Sănătate dintr-o privire!

Cand vine vremea sa mananci corect si sa incepi sa faci exericitii, nu exista “Voi incepe de maine”. Maine este boala (V. L. Allineare)

Un organism sanatos este camera de oaspeţi a sufletului, un organism bolnav o inchisoare (Francis Bacon)

Varsta nu depinde de cati ani ai ci de temperament si sanatate. Unii oameni se nasc batrani iar unii nu se maturizeaza niciodata (Tryon EdwardsTryon Edwards)

 

Breakfast!

 

Lunch!

 

 

 

Dinner!

Anunțuri

Ce te face demn/ă de iubire?

E clar. Puteam să jur că aşa ceva se va întâmpla. Pentru prima oară în viaţa mea, liniştea din această seară, liniştea din capul meu, liniştea care practic m-a pus la colţ verbal, a fost o adevărată tortură. Mereu am râvnit-o. Acum o am, nu-mi place şi ca un copil capricios plictisit de încă o altă jucărie, încerc să scap elegant de povara existenţei ei. M-am panicat, iar în pauza dintre cuvintele care mi se fluturau sfidător în faţa gândurilor am încercat să mă agăţ de o scuză, de un răspuns inteligent, de o remarcă stupidă. „Ce te face demnă de iubire?”, „5 motive!”. După care a urmat o tăcere stânjenitoare. Recunosc, mă gândisem şi la clişeul cu „I’m a unique expression of the Divine.”  Or some shit like that. Apoi alt blanc. Apoi m-am panicat şi mai tare.  „Trebuie să fie ceva!”  mi-am spus în sinea mea…

Şi uitea-aşa în interior plângeam, plângeam cu lacrimile mele de copil, implorând pentru acel CEVA.  Dar nu, nimic. Şi acea parte din mine care plângea şi implora chiar credea că nu sunt demnă de iubire. Sub nicio formă. Şi că toţi cei care au investit sentimente în mine vor afla acest lucru şi  îşi vor da ochii peste cap gândindu-se la cât timp au pierdut cu mine…

Din fericire, am şi alte părţi. Foarte muuuuuulte. Şi din fericire, acele părţi îşi aduc aminte că pot să fac oamenii să zâmbească, să râdă, să se simtă în largul lor, să meargă mai departe, să vadă viaţa altfel.  Că pot să îmi demonstrez dragostea prin afecţiune şi grijă, dându-le senzaţia de  acasă  indiferent unde s-ar afla. Că reuşesc să dau acel aer de optimism, că mă interesează oamenii cu adevărat, aşa cum sunt ei în adâncul sufletului. Că oricât de obsedată, stresată de muncă aş fi, la sfârşitul zilei tot drăguţă aş rămâne. Că mă ţin de cuvânt şi se pot baza pe mine. Aaa da, şi că iubesc să gătesc, şi nici ca gazdă nu sunt prea rea.

În seara asta am realizat cât de mult am ignorat acea parte din mine care chiar credea că nu sunt demnă de iubire. Şi cât de chinuită era săraca, singură în universul ei autodistructiv. Mi-o şi imaginez stând timidă, singură, într-un colţ, cu picioarele încrucişate, strânse la piept, sprijinită de pe un perete rece, alb, aşteptând să fie auzită, înţeleasă, alinată. Aşa că în seara asta am luat-o de acolo şi am adus-o în lumea mea.  Trebuia să o fac să mă vadă, cu adevărat, cu bune şi rele , and feel welcomed and in good company. And so maybe, just maybe, after a time she could finally see someone bright and beautiful and genuinely worthy of love.

Aşa că acum: Daţi-mi 5 motive pentru care sunteţi demni de iubire! Şiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, start!

Unii o spun mai bine…

Liviu Rebreanu:

“…Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata… Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot.
Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite da… dar vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.
…Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce e iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu…
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!
Daca as sti canta din syrinx te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de lunca, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste “a fi iubit”.
Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aici incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirii.
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa, nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi blonda sau daca ai fi rea…
Eu insa zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova langa slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.


Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimi, izvorul cel vesnic al iubirii, din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.
O bobita de lacrima ce tremura sfioasa pe geana iubitei e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume.
O, vanitas vanitatum vanitas! [desertaciune, desertaciunea desertaciunilor] zice poetul.
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de dureri.
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata…
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca din toate desertaciunile lumesti am ales pe cea mai frumoasa, care e cea mai frumoasa, fiindca e cea mai desarta din toate.”

Între „Da” şi „Nu” nu există „Poate”.

