Nimic nu se pierde, totul se transformă…

M-am trezit brusc. Mă înecasem cu o bucată de trecut din visul de azi-noapte. Am tuşit speriată şi mi-am aşezat capul cu grijă, din nou, pe perna care se pare că ştie mai multe lucruri despre mine decât mulţi alţii care pretind că mă cunosc, sau că m-au cunoscut. Dincolo de bumbacul alb se ascund, strânse în borcane de toate formele şi dimensiunile, lacrimile mele, zâmbetele, amintirile, toate promisiunile pe care mi le-am făcut şi de care nu m-am ţinut, toate speranţele, visele devenite realitate, toate temerile, toate secretele, toate grijile, toate rugăciunile. Toate sunt acolo. Nu a dispărut nimic. Nici măcar clipele banale, nici măcar greutatea cu care a trecut uneori timpul. Totul s-a transformat. Probabil într-un fir de praf.

M-am trezit brusc. M-am uitat în dreapta mea. Nu erai. M-am uitat la mâna stângă, la un deget în special. E inelul cu care m-ai cerut în căsătorie după doar două luni, e inelul de care mi-a fost teama din momentul în care am luat cutia de sub pernă, până în momentul în care am deschis-o şi am respirat uşurată că e goală. E inelul care mi-a arătat că nu m-am pierdut în relaţii crude, ci că m-am transformat în femeia în care poţi avea încredere, cea care te-ar urma până la capătul lumii, care ar avea puterea să stea lângă umărul tău şi să ridice aceeaşi greutate pe care tu o ridici în fiecare zi doar pentru ea ca să o vezi zâmbind, care te reprezintă şi datorită căreia îţi schimbi privirea şi linia buzelor.

Înainte nu credeam că există dragoste adevarată, dar m-ai făcut să cred că da, există într-adevăr. Iubirea nu e o poveste siropoasă, e liniştea pe care o ai când pui capul pe pernă. Iubirea nu este pentru că, este orice ar fi. Iubirea nu este schimb pe schimb, iubirea pur şi simplu este. Iubirea nu este necondiţionată, este respect, incredere, susţinere, răbdare, curaj şi multe altele.  Înainte nu credeam că voi spune cuiva „Da! Vreau să fiu soţia ta!”, dar tu mi-ai demonstrat că în ciuda piedicilor mele nu ai fost niciodată cineva, ai fost El. Înainte nu credeam că vei ajunge în faţa părinţilor mei şi le vei spune: „Am cerut-o de soţie!”, iar ei vor rămâne fără cuvinte, şi nu pentru că ar regreta că fiica lor nu este în toate minţile, ci pentru că fiica lor a făcut o alegere bună şi pentru că te iubesc la fel de mult cum mă iubesc şi pe mine. Înainte nu credeam că voi rămâne alături de o singură persoană pentru tot restul vieţii şi îmi pierdeam nopţile, dimineţile în cluburi, în locuri în care nu puteam să respir de câţi oameni erau. Toţi la un loc nu ar face niciodată cât tine. Îi compătimesc pe cei care încă se mint singuri. De unde ştiu asta? Şi eu am făcut-o, şi nu numai odată. Pot să jur că fix în momentul ăsta, cineva face greşeala vieţii lui/ei doar ca să se răzbune, să-şi răzbune durerea, în speranţa că aşa o să treacă, că o sa-i sune înapoi să le ceară scuze, să îi roage să se întoarcă înapoi, doar ca în 3 zile să ajungă de unde au plecat. Nicăieri. Nu întotdeauna ceea ce ne dorim este ceea ce ne trebuie. O să mai dureze ceva timp până vom pricepe asta.

Nu am pierdut niciun „NU”. Fiecare s-a transformat în „DA”.

Înainte, îmi doream ceva din tot sufletul. Părea o prostie. Mă bucur că încă mi-am dorit asta, pentru că acum dorinţa mi-e îndeplinită. Am trecut cu persoana iubită prin toate anotimpurile. Nimic nu e mai frumos decât să vezi cum timpul trece în culori, iar el te ţine de mână vara cum te ţinea şi la sfârşitul toamnei. Au trecut 9 luni. Nimic nu s-a pierdut, totul a devenit mai frumos.

M-am trezit brusc. Nu eşti în patul meu. Dar în curând vei fi în al nostru…

Vezi? Nimic nu se pierde, totul se transformă…

Anunțuri

Nu există niciun titlu de data asta.

Simpla lui lipsă reprezintă de fapt ceea ce se află  sub degetele ideilor mele. Nimic. Linişte. Parcă mi s-au tocit simţurile, ideile, degetele, butoanele negre şi obosite ale laptopului. E prea multă linişte. Îmi vreau nebunia înapoi, tumultul, zecile de voci, de senzaţii, vreau să fierb în venele tale, vreau să ai impresia că mă atingi cu fiecare cuvânt pe care ţi-l las aici drept dovadă că oricât de mare ar fi un suflet, numai o singură persoană încape în el. Vreau ca în fiecare seară să-ţi fie frică să adormi fără să te gândeşti la mine, ca şi cum ai pleca pe ultimul drum fără binecuvântarea mea.

Am linişte şi nu o vreau, învăţ despre oameni, dar nu-i înteleg. Iubesc, dar pleacă. Iubesc fără să ştie de ce şi îi condamnă pe alţii că nu ştiu să iubească.  Iubesc azi, dar până mâine uită. Iubesc oameni pe care i-au întâlnit numai în vis, dar care speră să existe. Iubesc atunci când ar trebui să uite. Iubesc atunci când sunt siguri că nu o vor mai face. Iubesc, dar nu prea ştiu cum să o facă. Sunt liberi chiar şi atunci când sunt de condamnat. Sunt motive pentru care fac gălăgie, pentru că m-am pierdut în linişte şi nu mă regăsesc; şi nici nu găsesc măcar unul din lucrurile pe care le caut, deşi, eu cred şi sper că niciodată nu le-am pierdut… Nimic. Nici măcar luciditatea. Sau coerenţa. Nici măcar ecoul…

Acesta este hăul meu. Dar pentru lumea toată asta e doar nebunie.

Mă jur că mă simt ca un oraş părăsit…