Timpul trece, unii oameni nu raman…

Se zice ca timpul trece.Timpul nu trece niciodata Noi trecem prin timp – G.Ibraileanu

Oamenii sunt ca nişte creioane. Sau pixuri. Carioci sau poate chiar stilouri. În funcţie de efectul pe care îl au asupra inimii mele.
Am cunoscut mulţi oameni „de tip creion”. Sunt mulţi pe lumea asta. Nu ştiu neapărat dacă au un efect pozitiv sau negativ asupra mea. Asta e şi problema. Amprenta lor asupra mea e aproape inexistentă. Au scris prea subţire; apar doar dâre gri subţiri pe inima mea care nu rezistă în timp. Se şterg imediat. Nu e nevoie decât de gumă de şters; nu multă, puţină.
Am cunoscut şi oameni „de tip pix”. Sunt încăpăţânaţi. Degeaba le-am explicat că pixul deformează scrisul şi că stiloul e mult mai bun. Nu au vrut să mă asculte. Ei mâzgălesc. Nu scriu caligrafic. Scriu haotic, urât şi mânjesc suprafaţa inimii mele. Dar măcar lasă ceva asupra mea; gumei de şters îi este greu să le stearga urmele. Cu toate că uneori aş vrea să nu îi fi întâlnit vreodată, ştiu că e bine că i-am cunoscut. Am învăţat multe. Da, am învăţat multe. Poate cea mai importantă lecţie de viaţă pe care mi-au dat-o este aceea de a nu fi ca ei. Le place să rănească şi să scrie apăsat, astfel încât să simt fiecare atingere a vârfului lor. Cu timpul i-am iertat deşi urmele sunt încă acolo. Nu se mai văd, dar încă le simt.
Oamenii „de tip stilou” sunt unii dintre preferaţii mei. Scriu frumos, atent si caligrafic. Au grijă să nu greşească vreodată. M-au scris frumos şi m-au învăţat cum să am grijă de ceilalţi, cum să îi ocrotesc şi să îi respect.
Cei mai artişti sunt oamenii „de tip cariocă”. Ei desenează tot timpul. De la gânduri până la sentimente. Sunt talentaţi şi chiar dacă uneori mai greşesc câte o linie sau câte un punct, nu mă supăr. Nu le iau ca defecte. Nu. Le iau drept particularităţi care îmi unicizează inima – foaia celor din jurul meu.
Ultima categorie de oameni este cea de tip „marker permanent”. Mi-e frică de ei. Îi urăsc şi îi iubesc în acelaşi timp. Ei au cel mai mare impact asupra mea pentru că stiu, că orice aş face, prezenţa lor o să fie acolo, impregnată în inima mea. Nu pot face nimic pentru a scăpa de ceea ce ei lasă asupra mea. Totul e acolo. Real. Viu. Fiecare amintire legată de ei rămâne adânc întiparită în mine. Îmi amintesc fiecare detaliu. Mă bucur că există şi îi urăsc pentru asta; în funcţie de amintirile pe care mi le dăruiesc şi sentimentele pe care mi le lasă. Trăiri care nu se şterg vreodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de bună ar fi guma de şters. Ei mă schimbă cel mai mult.
Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra. Suntem diferiţi, vedem lucrurile altfel. Poate pentru cineva aş fi cel mai accentuat marker, iar pentru altcineva cel mai subţire şi fin creion. Depinde doar de noi, de cum ne lăsam scrişi şi în faţa cui ne deschidem.

In caz ca ati uitat…

Inca nu am uitat ca mai sunt un copil, inca ma mai bucur de lucrurile mici si inca mai rotesc coditele merelor visand la un viitor descifrat. Mainile mele sunt inca mici, dar au idei mari, ochii mei sunt mari, dar inca nu au vazut toata lumea, inima mea e mare si totusi in ea nu incap mai mult de 6 persoane. Gandurile mele alearga salbatice si totusi le gasesc pe toate la tine. Nu ma sperie prea multe lucruri pe lumea asta, nici moartea, dar mi-e groaza sa te am si sa te pierd. In caz ca voi ati uitat, eu imi aduc aminte tot. Chiar si cand mi-ati facut rau, eu mi-am adus aminte sa va iert, chiar si cand m-ati inselat, mi-am adus aminte ca eu m-am inselat mai tare, chiar si cand mi-ati omorat ultima speranta, mi-am adus aminte ca nu trebuie sa mor odata cu ea.

