De îngerii păzitori cine are grijă? Part. 4

Nu mulţi ştiu că nopţile petrecute în singurătate sunt mai reci cu 10 grade Celsius decât cele obişnuite. Seara aia fusese a dracului de rece, mai rece decât oricare altă seară din ultimii 5 ani. Şi poate totuşi nu fusese acesta efectul vieţii singuratice pe care Etta o adoptase, ci poate doar un pur fenomen meteorologic. Oamenii nu sunt singuratici pentru că iubesc singurătatea în mod deosebit, ci pentru au mai încercat şi în trecut să se integreze într-o lume care până şi în ziua de astăzi continuă să-i dezamăgească. Acum însă, nu mai puteai face diferenţa între oameni. Nu mai erau destui. Doar cărămizi însângerate, praf, un aer greu, mort, cioburi şi aşchii de lemn, acoperind fundaţii, pereţi, jumătaţi de case, suflete întregi. Moartea nu e niciodată tăcută. Liniştea nu e de mormânt. Liniştea e vaiet şoptit, geamăt sfâşietor, e  ultimul cuvânt. Chiar şi aşa, aveai impresia că au dispărut cu toţii. Şi totuşi. Nimic nu dispare atâta vreme cât există cineva care să-şi amintească.

În zgomotul înfundat al cărămizilor spulberate,  cioburile de sticlă ţipau ascuţit înfigându-se în grinzi şi rame de lemn pe care le spărgeau în bălţi de sânge. Lipsea speranţa articulată, strigătul de ajutor. Ici-colo zăceau spulberate membre, trupuri, chipuri ale unor oameni pe care Etta nici nu ajunsese să-i cunoască. Acum era în definitiv prea târziu. Chiar şi pentru ea. Putea fi oricare mână zdreluită de explozie, oricare suviţă de păr murdară de moloz, sânge, apă şi noroi, oricare os, oricare picatură de sânge. De dată asta putea fi parte din toţi. Pentru prima oară nu era nici singură şi nici singura. O dâră de lumină adulmeca întregul carnagiu. Se oprea asupra bucaţilor de zid care arătau cel mai bine, care încă nu deveniseră o mână de praf, apoi continua liniştită, se pare, urmând un traseu predefinit. Odată cu lumina, ca un ecou, se auzeau paşi si voci groase vibrând ca nişte ligheane de metal venind de dincolo de cortina de praf. Treptat,  se puteau observa două siluete ca nişte uriaşi de umbră, cu voci metalice, care, în ciuda aspectului supradimensionat, păşeau cu grijă printre munţii morţi. Erau doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine militare, acoperiţi de praf din cap până-n picioare precum  cărţile vechi din anticariate pe care nimeni nu le-a mai deschis de mult amar de vreme. Nu le puteai distinge culoarea pielii. Dădeau impresia unor figuri de lut care au prins viaţă. Măcar sub forma unor statui ar fi părut mai vii în comparaţie cu împrejurimile descurajatoare. Amândoi ţineau în mâini felinare ale căror lumina tremura de groază la imaginea întâmpinată  şi pistoale, inutile evident în acel moment. Scrutau împrejurimile cu o privire pe jumătate îngrijorată şi pe jumătate uşurată, ridicând bucăţi de moloz şi de trupuri sperând că, totuşi, dincolo de orice îngrozitoare certitudine există şi excepţii surprinzătoare. În zadar…

În urma atacului din acea zonă se pare că nu mai exista niciun supravieţuitor. Nici în alte părţi ale oraşului situaţia nu stătea mai bine. Jumătate din aripa spitalului fusese şi ea distrusă în urma bombardamentului. Nimeni nu mai număra răniţii, ci  doar pe cei care din fericire se mai aflau în viaţă.  Centrul oraşului se afla în flăcări, drumurile fuseseră distruse, depozitele de alimente abia dacă mai aveau în dotare strictul necesar. Teroarea conducea detaşat. Cei în viaţă nu îşi doreau ca totul să fie doar un simplu coşmar, îşi doreau să fi murit. În condiţiile de faţă păreau doar să agonizeze într-o sală de aşteptare improvizată.

