niciodată maturizându-se.

Vreau măsura mea, pentru că îmi  pot potrivi toate ceasurile după legile timpului, dar ceasul din mine mereu va bătea după alte legi.Aşa că dintre bine şi rău aleg tot răul ce duce spre bine, călăuzită de conştiinţa care îmi biciuie gândurile : „Înainte nu puteam să-mi imaginez că aş putea iubi pe altcineva înafară tine. Acum nu îmi pot imagina că aş mai putea iubi pe cineva, înafară de mine...”.

Vreau totul „cu” şi „pe” măsura mea, pentru că altfel e mai bine sa fii rege peste singurătate decât slugă în dragoste.

Kelly Rowland – Rose Colored Glasses

[Verse 1]
Everybody’s saying that we should get back together
And everybody’s saying that we’re meant to be together
Everybody’s saying that how the love was so damn perfect
And I ain’t never seen a petal that don’t think it’s worth it

They ain’t been through the things that you put me through and
They ain’t seen all the things that I seen in you and
They ain’t never cried the tears you made me cry
So they can’t be the judge cuz…

They don’t know what I know
They never seen that part of you
They know the lies I know the truth
They say stay I say go
They never aseen our scars before
They think our love is beautiful

Everything is beautiful when you’re looking through
Rose coloured glasses
Everything seems amazing when you see the view through
Rose coloured glasses
..Take ‘em off
Kelly Rowland Rose Colored Glasses lyrics found on

[Verse 2]
Everybody’s thinking I was just too scared to love you
You’ve got them all believing that I folded under pressure
It’s crazy how I gave my best I tried so hard to love you
I can’t believe that all this time my pain just brought you pleasure

They ain’t been through the things that you put me through and
They ain’t seen all the things that I seen in you and
They ain’t never cried the tears you made me cry
So they can’t be the judge cuz…

They don’t know what I know
They never seen that part of you
They know the lies I know the truth
They say stay I say go
They never aseen our scars before
They think our love is beautiful

Everything is beautiful when you’re looking through
Rose coloured glasses (Oh no)
Everything seems amazing when you see the view through
Rose coloured glasses
..Take ‘em off (Hey)

„Cu” şi „Pe” masură. Part 1

M-am născut în braţele ideilor mele, în zgomot şi în neliniste. Nimeni nu mă asculta,nimeni nu mă auzea, şi cu siguranţă nu eram centrul universului pentru niciunul din ei. Primisem viaţă, dar viaţa  se pare că încă nu ma acceptase pe mine, căci ma simţeam undeva pe la mijlocul tranzacţiei,  pe jumătate amânată de birocraţie şi  pe jumătate încurcată de incompentenţa funcţionarilor. Nu-mi doream să trăiesc, pentru că în momentul ăla mi se părea mult prea mult;  îndrăzneam doar să supravieţuiesc, iar ca să fac asta trebuia să atrag atenţia, să creez, să mimez, să mint, să plâng şi să şochez. În felul ăsta imi câştigam existenţa, în felul asta îi reduceam la tăcere, în felul ăsta trăiam pe masura mea, şi nu pe măsura lor.

Ciudat cuvânt „măsură”, dar toată viaţa mea a fost o continuă probă, o repetiţie finală a repetiţiei finale, cu costume şi măşti, cu zâmbete şi lacrimi, cu sentimente si declaratii tragice, cu actori şi oameni. De fiecare dată mi-am ales singură scenariul, de fiecare data mi-am ştiut sfârşitul, de fiecare dată am avut de ales, dar de fiecare dată am  făcut aceeaşi greşeală, cu fiecare rol din ce în ce mai perfecţionată, din ce în ce mai naturalizată, din ce în ce mai mult însuşită. Am adorat să iubesc actori, dar niciodată oameni, iar de fiecare dată m-am incurcat în scenariile lor, şi n-am mai gasit ieşirea din galeria  cu măşti. N-am ştiut niciodată să joc cu şi pe masură, am dat tot, m-am pierdut în sufletele largi şi goale incercând să le umplu cu mine. Am încercat atât de tare încat m-am pierdut de tot, încat m-am diluat de-a dreptul.  Cu alte ocazii am rămas pe încuiată pe dinafară, abandonată ca un câine bolnav căci inimile erau prea mici, incapabile si retarde. Nu găsisem niciuna pe măsura mea…