In caz ca ati uitat, eu imi aduc aminte cate lucruri se mai pot aseza intre oameni. Doar niste semne de recunoastere pentru mai tarziu. Poate niste maini, poate un zambet, poate o vorba buna, poate un miros, poate o melodie. De cate ori iti seman, ma aleg…ma las purtata de vant si prind radacini in suflete calde.

In caz ca ati uitat, intr-o zi am vazut-o…viata mea statea intinsa chiar aici pe podea, lata cat o autostrada, beata, fumand tigari de foi, privindu-ma neclar si ironica. Imi vorbea impleticit si de sus: „Eu am fost tot ce tu nu ai avut curajul sa fii! Copilul nerecunoscator, actrita, asasina, femeia fara scrupule, filozoafa ajunsa nesperat la batranete, profesionista de lux care calca pe cadavre. Tu ai in cap numai bunatate, fata perfecta care are mereu dreptate si dreptul la ultima replica, ai in cap numai piane, da, cu tine vorbesc, te crezi idealista!” Am incercat sa o reduc la tacere, dar a inceput sa se zvarcoleasca, scuipandu-ma cu ultima gura de votca. Am luat-o si am aruncat-o afara, in strada, iar de atunci nu am mai vazut-o. Stau aici si ma intreb de care parte a usii sunt de fapt, lasand resturi de rugaciuni pe masa de cafea…

In caz ca ati uitat, eu nu am uitat-o, dar nici nu o vreau inapoi! Am lasat-o sa ia ce vrea din mine, din subconstientul meu, atata timp cat nu mai calca in visele mele.

In caz ca ati uitat, la marginea fiecărui vis există şansa să nu te mai trezeşti niciodată. Mizez pe ea. Am resurse pentru ea. Sunt pregătită să nu mai deschid ochii deloc…

Ce mai ramane din…

Începuturile noastre se găsesc sub fiecare poveste în care s-a crezut măcar puţin.
Sfârşiturile noastre se găsesc sub pagini scrise cu galben
Şi sub paharele cu vin.

Ora 7.30 dimineata.

Frig. E un frig de mi-au inghetat vertebrele sufletului. Le aud clinchetul pur, ca un joc melodic in timp ce-mi suflu aer cald in pumnii inclestati, plictisiti de inca o zi ploioasa. Cu o mana caut speriata cheile prin buzunarul gecii, care, aproape tremuranda, ma injura printre dintii fermoarului pentru ca nici de data asta nu am scutit-o de drumul cu care deja s-a obisnuit. Aud zogomote metalice jucand printre degetele mainii drepte si ma linistesc.  Nu tin cont de nimic, nici de timp, nici de reguli de circulatie, nici de moralitate, nici de superstitii, nici de amintiri, nici de mine si pasesc pe drumuri pe care in trecut le-as fi ocolit cu certitudine. Privesc de pe margine cum unii inca se mai tem sa paseasca si cum multi altii urmeaza sa se teama. Acum nu-i mai inteleg. Poate am uitat, sau poate am realizat ca teama nu se afla decat in noi insine.

M-am uitat in ochi in care inainte nu indrazneam sa ma uit. Nu de ce as fi vazut in ei, ci de ce anume ar fi starnit in mine. Acum nu pot decat sa ma bucur ca altii nu au avut curajul la randul lor sa o faca. Daca ar fi stiut ce ascund ochii mei acum, ar fi incercat sa ma ucida, numai dintr-o privire, ca sa nu le-o iau eu inainte. Toti oamenii au sentimente, doar ca unele sunt mai greu de gasit. Ale mele sunt toate in siguranta. Ale lor s-au ascuns atat de tare incat nici ei insisi nu si le mai gasesc. Oare ce mai ramane din ei? E amuzant, pentru ca oricat de mari ar fi unii oameni in ochii noastri la un moment dat, in final se alege doar praful de ei.

Din voi n-a mai ramas nimic.

In mine ramane doar el…