Resemnate, cele două siluete îşi schimbaseră direcţia de mers luând cu ei un picior gros de masă şi  alte câteva bucăţi de lemn pe care îl puteau folosi pentru a se încălzi. În timp ce legau bucăţile de lemn în mănunchiuri, unul dintre militari apucă cu putere ceva ce odată fusese probabil o draperie. Gândul că avea ceva să îi ţină de cald următoarele nopţi  îl făcură pe militar să uite că toate acele lucruri odată aparţinuseră cuiva. Trăgând cu putere de draperia încăpăţânată, reuşi să declanşeze o adevărată avalanşă înnecăcioasă de moloz. Zgomotul puternic îl făcu pe cel de-al doilea militar să tresară şi să înjure zgomotos printre dinţi. La un moment dat se opri, strângând din pumni, înghiţindu-şi cuvintele şi făcând ochii mari:

” – Stai! „ strigă cu putere. „E ceva dedesubt…”

Militarul care trăgea din zor de draperie se opri brusc, înghiţind norul de praf care i se ridică fix în dreptul nărilor. După câteva secunde observă  cum un braţ vânăt, murdar de praf şi sânge închegat apăru de printre bucăţele de lemn şi cărămidă. Militarul, ţintuit locului de parcă ar fi văzut o stafie, îngenunche lângă grămăjoară şi începu să-şi croiască drum urmând linia braţului. Mare îi fu mirarea să găsească sub cupola unei căzi, o tânără, care, deşi vizibil grav rănită,  se afla încă în viaţă.

Dorinţa de a trăi îi pulsa mai tare ca bătăile inimii.

Cei doi militari o ridicară pe tânără învelind-o în draperia cea groasă, care în sfârşit se dovedea a fi de folos.

Anunțuri

Ultimul mesaj.

” Somn uşor, să ai grijă de tine… ”

Astea au fost ultimele cuvinte din mesajul pe care  ţi l-am trimis acum câteva minute. Aş fi vrut să-ţi mai spun atâtea. Multe dintre ele le ştii deja. Poate nu întregime, dar le intuieşti atât de bine. Nu pot să adorm. Deloc. Deşi îmi doresc asta. Îmi vine să răzui varul de pe pereţi cu cea mai tocită lamă şi apoi să-i dărâm de una singură pentru ca mai apoi să-i zidesc  la loc. Să-i fac să semene cu casa noastră. Aseară am adormit la ora nouă şi jumătate de dorul tău. Acum nu pot să mai pun geană pe geană. Şi mai sunt doar 5 ore până  când ar trebui să mă trezesc. Zilele poartă alte nume când nu sunt lângă tine. Sunt o simplă ordine descrescătoare.

Poate ai adormit deja. Poate încă eşti treaz şi butonezi telecomanda. Dacă închid ochii pot să jur că îţi văd fiecare mişcare, fiecare  linie a corpului în lumina televizorului. Îţi pronunţ numele în şoaptă, sub cearceaf. Ar fi ceva dacă m-ai auzi. Dar nu ai cum. Când te-am cunoscut numele tău suna altfel. Acum e diferit. Îl simt în siguranţă atâta vreme cât îl pronunţ doar eu. Unii spun că atunci când iubeşti pe cineva nimic nu mai contează. Dar nu-i aşa. Nu? Şi tu ştii şi eu ştiu că atunci când iubeşti pe cineva totul contează puţin mai mult decât de obicei.  Închid ochii gândindu-mă ca nimic nu se compară cu îmbrăţişarea ta, liniştea care mă cuprinde de fiecare dată când îmi aşez capul în spaţiul – parcă special creat pentru mine – unde o linie curbă moale îţi defineşte umărul şi gâtul. Liniştea asta e de neînlocuit. Am făcut o obsesie pentru ea. Nu mi-a putut-o cumpăra nimeni cu nimic. Cu absolut nimic. S-au minţit pe ei înşişi până când chiar au crezut că pot reuşi. Acum sunt unde mi-am dorit întotdeauna să fie. Oriunde, dar nu lângă mine.