 

E întuneric. Mai întuneric decât de obicei, dar chiar şi aşa te simt la 2 centimetri de mine. Te simt în vârful degetelor, în fiecare cuvânt pe care îl scriu, în fiecare răsuflare taiată pe care încerci sa o ţii departe de mine, în fiecare privire a oamenilor de pe stradă în care cândva te căutam. Se pare că acum ei caută, disperaţi, ceva în mine. Ceva pierdut de mult, pentru totdeauna… Cufundată într-o apă care parcă-mi transformă bătăile inimii în bătăi de tun, renunţ resemnată la luptă, închid ochii, îţi trasez liniile în dungile de săpun şi încerc să le îmbrăţişez, cu teama unui om aflat pe moarte.  Se spune că putem să închidem ochii ca să ne ascundem de toate lucrurile pe care nu vrem să le vedem, dar nu ne putem închide inima ca să ne ascundem de lucrurile pe care nu vrem să le simţim.

Îmi las inima să dicteze, dar eu nu scot niciun cuvânt. Cuvintele de altă dată mi-au devenit străine, nu le mai pot folosi ca înainte, aşa că nu le mai folosesc deloc. Viaţa mi-a impus o nouă limbă. Alţii în locul meu ar fi renunţat. Dar eu am luat-o de la capăt. După ce renunţasem să mai scriu, m-am apucat din nou. De data asta nu am mai scris nici despre lucruri reale şi nici despre lucruri imaginare. Am scris despre singurul lucru pe care îl cunoşteam. Am umplut paginile cu numele tău…Scriam pentru mine, pentru nimeni altcineva. Nu mai conta dacă găseam cuvintele, ba mai mult, ştiam că nu o să le găsesc pe cele potrivite. Şi pentru că acceptasem ideea că ceea ce crezusem cândva că e posibil, era, de fapt, imposibil, şi pentru că ştiam că niciodată nu voi arăta cuiva vreun cuvânt am scris o frază:

” A fost odată ca niciodată o fată care nu vroia să mai fie iubită între „Da” şi „Nu” „

Şi pagina a stat aşa, aproape goala, zile la rând, aşteptându-mă să te scriu, dar pentru tine nu exista cuvânt, şi chiar dacă ţi-aş fi dat mi-ar  fi fost teamă să nu te fure alte guri. Aşa că am preferat să fii în gândurile mele şi nu pe buzele mele. Mi-ai  furat vorbele şi minţile în schimb, atunci, atunci când ţi-am citit viaţa mea în întunericul nopţii. Aşa ai văzut adevărul din ea. Se spune că oamenii singuri sunt întotdeauna treji la miezul nopţii, dar eu nu sunt singură, sunt doar în patul nepotrivit…

De cate ori te poti juca cu focul?


Îţi mai aminteşti cum era când ţi-era teamă că poţi să pierzi totul? Îţi mai aminteşti cum era când încă aveai ceva de pierdut? Îţi mai aminteşti că te trezeai din realitate, doar ca să traieşti un vis alături de prezenţa care te alimenta în fiecare zi cu mai multă speranţă, cu mai multă linişte şi mai mult sens? Îţi mai aminteşti care era lucrul ăla de fapt? Tu zici că nu, pentru că n-ai avut niciodată nimic de pierdut. Eu zic că da,  pentru că îţi place să te minţi. Tu îmi zici că ma înşel. Eu îţi dau dreptate. Nu mă înşel decât în privinţa mea, a ta, niciodată.

Cunosc foarte bine sentimentul pe care îl ai atunci când eşti conştient că îţi poate scăpa printre degete. Simți că te scurgi odată cu sângele care îţi trece prin vene, simţi că eşti dincolo de pielea degetelor care ating speriate teritorii necunoscute, tăioase, reci ca indiferenţa cu care te joci şi cu care eşti jucat de cele mai multe ori. Vezi cum ți se șterg traiectoriile, cum luminile care înainte îți vegheau fiecare pas acum se  sting de o moarte electrică. Oraşul gandului tău moare, zâmbetul tău este ras de pe faţa pământului, de pe faţa ta. Mai crezi că nu ai nimic de pierdut? Dacă da, te înşeli, mai rău decât i-ai înşelat pe alţii. Nu te mai juca cu focul…

Ştii, uneori oamenii scriu despre lucrurile pe  care nu le pot exprima în cuvinte. Mie mi se întâmplă tot timpul. Tind să cred că e o boală, sau pur şi simplu efectul lor temporar asupra mea. Ai putea să faci la fel, dar niciodată nu ai ştiut să te joci cu cuvintele. Doar cu focul. De multe ori te-ai ars. Nu da ochii peste cap, nu te gândi că mă joc cu cuvintele de data asta. Nu am nevoie să îmi confirmi tu, deja mi-a confirmat sufletul tău plin de cicatrici.