Şi am început să mă întreb care e măsura mea, de unde încep şi unde mă termin, până unde se întinde ” sunt în stare de orice pentru tine „, şi când într-adevăr ajung să nu mai pot. Cred că mai presus de toate, în viaţă am încercat să simt mai puţin, să diluez senzatiile, să le fragmentez, să le contorizez pentru că eu oricum le amplificam doar prin simplul fapt că le aveam. Aşa fusesem educată, antrenată, îndoctrinată. Nu îmi doream decat să încap perfect în inima cuiva, să mă accesorizez cu sentimente, sa ma îmbrac cu persoana de lângă mine şi totusi sa rămân tot eu, să nu mă schimb, să nu mă deghizez, să nu mă simt ca pe scenă jucând alt rol, să nu mă simt doar un actor, ci om. Şi chiar dacă ar fi fost şi aşa, măcar să joc rolul în care eu sunt într-adevăr eu.

În ultimul timp mi-a plăcut să joc în drame, atât de tare încât orice traire a personajelor a  devenit a mea, încat orice rană imaginară pe care o căpătam sângera cu adevărat, încât orice moarte se termina cu înmormântarea mea.  Toate astea până într-o zi, când out of nowhere am izbunit într-un  râs contagios, de care nu am reuşit să scap decât abia atunci când mi-am dat seama că am îndraznit sa uit de tristetea care mă caracteriza. Aş fi vrut să fiu furioasă pe mine, dar am cedat.  Mă uitam la el şi nu vedeam un alt actor cu replici invăţate pe de rost, cu gesturi prelucrate şi scenarii studiate şi analizate de acasă. De fiecare dată când eram în preajma lui, haosul şi neliniştea  din gandurile mele erau reduse la tacere, şi pentru prima oară eu nu mai eram nevoită să mai fac nimic, să mai inventez poveşti, să mai interpretez alt rol. Eram demachiată sufleteste, dar în faţa lui nu mă simţeam vulnerabilă, iar lucrul ăsta se vedea : indiferent de locul în care mă aflam, indiferent de actorii care roiau in jurul meu, eu nu făceam altceva decît să zâmbesc, să zâmbesc ruptă de context, să zâmbesc de parcă la fiecare 5 minute urma să fie Crăciunul. Şi poate nu zâmbeam numai din cauza lui, ci şi pentru că auzisem de multe ori că despre asta e vorba în iubire: să permiţi omului de lângă tine să fie aşa cum este, pentru că, sinceri să fim,prea mulţi oameni ” iubesc” pentru ceea ce pretindem/pretind că suntem/sunt, pentru rolul pe care îl jucăm/joacă până la cel mai mic detaliu, cu atâta dedicaţie încât ajungem/ajung să ne iubim/să se iubească pentru actul în sine executat la perfecţie, şi nu pentru ceea ce suntem/ceea ce sunt. Mă simţeam mândră că nu ma sunt prinsă într-un act, într-o imagine şi atât. Nu e de mirare că atâţia oameni, cu relaţii de ordinul anilor se despart, din cauza faptului că ( surpriză!!!) nu se mai recunonsc, nu mai sunt ca la început. Uneori ajungi să iţi mai uiţi din replici, din scenariu şi eşti prins în fapt. Sunt foarte mulţi actori buni în lumea întreaga, dar după mine, cred că de fapt cei mai buni sunt încă nedescoperiţi, încă printre noi. Dar pentru prima oară, mă simţeam bine că nu sunt unul dintre ei, pentru prima oară chiar nu vroiam să primesc aplauze…