Nu mai am chef să scriu despre nimic altceva. Cuvintele nu mai ţâşnesc de nicăieri. Au murit?

Vreau doar să mă priveşti aşa cum o faci de obicei, ca şi cum iubirea e o cantitate pe care nu o poţi determina ştiintific pentru că se multiplică prea repede.

 

Mâine a devenit astăzi. Abia aştept să te văd.

Oare ştii cât de mult mi-ai lipsit?

De îngerii păzitori cine are grijă? Part 3

Aşa că Etta a plecat cu atitudinea unui om care, păşind încet înainte, cu siguranţă nu se mai întoarce. Privind-o din pragul uşii verzi, femeia cu ochi de sticlă zâmbea bolnav strângând la piept dosarul care dintr-o dată devenise atât de important pentru ea. ” Mulţumesc lui Dumnezeu că mai există şi oameni naivi că altfel nu ştiu cum m-aş fi descurcat…” îşi spuse ea în gând, închizând uşa cu gestul unui om care se temea că ar putea fi urmărit. Etta continuă să meargă pe drumul care era pustiu de această dată. Neliniştea îi strângea stomacul; se ştia hotărâtă, dar în acea clipă nu era în stare să se gândească la altceva, năucită de tot ceea ce se întâmplase. Luminile caselor abia dacă mai pâlpâiau, aţipind obosite sub greutatea întunericului. Era obosită. Nu voia decât să ajungă acasă, să-şi adoarmă gândurile, să cânte temerilor până ce aveau să dispară.

O oră parcă se ştersese din viaţa ei. Mersese cu ochii aproape închişi, ascultând fiecare sunet care se năştea sub greutatea piciorului ei. În întunericul ăla pâclos, doar o rază de lumină pătrundea de la blocul vecin: un dreptunghi mare de lumină, palidă, tăiată din zăbrelele ferestrei, dintre care una lăsa o dâră exact dedesubtul piciorului, parcă-i accentua volumul şi viaţa. Patru sau cinci sunete de claxon răsunară în acelaşi timp. Se întamplase oare ceva? Patru bărbaţi ieşiră în fugă, cu privirile pierdute, fixându-şi puştile lângă coapsele acoperite de mantale verzi. Respirau sacadat, făcând semn şoferului să pornească. În câteva secunde vacarmul de afară încetă: se regăsi faţă în faţă cu pata de lumină, nemişcată în acea noapte în care timpul parcă încetase a mai exista.

Rupându-se de scena de mai devreme, a urcat scările blocului până când a ajuns la uşa micului ei apartament. Căutând mai mult din instinct cheile, le găsise în buzunarul lateral al genţii, în care se mai aflau şi câteva batiste de bumbac de culoarea piersicii, un briceag cu care obişnuia să taie fructele şi legăturile prea strânse ale bolnavilor. Rotind cheia de trei ori, uşa se deschise într-un sunet ciudat, ca un ronţăit. Nu ştia unde e mai întuneric. Afară sau în apartamentul ei. Cu draperiile trase aveai impresia că întreg locul e un joc de umbre, un tablou în creion şters, afumat de trecerea timpului. Abia dacă făcuse doi paşi şi Etta începu să tuşească puternic, de parcă cineva ar fi strâns-o de gât. Încercând să-şi controleze mişcările bruşte, ea se grăbi să aprindă lumânările  de pe noptieră ca să poată ajunge în bucătarie să bea un pahar cu apă. La lumina somnoroasă a lumânarilor se puteau desluşi cu uşurinţă atât dimensiunile camerei, cât şi mobilierul care fusese inventiv improvizat: noptiera,  o simplă grămadă de cărţi, patul, o saltea acoperită de câteva pături şi perne cafenii, dulapul mare cu uşi mahonii lucioase care ţinea locul oglinzii în dimineţile în care se îmbrăca în grabă, draperiile de culoarea vinului tânăr în care se puteau observa sterlici aurii imbrăcau ferestrele înalte cu rame albe, vechi, scorojite de ploi şi vânturi, dar în special de gloanţele ce fuseseră trase cu câteva luni în urmă. În bucătărie avea un geam înalt pe pervazul căruia se aşeza adeseori noaptea şi fuma privind fericită haosul din apartament, contemplând zecile de cărţi care zăceau pe parchet, urmărindu-şi umbra pe pereţii afumaţi, mulţumită că încă e în viaţă şi că încă are o umbră. La un metru de pervaz avea o masă rotundă de două persoane, cu un singur picior alb, sub forma unei lalele, acoperită de ziare vechi de câteva zile, pe care se afla în permanenţă o cană albă cu flori maro şi linii de cobalt auriu, o scrumieră din ceremică, cenuşie, mată, ca o gaură neagră în spaţiu în care parcă îi dispăreau zilele, nopţile, şi mai ales zâmbetul, şi o fructieră dezbrăcată de orice podoabă delicioasă. Lângă masă, un singur scaun. Nu aştepta niciodată pe nimeni.

