Cave hominis!

Nu e indicat nici să aştepţi prea mult şi nici să ai aşteptari prea mari. Căci în fiecare promisiune  zace uneori o minciună bine intenţionată.

Anunțuri

Nemulţumirea unei babe premature.

După cum probabil am mai menţionat, conform părerii publice încă fac parte din categoria celor care se pregătesc să dea Bac-ul. Doar aspectul mă trădează, să spunem. Însă, mă gândesc că peste 5 ani deja voi face parte din categoria de babe, de doamne în etate pentru cei care au acum 8 ani.  De la 13 ani puştoaicele au deja de cel puţin un an de zile cont Facebook, impresii de modele, se îmbracă precum niste c###e ieftine, îşi coafează părul în stilul porumbului expandat, ştiu ce e ăla sexul pentru că deja l-au pus în practică în locaţii „speciale” precum: toaleta şcolii, parcuri, bodegi etc. Nu am nimic cu locaţia, fiecare alege în funcţie de nivelul de adrenalină de care are nevoie, dar totuşi copii … nu e cam devreme?!

De obicei îmi petrec ziua alergând de colo-colo cu diverse treburi, intrând in contact cu nenumăraţi oameni. În cele mai bune zile plec de la ora 9-10 dimineaţa şi mă întorc pe la ora 17, iar în cele mai puţin norocoase zile la 0ra 8 deja sunt băgătă până în gât de treabă, urmând să am şi lucru suplimentar până la 1 noaptea. Nu mă plâng, că doar îmi place să am mereu câte ceva de făcut. Cred că sunt dependentă de muncă … În fine! Să revenim… da, şi cum spuneam sunt mai tot timpul pe drumuri şi deci întâlnesc tot felul de oameni, care mai de care mai ciudaţi, normali, grăbiţi, presaţi de timp, delăsători etc. Şi cum merg eu pe frigul asta enervant de dimineaţă, văd tot felul de piţipoance în devenire cum ies din scara blocului, curtea şcolii îmbrăcate în fuste scurte, scurt reprezentând cu o treime mai puţin din ceea ce consideraţi voi a fi scurt, machiate nevoie mare ca nişte ratoni adormiţi, pline de sclipiciuri şi ştrasuri de zici că în drumul lor spre uşă s-au împiedicat şi au căzut în cutia cu decoraţiuni de Crăciun. Le vezi mergând pe stradă cu o expresie schimonosită într-o protuberanță a buzelor, cu o atitudine de „Mi-e greaţă. Caut lămâie!”, forţâ ndu-şi posteriorul să creadă că e o bombă … cu ceas. Fetelor, toate avem funduri şi sâni. Dacă ne-am trage toate maieurile până la buric, am fi un neam de femei cu sâni sătui de sutien, dacă ne-am ridica pantalonii până la nivelul umerilor, am fi niste J.Lo-uri ambulante. Cu astfel de dotări venim toate. Doar că unele alegem varianta de bun-simţ, în timp ce restul înoată în penibil.

Mi-e groază când aud că viitorul stă în tineri. Probabil aşa o fi…dacă se legalizează prostituţia.

De îngerii păzitori cine are grijă? Part. 5

Timpul, e doar unul din lucrurile care schimbă trăsăturile unui om. Sau cel puţin aşa se spune…

Pământul se tânguia sub zidurile prăbuşite ale oraşului, care, asemenea unui bătrân bolnav şi obosit de gesturile imperfecte ale unei vieţi mecanice, se acoperea cu cadavre încercând să-şi ţină de cald, dar în zadar. Îi era din ce în ce mai frig, gemând înfundat sub fiecare pas, sau la fiecare mişcare. Dacă ar fi avut braţe şi-ar fi oblojit rănile sângerânde şi şi-ar fi îmbrăţişat morţii într-o linişte deplină, dacă ar fi avut glas ar fi spus rugăciuni fierbinţi şi ar fi blestemat cu amărăciune setea de sânge a oamenilor, iar dacă ar fi avut de ales nu i-ar fi iertat nicicând pentru că nimeni nu mai plângea pământul, ci doar pe cei care se întorceau în el, de parcă vina ar fi a lui că e nevoit să-i înghită pe toţi.