De câte ori crezi că te poţi juca cu focul?

Pentru o persoană care a trecut prin Iad, crede-mă că doar o singură dată…

Şi farmecu’ unde-i?

Observ în ultima vreme o preferință ciudată pentru sequels, sau reinterpretări, sau ce vreți voi.  O aşa zisă  „refreşuire” a filmelor, desenelor animate,  melodiilor care ( rămase de-a lungul anilor consacrate) sunt considerate unii mari EXPERŢI(NOT!!) ponosite, învechite, răsuflate, etc. bla bla, după my humble opinion, e cea mai proastă mişcare ever. Se duce dracului tot farmecul pe care l-au avut inițial, asta bineînțeles pe lângă o căruță de bani investită în „cosmetizare”.

Cu excepţia unui mic număr de astfel de încercări reuşite, cam tot ce s-a dorit a fi reinventat m-a lăsat rece, gen straight face, pe ici şi colo, având o privire căreia îi scapă ceva. Nu m-apuc să-mi vărs tot amarul acum, că e mult şi e târziu, dar vă spun cu mâna pe inimă că-mi venea să crăp laptopul de draci când am văzut trailer-ul de la Honey 2 !? Ce naiba măi, chiar îmi plăcuse filmul ăla, iar ăştia au venit şi l-au transformat într-un alt film gen Step Up. Nu, nu, nu…refuz aşa ceva. Şi nu e ăsta singurul caz. Au mai făcut şi o prostie de film Titanic 2 gen, sau nici nu stiu cum i-au zis. Prost tare, prost, prost, prost, enervant de prost… Ca să nu mai zic de o tonă de desene animate, care nu m-au făcut decât să dau fuga la casetele video din copilărie cu producţiile Walt Disney adevărate, care chiar transmiteau un mesaj frumos, şi care te țineau țintuit în faţa Tv-ului până ţi se întorceau părinții.

Sunt de-a dreptul dezamăgită. Ăştia scot producţii pe bandă, dar uită să mai pună farmec şi originalitate în ele…

22/1

Dacă aş ţine cont de ceea ce spun ceilalţi ar trebui  să rămân la vârsta de 18 ani.

Nu sunt genul de persoană care să-şi dorească să fie mai „mare” doar de dragul de a avea acces la lucrurile „interzise” sau pentru a simți gustul libertății, sau mai „tânără” ca să alunge teama de bătrânețe, ca să șteargă cu buretele regretele, sau ca să îşi prelungească unele „contracte” cu indivizii ahtiați după carne proaspătă. Sunt mulțumită de vârsta pe care o am, o accept, dar, sunt bucuroasă că nu o arăt  şi recunoscătoare că am reuşit să fac până acum ceea ce nu multe persoane de vârsta mea reuşesc, sau se gândesc să facă.

Sinceră să fiu, nu mă simt mai „altfel” la 22 de ani decât mă simțeam la 18.  Asta, în sensul în care unii s-ar aștepta la focus-pocus, super revelații, sau alte modificări mai mult în sensul concret, palpabil. Singura diferență o remarc în gândire, în atitudine, în ceea ce eu consider important, în faptul că mă simt mai puternică, nu doar atunci când dau o mână de ajutor celor care m-au crescut, ci şi atunci când vorbesc, când gândurile îmi sunt ascultate cu atenție, apreciate, valorificate, când sunt luată în serios, când prezența mea e necesară, sau uneori vitală. În momentele alea, îmi dau seama că am crescut. În rest, mă bucur la fel ca un copil de lucrurile mici, sunt încă entuziasmată, deşi nu sunt puţine persoanele care m-au dezamăgit, am acelaşi suflet şi mă simt ca şi acum nu ar fi trecut ani de când m-am născut.

Revin în viaţa mea, dar şi a altora, inevitabil, accidental, fără sa-mi dau seama. Revin asupra celor ce le-am scris şi observ că majoritatea lucrurilor pe care mi le-am dorit cu ardoare, acum le am. Vă amintiţi C.V-ul bărbatului perfect? Ei bine, mi-am găsit bărbatul perfect, sau mai bine zis m-a găsit el pe mine; munca mea acum este răsplătită; am  ajuns în locuri în care nu credeam să ajung aşa repede şi am depăşit limite pe care le credeam imposibil de depăşit. Citesc rânduri scrise acum câteva luni, şi mă bucur să spun că deja majoritatea ideilor s-au concretizat.

Trebuie să am grijă ce îmi doresc anul ăsta, pentru că în scurt timp, cu siguranță se va îndeplini…

P.S: La mulți ani tuturor sufletelor de copii…Eu, personal, rămân un copil indiferent de vârstă.