După ce a băut în grabă paharul cu apă, a trecut prin dormitor aruncându-şi abia acum geanta şi haina, care îi obosiseră braţele făcând-o să simtă zeci de ace de gheaţă, şi mai apoi oprindu-se lângă cada care urma să se umple. Îşi ridică uşor capul din palmele uscate, privind o umbră străină care o făcu să tresară. Uşa era aproape, balconul mai departe: umbra însă venea din balcon. Cu toate că nu credea în fantome, Etta era paralizată, neîndrăznind să mişte capul. Tresări brusc: mieunatul unei pisici. Pe jumătate uşurată, se încumetă să privească. Era o pisică venită de pe acoperişuri, care se strecura pe fereastră cu labele ei vătuite, cu ochii îndreptaţi asupra ei. Etta zâmbi pentru prima oară în acea zi. O luă în braţe, o dezmierdă, apoi o aşeză din nou pe pervaz, întorcându-se să oprească apa fierbinte care ridicase pânze de aburi în toată baia.

Toate hainele căzuseră dintr-o singură mişcare pe lângă trupul ei subţire, învelit în piele albă ca în mătăsuri scumpe, scoțând la vedere nişte linii pe care nimeni nu si le-ar fi imaginat sub hainele lălâi şi lipsite de orice rafinament. Etta era o perlă sub toate cârpele alea, o perlă într-un ocean de răniţi care eşuaseră, duşi de valurile vieţii. Privind-o aşa, goală, puteai să-ţi dai seama că e mai tânără decât ai fi crezut. Pielea întinsă, albă, încadrată de părul negru şi lung, braţele lungi şi delicate, picioarele ca nişte panglici vii, dispăreau unul câte unul în apa caldă, creând impresia că Etta ar fi dispărut în altă lume. Numai ochii negrii i se mai vedeau, clipind din când în când, parcă odată la fiecare trei picături de apă. Nu se mai auzea nimic. Etta îşi rezemase capul de marginea căzii încercând să nu se mai gândească la Blanche. Până la urmă nu era decât o străină. Îi făcuse un bine, prin simplul fapt că avea să o ducă la o casă de copii. Şi totuşi ceva parcă nu era bine. Şi totuşi nu trebuia să se complice cu viaţa pe care avea să o ducă fetiţa. Doar nu era ea mama…

La un moment dat se auzi un zgomot puternic, urmat de rafale de gloanţe. Apa începu să se cutremure în unde din ce în ce mai dese. Apoi linişte, apoi o explozie care pulveriză toate geamurile apartamentului, scuturând din temelie zidurile, care parcă trezite din somn, tuşeau ciment şi cărămizi. Totul se întamplase aşa repede că nici nu avu timp să iasă din cadă…Acum auzea întreg vacarmul, praful împânzind aerul, cărămizi şi bucăţi de lemn transformându-se în aşchii, auzea zbierăte pline de oroare înecate în sânge, vedea lumea prăbuşindu-se violent, iar în următoarea secundă observă apa înroşindu-se, treptat, însoţită de o senzaţie acută de gheaţă şi mai apoi nimic.