Cei doi militari călcau atent pe resturile împrăştiate pe o rază de mai mult de 5 kilometri. Căutau cu privirea sub fiecare zid dărâmat, dincolo de fiecare lemn carbonizat, în interiorul fiecărei clădiri care acum îşi dezgolea mai mult de jumătate din structură. Nimic. În sectorul acesta nu găsiseră decât fata asta pe jumătate moartă şi care încă zăcea în draperia cu care o înveliseră, câteva bucăţi de pături, şi vreo trei conserve de fasole care, din fericire, nu fuseseră spulberate de explozie. Parcă şi timpul fusese pulverizat; sub nicio formă nu puteai spune de cât timp bântuiau cei doi printre maldărele de resturi. Nu puteai decât să le calculezi paşii în timp ce se îndepărtau de locul cu pricina.

Cei doi mergeau greoi, târându-şi  picioarele parcă de plumb. Cu fiecare centimetru simţeau că sunt mai aproape de buncăr. Mai aproape de siguranţă  şi de mirosul înţepător de spirt. Nu vedeau nimic însă : ceaţa, praful şi noaptea li se aşezaseră pe ochi ca nişte solzi, dându-le senzaţia că se afundă într-o grotă acoperită de o cupolă imensă de stele afumate. Aerul era înnecăcios şi sărat, iar fata parcă din ce în ce mai grea.

” – E posibil să fi greşit drumul? ” întrebă îngrijorat unul dintre militari.

” – Nu cred … cu siguranță mai avem foarte puțin.” răspunse celălalt pe un ton apăsat, dar cu o falsă siguranţă, de parcă ar fi încercat să se convingă mai mult pe sine decât pe camaradul lui.

Deodată răsună glasul unei sirene, care apoi se stinse în liniştea sfâşietoare dimprejur … Dedesubt, jos de tot, luminile miezului de noapte, reflectate, prin ceaţa gălbuie, de pavajul ud, de dungile palide ale şinelor, tremurau, respingeau viaţa. Străduţa pe care intrară îi liniştise pe amândoi, semn că nu  rătăciseră calea, însă din acel moment fiecare zgomot ar fi însemnat că sunt  pierduţi pe vecie. Ca şi cum temerile lor ar fi prins viaţă şi le-ar fi jucat feste, un zgomot metalic rostogolindu-se nevrotic îi făcu pe militari să tresară la gândul că în spatele lor avea să fie o grenadă.  Rămăseseră ţintuiţi locului, străpungând întunericul cu privirea, în speranţa că totul avea să fie doar o închipuire. Dar zdrăngănitul metalic se apropia din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai repede, de acum parcă ţiuind într-o numărătoare inversă a nebuniei. Brusc, sunetul se oprise. Ca şi cum nici nu existase. Cei doi îşi coborâră îngroziţi privirile, aşteptând explozia. Chiar dacă ar fi vrut să fugă, nu ar fi avut unde, chiar dacă ar fi vrut să se adăpostească, n-ar fi avut cum. Aşteptarea era tot ceea ce le rămăsese…

Îmbrățișând trupul fetei învelit în draperia groasă, simţiră cum obiectul metalic se lovi de bocancii lor, rostogolindu-se uşor de jur-împrejur. Senzaţiile lor se scurt-circuitaseră, rămânând vii în nişte corpuri moarte, ale căror simţuri fuseseră amputate. Se pare că nici ei nu aveau să scape morţii, chiar şi atât de aproape de casă…

În general.

În general, îmi plac dimineţile. În special, le ador pe cele în care mă trezesc înaintea tuturor. Chiar şi înaintea alarmei. Poate sună prostesc, dar simplul gest îmi dă o anumită încredere în mine, în controlul pe care îl am asupra mea, asupra timpului, asupra zilei care ma priveşte încă somnoroasă, asupra lucrurilor pe care urmează să le pun la punct, asupra stresului care cedează sub presiune, asupra caloriilor pe care le consum. Când unii dorm, eu deja am terminat kilometrii pe care obişnuiesc să-i tai de pe listă în fiecare zi. Apoi, cu o cafea tare, o agendă bine pusă la punct şi melodia potrivită îmi schimb viaţa din mers. Nu îmi place să stau, să aştept, să fiu condiţionată. Pur şi simplu fac ceea ce simt că trebuie să fac. Schimb vorbe, locaţii şi identităţi. În general, cam vreo 8-9, dar în special folosesc doar 2-3.

În general, oamenii eşuează să vadă esenţa. În special, cei care de obicei se grăbesc cu îngâmfare să se diferenţieze de ceilalţi încă de la prima afirmaţie. Mi se par dezgustători. Ăştia sunt oamenii care, de obicei, îmi lasă un gust amar. Asta chiar dacă îmi place cafeaua neagră. Folosesc cuvintele, sentimentele şi zâmbetele doar ca suport formal, bifând din când în când şi nişte gesturi goale, zdrăngănitoare; judecă fără argumente fondate, se doresc a fi open-minded când de fapt sunt închişi de-a dreptul. În general, detest oamenii care încearcă să-mi vorbească de sus. În special, când încearcă să o facă aflându-se cu trei trepte mai jos decât mine.