Apropierea lui mă descuraja, în special de fiecare dată când mă atingea, fie chiar şi din greşeală. Era o senzaţie ciudată, complicată, care pornea din vârful degetelor ca un curent electric ce-mi  scurtcircuita simţurile si mi se oprea exact în gât, lăsându-mă, tocmai pe mine, eu artista în cuvinte, fără drept de replică. Mă facea să vreau mă pliez în cea mai mică parte din mine, şi să rămân strânsă asa, ca o scrisoare de dragoste mototolită, până când ajungeam să îmi recuperez gândurile. Simţeam că mă contract şi că mă dilat, că sunt de fapt o simplă grămadă de contradicţii. Inima mea o luase razna, juca rolul plămânilor, îşi pierduse menirea. Pur şi simplu se contracta, inspira şi expira, oricât de ciudat ar fi părut. Pentru mine nu era, pentru că cel puţin aşa trăiam. Doar că nu mai era loc şi pentru mine în viaţa mea: el era peste tot, în fiecare colţ, în fiecare gest, în fiecare cuvânt sau zâmbet, pe care nu demult îmi placea să cred că le deţineam. Nu mai sunt eu însămi, asta e sigur. Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin…

Travie McCoy – Need you

I know its not your fault, but I’m? a locked door
Anytime I’m a mess by someone before
And I wish that I, I could find a key
To unlock all the things that you want us to be
Let me open up and start again,
But there’s a safe around my heart
I don’t know how to let you in,
And that’s what keeps us apart
And that’s why I need time.
I said I need you,
I need you to understand, you, you, you
I need you to understand, you, you, you

Call up the locksmith,
Tell him we need him quick
We’ve got a million keys,?
None of them seem to fit
While your on the phone,
Call up the clocksmith,
Cuz I could use some time,
Even the slightest bit

Let me open up and start again,
And break this safe around my heart
I don’t know how to let you in,
And that’s what keeps us apart
And that’s why I need time
I said I need you
I need you to understand, you, you, you
I need you to understand, you, you, you

I’m thinking now’s? the time,
Maybe its time to go, if I gave you my heart, be gentle,
I’m tired of laying low, lets give the world a show
And when you know, you know,
And when you know, you know, you know
And when you know, you know, you know, you know
And that’s why I need time

I said I need you,
I need you to understand, you, you, you (x2)
I need you to understand (x4)
I need you (x3)
I need you, you, you

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca…

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca Peter Pan.

De fiecare data cand voi simti ca imi scap de sub control, ca umbra mea o ia la stanga, iar eu la dreapta, o sa ma cos de mine ca sa fiu sigura ca nu o sa fug nicaieri de ceea ce sunt, de ceea ce ma reprezinta, de locul de unde am plecat. O sa am „happy thoughts” si o sa zbor fara spice-uri, o sa fiu vesnic tanara si nu o sa am nevoie de botox, o sa am propria mea „second star to the right” si nu o sa mai fiu nevoita sa bat in teava vecinilor ca sa lase muzica mai usor. O sa am niste prieteni pierduti de lumea asta,  dar regasiti de mine, o sa facem misto de piratii care conduc Mertzane si  ancoreaza la terase, de sirenele lor supraponderale si de papagalii galagiosi deveniti brusc creierul lor de lemn.

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca Peter Pan. Sa ma mut in Neverland, ca acolo nu e criza, nu e stres si  nici macar vreun adult. Tot eu o sa fiu si Wendy si o sa le spun povesti tuturor in fiecare seara, o sa-i invelesc in imbratisari, o sa le cos buzunare in care sa-si indese toata imaginatia, si o sa am grija de ei ca de copiii pe care  nu i-am avut niciodata.

„What’s your name?” he asked.

„Wendy Moira Angela Darling,” she replied with some satisfaction. „What is your name?”

„Peter Pan.”

She was already sure that he must be Peter, but it did seem a comparatively short name.

„Is that all?”

„Yes,” he said rather sharply. He felt for the first time that it was a shortish name.

„I’m so sorry,” said Wendy Moira Angela.

„It doesn’t matter,” Peter gulped.

She asked where he lived.

„Second to the right,” said Peter, „and then straight on till morning.”

„What a funny address!”

Peter had a sinking. For the first time he felt that perhaps it was a funny address.

„No, it isn’t,” he said.

„I mean,” Wendy said nicely, remembering that she was hostess, „is that what they put on the letters?”

He wished she had not mentioned letters.

„Don’t get any letters,” he said contemptuously.