Întuneric.

Refulare.

Frica ucide totul. Îţi ucide mintea, inima şi imaginaţia.

Ştiu de ce eşti tu şi nu au fost alţii. Am vorbit despre asta cu mult timp înainte să ştiu că exişti măcar, înainte să ştiu că te iubesc mai mult decât îmi permiteam până atunci.

Să pleci pentru că nu aparţii şi nu-ţi aparţine. Să pleci ca să aparţii, să ştii că atunci când iţi juri că nu o să-l mai vezi niciodată, să apară în clipa urmatoare şi să stea cu capul la pieptul tău pentru că iţi aparţine; ca să ai pe cine să înveti că eşti alergic la cocos şi care data viitoare când îţi face ciocolată caldă sau îţi face o surpriză dulce are grijă să evite ingredientul pentru că ştie ca iţi face rău; ca să ai cu cine să te cerţi şi pe cine să ierţi; ca să ai pe cineva care îţi arată că greşeşti; ca să îţi dai seama că nu trebuie să fii tot timpul raţional.

Şi totuşi frica îmi urmăreşte fiecare pas. Nu că tu nu ai fii cel potrivit, ci că eu nu aş mai fi la fel fără tine. Ar trebui să citesc mai des ce obişnuiam să scriu înainte.  Ar trebui să ascult mai mult de mine, decât de alţii.

Simt nevoia să recunosc că da, nu am întotdeauna dreptate şi că da, fac nişte greşeli pe care nici eu nu mi le-aş ierta. Dar tu ştii să faci dreptate şi mă laşi să greşesc, să mă înşel, pentru că întotdeauna am de învăţat, de câştigat din ele. Altfel nu te-aş fi întâlnit.

Aşa că iartă-mă că mă tem. Iubeşte-mă pentru că am nevoie. Mulțumesc că o faci indiferent de orice.

De îngerii păzitori cine are grijă? Part. 2

Click and read!


Dar ea nu era criminală. Nu se considera una. Nu după legile lor, nu după legile nimănui. Nu cunoştea nici judecata, nici mustrarea, aşa cum nici cei ce bântuie alte lumi ale minţii lor bolnave nu cunosc remuşcarea, regretul. Toate dispar între linia insesizabilă dintre realitate şi nebunie. Sau ceea ce numim realitate subiectivă. Acolo există tot ce refuzăm să recunoaştem, ce reducem la tăcere, ce ascundem, ce minţim. Cu siguranţă viitorul de mâine nu avea să fie niciodată la fel cu viitorul pe care l-a avut ieri. Ieri parcă nici nu existase, şi azi se născuse dintr-o dată, trăind o viaţă al cărei trecut parcă i-ar fi fost inventat din fum apăsător de tutun şi insomnii, punând în mişcare un corp ale cărui membre le studia pentru prima oară ca un cercetător stupefiat şi curios în momentul descoperirii unei noi specii, a unei creaturi gata îmblânzite. Îşi măsura degetele şi totuşi nu-şi amintea să fi atins vreodată ceva cu ele, îşi privea picioarele mişcându-se lent, cu siguranţă, dar nu-şi amintea niciun drum pe care să-l fi făcut până acum. Toată existența ei era un secret pe care sufletul nu şi-l permitea să-l divulge.

Ştia însă unde trebuie să ajungă. Casa Quinet. Se uita la ceas grăbind pasul, mai apăsat, mai hotărât, strângând tare dosarul în mâna dreaptă, care aproape că îi înghețase violet-gălbui, de-acum pulsând sânge alb. Se uita prin oamenii care îi veneau în cale; nu îi trezeau niciun interes. Dacă ar fi fost pe Lumea Cealaltă, ar fi fost mai probabil să vadă stafiile bântuind neobosite locuri de care nu ar fi ştiut niciodată că există, decât oamenii pe lângă care trecea fără să schițeze un gest, fără să scoată un cuvânt. Căuta cu privirea adresa la care trebuia să ajungă de câteva minute şi fără să-şi dea seama ajunse fix în faţa porților casei. Pentru o casă de copii, locul era extraordinar de tăcut. Până şi un cimitir ar fi părut mai vesel. Dar cine ştie, aparenţele se puteau  dovedi a fi înșelătoare…