În general, e bine când încă mai trântim uşi în urma noastră, când încă mai ţipăm unii la alţii. În special, atunci când ştim că cineva încă mai ascultă, pentru că ne pasă dacă o să-i pese. În general, e bine să te opreşti la un moment dat. În special, când niciunul nu mai are nimic de zis, când  cuvintele sunt deja consumate.  O uşă trântită înseamnă puncte de suspensie. Dar, în general, sfârşitul e o usă închisă. În special, închisă încet pe dinafară. Fără „Adio!„, „Nu vreau să te mai văd niciodată!„, „Să nu îndrăzneşti să mă mai cauţi odată!„. În general, ne dorim exact opusul. În special, când vrem să vedem dacă celălalt va întoarce capul când iese pe usă.

În general, nu generalizez. În special, când nu sunt provocată.

P.S: Parcă începe să miroasă într-adevăr a toamnă!

Marţi 13. Chestii despre majuscule


Marţi 13.  Astăzi nu ar trebui să port tocuri,  ruj roşu, sau părul prins în coadă. Nici  să pornesc cu stângul, să  mă întorc din drum, să  calc pe crăpăturile din asfalt, să-mi uit cheile, banii sau de ce nu, tot portofelul. Astăzi ar trebui să fiu atentă la pisici negre,  la trecerea de pietoni, la gropi şi studenţache pierduţi în spaţiu. Astăzi ar trebui să beau cafeaua sorbind de pe partea dreaptă a ceştii, să-mi aprind ţigara cu bricheta şi nu cu băţul de chibrit, să port haine pe dos, să-mi fac cruci la fiecare trei paşi,  să-mi fie frică de mine că te-aş putea acuza pe tine că ai aduce superstiţiile în viaţa mea. Şi uite că nu fac nimic din toate cele de mai sus. Port tocuri, fumez cu buze roşii şi păr prins strâns în coadă, te ţin de mână şi te sărut încet în timp ce ei se uită la noi…

Ei nu ştiu că luna viitoare se încheie 12 ca într-un an. Nu ştiu nici măcar câţi ştiu despre tine fără să te cunoască.  Şi când ne privesc ţinându-ne de mană nici că ne-ar da 11. Motive logice pentru tot ce s-a întâmplat de pe 13 până acum, când stăm şi ne privim în ochi cu seriozitatea unor nebuni bolnavi atunci când ne spunem „Te iubesc!”. Şi o spunem cu majusculă şi semnul exclamării, nu cu punct cum fac deja unii încă dintr-a 1o a încercare. Îmi place că ai mereu cel puţin 9 metode să mă împaci, să mă linişteşti, şi să mă faci să râd. Aş fi putut fi a oricui ar fi avut răbdarea necesară, dar nimeni nu a ştiut să mă aibe aşa ca tine. Ştii unde încep şi unde mă termin, ştii ce am când „Nu am NIMIC!!!”, ştii când să mă laşi să câştig şi când să mă faci să-mi cer scuze, știi să mă iubeşti până la capăt şi nu doar până la 8 dimineaţa, chiar dacă întors înseamnă un infinit.

Au trecut 7 ţigări de când vorbim fără să ne odihnim gândurile, iar 6 dintre lucrurile pe care mi le povesteşti sunt incredibile. 5 luni aproape că ne-am privit în ochi fără să ne dăm seama, şi doar în 4 secunde ai luat decizia vieţii tale. În mai puţin de 3 minute mi-am dat şi eu  seama că 2 este cea mai frumoasă şi mai reală cifră care există. Acum, nu pot să-mi închipui viaţa nici măcar o secundă fără tine…

Nu cred în superstiţii. Cred doar în tine!

Pe vremea mea!

Sâmbătă. Dimineaţă. La el în bucătărie. Era rândul meu să pregătesc micul dejun. Televizorul pornit. Ştiri. Bac. Picaţi. Sinucidere. A cui e vina?

O singură expresie îmi stă pe vârful buzelor.