„But your mother gets letters?”

„Don’t have a mother,” he said. Not only had he no mother, but he had not the slightest desire to have one. He thought them very over-rated persons. Wendy, however, felt at once that she was in the presence of a tragedy.

„O Peter, no wonder you were crying,” she said, and got out of bed and ran to him.

„I wasn’t crying about mothers,” he said rather indignantly. „I was crying because I can’t get my shadow to stick on. Besides, I wasn’t crying.”

„It has come off?”


Then Wendy saw the shadow on the floor, looking so draggled, and she was frightfully sorry for Peter. „How awful!” she said, but she could not help smiling when she saw that he had been trying to stick it on with soap. How exactly like a boy!

Fortunately she knew at once what to do. „It must be sewn on,” she said, just a little patronisingly.

„What’s sewn?” he asked.

„You’re dreadfully ignorant.”

„No, I’m not.”

But she was exulting in his ignorance. „I shall sew it on for you, my little man,” she said, though he was tall as herself, and she got out her housewife [sewing bag], and sewed the shadow on to Peter’s foot.

„I daresay it will hurt a little,” she warned him.

„Oh, I shan’t cry,” said Peter, who was already of the opinion that he had never cried in his life. And he clenched his teeth and did not cry, and soon his shadow was behaving properly, though still a little creased.

„Perhaps I should have ironed it,” Wendy said thoughtfully, but Peter, boylike, was indifferent to appearances, and he was now jumping about in the wildest glee. Alas, he had already forgotten that he owed his bliss to Wendy. He thought he had attached the shadow himself. „How clever I am!” he crowed rapturously, „oh, the cleverness of me!”

It is humiliating to have to confess that this conceit of Peter was one of his most fascinating qualities. To put it with brutal frankness, there never was a cockier boy.

Falsul adevar.

Puteam sa jur ca e adevarata, ca e singura care poate sa ma inteleaga mai bine decat as putea eu vreodata  si  ca inafara de ea nu mai exista nimeni care sa aiba aceeasi anatomie a inimii exorcizate ca si mine. Eram gata sa ma demit din functia de „Eu”  ca sa devin „Ea”, eram gata sa pariez totul, eram in stare sa vand iluzii cersetorilor de atentie, eram pregatita sa fabric vise, sa le vand si sa ma imbogatesc,  ca sa ma asigur ca  ramane o viata langa mine. Astazi am privit-o cum n-am facut-o niciodata in 21 de ani, si am realizat ca imi seamana mai mult decat mi-ar placea sa recunosc: aceeasi privire care nu te citeste incepand cu exteriorul, ci cu ceea ce incerci sa ascunzi mai tare, aceleasi gesturi artificiale puternic naturalizate, aceeasi impasibilitate care parca ii face spiritul sa para prins in piuneze. Nimic prezent, peste tot doar absenta.

Ma uitam la ea si ma simteam goala, fara drept de replica, ca si cum orice as fi spus s-ar fi anulat din acel moment. N-am avut niciodata curajul sa-i vorbesc; chiar si-asa ne intelgeam mai bine din doua gesturi decat am fi facut-o intr-o suta de cuvinte. Azi a plans, fara rusine, cu lacrimi mari si sarate sfidandu-mi privirea, de parca ar fi incercat sa-si bata joc de conventiile pe care am ajuns sa le port cu mandrie ca pe niste accesorii. A incercat sa ma loveasca cu ura, sa ma impinga, sa ma puna la pamant. Fiecare lovitura era o vibratie, un ecou surd. De cele mai multe ori as fi vrut sa o simt, sa puna capat dementei, sa ma doara, dar de fiecare data totul s-a terminat la fel.

Eu, stand in fata ei, incapabila sa mai adaug ceva. Ea, stand in fata mea, insuportabil de tacuta.

Razboiul fara arme, razboiul interior, e cu mult mai groaznic decat oricare altul. Stii, ca indiferent daca esti invingator sau invins, trebuie sa mori cel putin macar odata.

Nu inteleg cum o oglinda a declansat razboiul dintre mine si mine. Spune-mi care dintre noi e falsul adevar si care e adevaratul fals?