Apăsă clanța porţii care plângea cu rugină, împingând-o uşor cu umărul pentru a-şi face loc. Era primul zgomot pe care îl auzise de când ajunsese acolo. Nu ţipete de copii, nu uşi trântite, nu mişcare, nu viaţă. Pentru un moment înlemnise. Era oare posibil să fi greşit locul? Din câte scria în dosar, nu. Judecând după împrejurări, tindea să creadă că da. Un pavaj vechi, acoperit aproape în întregime de o iarbă neagră, umedă, noroioasă, deschidea drumul către intrarea în casă. O uşă masivă, de lemn mâncat de ani şi de carii, umflat pe ici şi colo sub vopseaua verde zgâriată, sărită în urma unor incidente vizibil violente, cu gemuleţe cafenii, afumat, prin care nu puteai să vezi decât umbre de lumini, îţi dădea impresia că dincolo de ea sălășluiește sfârşitul, că doar ea mai poate ţine în frâu ceea ce se afla dincolo de pragul ei.

Până la urmă nu sunt decât nişte copii…” îşi spuse Etta în sine, încercând să potolească senzațiile care o scurt-circuitau.

Bătu în uşă cu putere, gândindu-se că până şi cele mai întunecate forţe pe care le înfrâna uşa trebuiau să aibă un paznic, sau cel puţin ceva de genul ăsta. Mai bătu încă odată, ascultând foarte atent paşii care se apropiau scârțâind bătrânicios şi anevoios sub greutatea tocurilor unei femei de nici mai mult, nici mai puţin  50 de ani şi 90 de kilograme.

” Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?” spuse femeia cu nişte ochi care păreau să caşte de somn cu o lene aproape contagioasă. „Ah…dumneavoastră sunteţi Etta. Doctorul Maurice m-a sunat acum câteva zile să mă anunţe de venirea dumneavoastră. Am zis că nu mai veniţi. Că s-a rezolvat cazul...” şi se dădu într-o parte făcându-i loc Ettei să intre pe uşa verde pe care aceasta încă o analiza, gândindu-se abătută la ce anume se referise femeia când spusese că ” s-a rezolvat cazul „.

Aaa…nu…” spuse aproape pierdută Etta, încercând să se adune bucată cu bucată din zecile de lumi în care evadase deodată. ” Încă sperăm să găsim o modalitate … Nu vrem să lăsăm copilul pe străzi. Nici nu vreau să mă gândesc, că noi, cei care salvăm vieţi suntem în stare de asemenea cruzime. E prea mult. Ştiu că ar fi uşor pentru mulţi doctori să scape de ea fără vreo bănuială, dar ar fi mult prea mult. Chiar şi pentru cineva cu sânge rece…

Femeia se uita la ea de parcă ar fi citit o clauză dintr-un contract. Viața, pentru ea, era de mult o simplă afacere. Un copil în plus, însemna bani în plus. Un nou-născut, însă, prea multă bătaie de cap.

Vă înţeleg, dar, bănuiesc că nu vă e necunoscut faptul că inima şi capul nu sunt tocmai cei mai buni prieteni. În cazul meu, recunosc, că abia dacă îşi vorbesc. ” spuse femeia rânjind cu o poftă înspăimântătoare, aşteptând ca Etta să râdă ca la un banc bun.

Şi totuşi Etta era mai serioasă ca oricând, simțind că salvarea micuţei Blanche avea să fie redusă la un simplu joc de interese. Ar fi putut oricând să renunţe, dar nu vroia. Simţea o nevoie disperată să repare, să ofere fericire cuiva, să dea sens, să-i ofere viaţa pe care ea însăşi dorea să o recapete. Cu toate astea, nu era sigură dacă era într-adevăr capabilă de toate astea. Înmână dosarul femeii care o privea cu ochi de şarpe, reci, de sticlă, incisivi, ascunşi în faţa umflată şi plină, rotunjită de cocul simplu de păr alb care-i sălăşluia în vârful capului ca un sihastru pe un munte nins. Ochii îi alunecau necontenit pe rândurile hârtiilor, iar din când în când îşi încreţea buza superioară în semn de nemulțumire.