Îmi vine greu şi poate peste mână să mă exprim în felul următor: „Pe vremea mea…”. De ce? Pentru că asta ar trebui să fie şi „vremea mea” şi totuşi simt că nu-i aparţin, sau de fapt că nu-mi aparţine. Nu e prima oară când vorbesc cu dezgust şi amărăciune despre generaţiile care au venit din urmă, aducând cu ele nu neapărat evoluţie, ci mai degrabă involuţie, lipsuri, ruşine. Mă uit în jur şi mă cutremur gândidu-mă la ceea ce va urma, la ceea ce ar putea fi mai rău decât atât. Deşi încerc să îmi păstrez optimismul şi să nu generalizez, în adâncul sufletului ştiu că, DA,  poate să fie şi mai rau de atât.

La 6 luni am început să merg de-a buşilea…cu spatele. Nu a fost nicio problemă. În cele din urmă am nimerit şi sensul.

La 9 luni am început să vorbesc; primul cuvânt mama. Tipic! Şi scăpân. În traducere căpșuni!

La 4 ani am pus mâna pe primul ziar din viaţa mea. Am început să plâng pentru că nu ştiam să citesc aşa cum făcea tata în fiecare dimineaţă la cafea. Îi repetam mamei că am să fiu o „ploastă” şi că nu o să învăţ niciodată să citesc. Mama m-a liniştit şi mi-a promis că nu o să se întâmple aşa ceva. Primul pas: mi-a întors ziarul. Îl ţineam invers!

La 5 ani văzusem mai mult de jumătate din desenele Walt Disney, ştiam cine sunt fraţii Grimm şi citeam şi basme. Ce-i drept cuvânt cu cuvânt. Desenam şi pictam mai mult de 6 metri liniari de hârtie pe zi. Mama m-a învăţat diverse lucruri în timp ce ne jucam şi s-a asigurat că îmi place să citesc. Tata mi-a cumpărat cărţi, de toate felurile, despre orice. De la el am moştenit pasiunea pentru lectură şi pentru istorie. Tot el m-a învăţat matematică şi fizică. Mama m-a învăţat cuvinte noi şi în fiecare dimineaţă la micul dejun, înainte să iau autobuzul la şcoală, făceam integrame: ea cu ceaşca de cafea lângă ea, eu cu pâinea prăjită, cu unt şi dulceaţă de vişine în gură.

De aici în colo toate au fost mai uşoare. Am crescut, iar mama m-a împins spre olimpiade, în special la română, apoi am continuat cu matematica, dar nu îmi plăcea, apoi cu fizica, dar nici asta nu îmi plăcea, apoi cu chimia, biologia, şi dintre toate, deşi luam note mari la fiecare, întotdeauna preferata mea era româna.

Probleme nu am avut în şcoală. Am fost un copil cuminte care învăţa. Ştiam de la mama şi tata că pot. Că ştiu. Că sunt fată deşteaptă. Că notele se merită, nu se cerşesc. Că trebuie să munceşti pentru lucrurile cu adevărat valoroase în viaţă.  Am învăţat din proprie iniţiativă, fără să tragă ei de mine. Ei mi-au plătit manualele, meditațiile, taxele la concursuri, iar eu am făcut restul. În liceu deja  aveam numeroase premii cu care nu numai ei se mândreau, ci şi profesorii de la clasă. E drept că şi eu am chiulit şi am stat la cafenele în timpul orelor de geografie, e drept că şi eu am sărit geamul şi am plecat cu colegii pe faleză când profesoara de engleză a uitat că are ore cu noi, e drept că şi eu m-am distrat în timpul orelor de franceză, că am mers la petreceri, baluri,  în cluburi, am organizat evenimente, dar asta nu m-a oprit să învăţ, nu m-a oprit să fac variante la engleză pe plajă, să învăţ comentarii la română pe faleză la 2 dimineaţa, să învăţ la istorie în tren…

Pe vremea mea se învăţa. Jumate pentru că trebuia, jumate pentru că ştiam că oamenii sunt apreciaţi în funcţie de ceea ce ţin pe umeri, de felul în care se comportă, de felul în care răspund cerinţelor, de cât de mult se respectă. Nimeni nu sărea la gâtul profesorului, nimeni nu pleznea profesoara, nimeni nu făcea sex în clasă.

Astăzi e o ruşine să înveţi. Banii de meditaţii se sparg în cluburi, la solar şi în baruri. Ghiozdanele sunt doar pentru echipamentul sportiv. Fetele confundă trotuarul cu băncile şcolii, băieţii au prea multă valoare şi impresii de Dj-ei, toţi sunt cei mai importanţi, iar modelul lor in viaţă e fie Bianca Drăguşan sau Moni, pentru fete, fie vreun Fane Cuţitaru sau Jean de la Craiova pentru băieţi. Un singur lucru au în cap, bineînţeles preluat din media: sexul. Nimeni nu mai ştie să lege o propoziţie, nimeni nu mai ştie cine dracului a scris Ion şi cine Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război fără să încurce scriitorii.

Pe vremea mea era un caz izolat când cineva pica bacul. Acum promovabilitatea e de doar 15, 56 %.

Cine e de vină?

E clar că nu doar copiii sunt de vină pentru eşecuri. Sunt ca nişte bureţei fără creier. Absorb ceea ce li se oferă. Şi în niciun caz nu e de vină doar sistemul pentru tot ceea ce se întâmplă. Sau doar profesorii. Vina începe de la nişte indivizi prea ocupaţi, prea neinstruiţi sau prea depăşiţi de meseria de părinte şi se termină probabil cu mass-media care promovează toate scursurile societăţii ca pe nişte modele drept de urmat.

Mi-e toamnă …

Şi mi-e bine.

Ca şi cum atunci când vine toamna mă simt ca acasă, în siguranţă, relaxată, în largul meu. Am simţit-o cum se apropie încă de acum o săptămână. În răcoarea dimineţilor,  în gustul cafelei care se schimbă odată cu culoarea frunzelor, în nevoia de a-ţi simţi pielea lipită de a mea de fiecare dată când eşti nevoit să pleci, în senzaţia de împlinire pe care mi-o dai de fiecare dată când te ţin de mână. Iubesc toamna, nu e niciun secret; nici măcar nu e primul post pe care îl închin acestui anotimp. A devenit deja  o tradiţie. Înseamnă mai mult decât o schimbare de temperatură, de culoare, de ritm. Pentru mine e o nouă viaţă, mai multă luciditate, mai multe idei, mai multă imaginaţie, mai multă speranţă, mai multă iubire. Mai mult tu. Eşti singurul lucru bun pe care viaţa mi l-a oferit şi al cărui preţ nu voi regreta niciodată că l-am platit.

Aşa spun ei, că lucrurile şi şituaţiile nefavorabile sunt gratis, în timp ce toate lucrurile bune vin întotdeauna cu un preţ. Pe care suntem mai mult sau mai puţin dispuşi să-l plătim. Eu am plătit până la ultimul bănuţ, dar se merită toţi banii. Ca să zic aşa.  Cu fiecare toamnă am mai mult din ceea ce mi-am dorit, din ceea ce îmi doresc. Mă întreb, aşa cum m-am întrebat şi toamna trecută, cam ce mai e pus deoparte pentru mine. O să aştept cuminţică şi am să fac tot ceea ce îmi stă în putere să realizez  ceea ce mi-am propus. Toamna nu se numară dorinţele, se îndeplinesc…

Îmi place să mă plimb pe străzi, să urmăresc oamenii de aproape, asta chiar dacă în ultima vreme nu am reuşit să-i văd decât de după geamul portierei. Îmi place să observ toate semnele, felul în care toamna îi schimbă atât de haine cât şi de atitudine. Toamna, oamenii sunt mai liniştiţi, sau cel puţin aşa mi se pare. Parcă abia acum reuşesc cu toţii să-şi adune minţile pierdute. Îmi place mirosul de şcoală, de cărţi, caiete şi pixuri noi, îmi place mirosul emoţiilor şi al dimineţilor în care te opreşti brusc să iei cafeaua şi ziarul. Îmi plac dimineţile în autobuz când femeile lucioase răsfoiesc revistele mondene care le mor palide şi tăcute în braţe, fâlfâind anemic din pagini ca nişte fluturi mari şi uscaţi. Îmi plac, pentru că mă amuză de fiecare dată când îmi aruncă priviri direct din boturile lor acoperite de lentile, chipurile scumpe, care măsoară greoi dimensiunile unei reviste care nu e revistă şi care, mai presus de toate, are tupeul să nu fie lucioasă, ci chiar aproape veche, lipsită de imagini şi cucoane cu nurii şi coapsele la vedere, dar măzgălită de inscripţii ciudate de care îşi aduc aminte ca apartinând unei clase speciale…clasa I; pentru ele bibliotecile sunt nişte cavouri adânci cu rafturi pline de cadavre de cărţi sufocate de pudra bibliotecarelor cu ochii topiţi.  Pentru mine toamna şi bibliotecile merg mână în mână.

Toamna pot să respir cum trebuie, toamna sunt ocupată până peste cap, toamna, alte case devin acasă, toamna port hainele mele preferate, toamna calmează arsurile verii, toamna îţi deschide uşi, toamna se dă restart.

Mi-e toamnă şi în sfârşit mi-e atât bine…

P.S: Blogul meu are 2 ani. LMA!