Ştiţi ce responsabilităţi implică un astfel de copil, nu? Şi mai ales acum, în situaţia în care ne aflăm cu toţii. Războiul nu iartă pe nimeni, iar dacă o face, are grijă să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. Nu ştiu dacă putem face ceva cu cazul dumnveaoastră…

Cazul meu…e un copil, doamnă, un copil nevinovat. Ar fi mai bine, sau mai uşor pentru dumneavoastră dacă ar fi declarată o victimă colaterală? ” spuse Etta fierbând de nervi şi furie, şocată de creaturile care, fără merit, îşi spuneau oameni.

Probabil…” răspunse femeia vizibil neafectată de schimbul de replici.

În timp ce Etta se uita la monstrul de după birou care citea liniștit foile dosarului, aceasta dădu deodată să se ridice şi să plece. Deodată se auzi glasul ascuţit al femeii:

Staţi puţin… cred că se poate face totuşi ceva…” o spusese de parcă ar fi vrut să înghită foile. Ochii îi sclipeau ciudat şi un zâmbet îi apăru brusc pe faţă. „ O să-i găsim o rezolvare şi cazului dumneavoastră… puteţi să o aduceţi când doriţi. Uşile noastre sunt întotdeauna deschise.”

Etta nu ştia dacă să se bucure sau nu. Era doar uşurată. Nu ştia ce o făcuse pe femeie să se răzgândească, dar în acel moment chiar nu-i mai păsa…

Deşi ar fi trebuit.

To be continued…

De îngerii păzitori cine are grijă? Part.1

Click and read!

La început a fost cuvântul. Răsunător, dur, tăiat în carnea literelor cu o precizie aproape chirurgicală. Apoi a urmat liniştea; a spălat durerea lăsată în urmă, a pus pe gânduri, a trezit suspiciuni, a subjugat sub teamă, a instaurat propria ordine, a creat lumi şi idei, teorii şi prejudecăţi, adevăruri false şi minciuni adevărate. Oamenii au ajuns să creadă în ea pentru că oricum nu le mai rămăsese altceva. Nici măcar ecoul. Când nu mai credeau în cuvinte se închinau tăcerii. Aşa a luat naştere lumea, în tăcere, în secret, ca o veste şoptită, nu de teamă, ci în joacă. Dar nu si lumea ei, căci îî fusese de mult dată la schimb, încă de la primul cuvânt rostit înainte ca ea să se nască. Adopţie! răsuna pe holurile mizere şi întunecate ale spitalului, care, duhnind a mucegai şi clor, era lăcaşul a peste o sută de suflete ofilite, cu chipuri de ceară scorojită, cu ochi afumaţi, în spatele cărora, rulau ca pe o pânză zdrenţuită momente, imaginile obsesive ale unui trecut de mult apus.

Viaţa şi Moartea se aflau în spatele aceleași uşi. Nu puteai nici măcar să intuieşti care avea să fie răspunsul doctorilor copleşiţi de numărul ridicol al celor care ajungeau acolo,  pentru că,  de cele mai multe ori nu puteai să faci diferenţa între urletele îndurerate ale bieţilor amărâţi care îşi plângeau morţii şi plânsetele inghiţite de uşurare ale celor care încă mai aveau o şansă. Şi aşa, la limita dintre viaţă şi moarte, între bucăţi prea aspre de bumbac, se născuse ea, fără să scâncească măcar, fără mângâiere, fără să simtă căldura unei voci, fără niciun drept asupra propriei vieţi. Adopţie! Singurul cuvânt pe care avea să-l învețe înainte de a afla ce înseamnă cuvântul mamă.

Singurele momente în care avea să simtă grija sau  delicateţea gesturilor cuiva era doar atunci când era hrănită. Etta era singura care avea răbdarea asta, să stingă scâncetele inocente cu lapte cald şi cântece de leagăn. Era o femeie tânără, dar îmbătrânită şi împovărată de toate grijile care îi fuseseră puse pe umeri încă de la vârsta de paisprezece ani. Acum avea putin peste 28 de ani şi cel puţin 6 ani de când lucra în spital. Văzuse mai mult decât şi-ar fi dorit şi pierduse mai multe decât ar fi putut să-şi permită într-o viaţă de om. Chiar şi aşa, simţea de mult că nu mai are nimic de pierdut. Căuta cu ochii ei negri, adânci ca abisul dintr-un coşmar pe care încerci să îl uiţi, dar de care nu poţi scăpa, mânuţele rozii ale copilei care habar nu avea ce îi pregăteşte ziua de mâine. Şi îi zâmbea cântându-i în continuare, plimbându-se prin salonul neaşteptat de tăcut al maternităţii, trecând drept o umbră pentru toţi ceilalţi. Cu pielea albă, întinsă, dar moale precum pieliţa piersicilor ce se scaldă leneşe în lumina soarelui, cu părul negru, veşnic împletit în cozi groase şi lăsate de-a lungul braţelor subţiri, cu trunchiul lung şi uscat, cu buzele parcă muşcate vânt, aveai impresia că e pur și simplu  produsul imaginaţiei tale. Şi totuşi exista, era mai reală decât orice atingere.


Nu era o femeie deosebit de frumoasă; asta conform standardelor. Nu-şi pudra obrajii, erau veşnic ca două mere pârguite, nu-şi picta buzele şi nici ochii, îi păstra vii, nesufocaţi, neascunşi de temeri şi îndoieli. Gesturile trădau ceva din modestia monahală a măicuţelor, dar când te aşteptai mai puţin vedeai o anume viclenie în privirea ei, mai ales atunci când i se vorbea de sus. Aşezând-o pe micuţa Blanche între feşele aspre şi veştejite de bumbac se uită îngrijorată la ceas. Nimeni nu îi dăduse un nume micuţei. Mama ei nu a mai avut timp să o facă. Aşa că a decis să-i zică Blanche.

Mi-a stat ceasul? Nu… Şi totuşi, acele nu par să se mişte. Mai bine nu mă uit la ele…Timpul mi-e puţin prea larg la umeri, dar îl potrivesc eu!” spuse Etta zâmbind micuţei care dormea liniştită între feşe.

Mergea cu paşi mari, privind fiecare salon în parte. Se obişnuise foarte repede cu toate chipurile. Atât de repede că toate i se păreau neschimbate. Vedea soţii plângându-şi bărbaţii lângă pat, îi vedea pe aceştia respingându-le crezând că aşa le curmă durerea. „E atât de obositor să-l deteşti pe un om pe care-l iubeşti „ se gândea ea, continuându-şi drumul cu inima îngheţată ca o capelă părăsită de orice licăr. Ajungând în capătul holului, intră într-o cămăruţă unde se afla doctorul care asistase la naşterea lui Blanche. Pe birou se aflau stive de foi, acte şi dosare toate într-o dezordine care  ar fi declanşat un atac de panică oricărui obsedat de ordine.

” Vreau să duci actele astea la Casa Quinet. Şi vezi dacă mai e nevoie de ceva … oricum insişti dacă refuză. Oricum în câteva zile dacă o ţinem tot aşa rămanem fără locuri. Nu există altă cale. Iar de aruncat în stradă … nu putem face asta. Ar însemna moarte sigură…”

Glasul o părăsi, alergând pe culmile disperării. Desigur, nici în spital situaţia nu era prea bună, dar totuşi, să audă un doctor vorbind aşa, pur şi simplu o dezgusta. Îi venea să îi tragă o palmă şi să-l lase aşa uimit, îngropat în stiva lui de hârtii. Şi totuşi nu a făcut-o. A luat obedientă dosarul, capa şi a ieşit pe uşă gândindu-se că orice decizie ar fi luat, ar fi însemnat crimă.

To be continued…