Substantiv comun, simplu, genul Feminin.

2.

Sufletul unei femei e un borcan pe fundul căruia se decantează liniştit toate rămăşitele sentimentelor care au fost ucise violent. Sufocate. Sfârtecate. Arse şi apoi stinse. Am observat că de câte ori spui unui bărbat că e greu să fii femeie te întâmpină un zâmbet resemnat şi indulgent, ca şi cum tocmai ai fi spus una dintre cele mai mari trăznăi. Nu te crede…sau te crede dar nu poate să recunoască?

Cred că a fi femeie înseamnă a fi într-o continuă dilemă şi într-o continuă încercare de a mulţumi un celălalt care nu este foarte greu de mulţumit (chestie care, pe mine cel puţin, mă scoate din sărite), dar mai ales de a te mulţumi pe tine însăţi, ceea ce este de-a dreptul imposibil : să te dai fără să laşi impresia că te-ai vinde, să ceri fără să se creadă că cerşeşti, să furi atunci când ştii că altfel nu ai obţine, să alungi înainte de a fi alungată şi să părăseşti pentru a nu fi folosită. Să fii femeie înseamnă să înveţi să fii arogantă în suferinţă, să răneşti pentru a îţi dovedi că o mai poţi face, să te răzbuni şi să regreţi, să ai dreptate şi să îţi pară rău de asta pentru că cele mai teribile temeri ţi se adeveresc, să ai adevărul în mână şi să îl bagi repede în buzunar sau să îl ascunzi într-un sertar, minţindu-te că aşa nu o să mai doară. Să fii femeie înseamnă să înveţi în mod continuu cum să te faci iubită şi cum să păstrezi o chestie pe care nici nu ştii dacă ai avut-o vreodată, să fii rea pentru că bună ai fi plictisitoare, să loveşti pentru că sărutând ai fi luată drept o gratuitate, drept ceva ce se cuvine stăpânit. Să fii femeie înseamnă să zâmbeşti frumos atunci când sufletul mai are puţin şi se destramă, să dai cu fard peste durere şi să o faci carismatică, să vorbeşti şi să asculţi când tu ai prefera să te faci mică şi să te ascunzi, să ai puterea de a te întoarce la timp, cât incă mai ai şanse să fii primită. Să fii femeie înseamnă să zâmbeşti sfidător ceasornicului care îţi măsoară trecerea, să spargi bariere şi prejudecăţi, să te prefaci că nu înţelegi aroganţele, să naşti copii care o să te părăsească…. Să fii doamnă, amantă, mamă, fiică, soţie, soră, copil…orice este cazul, orice ţi s-ar putea cere ! Să fii femeie înseamnă să ai răbdarea de a strânge secunde, de-a lungul anilor, pentru ca mai târziu să le rememorezi şi să le retrăieşti pentru a te simţi cât de cât împlinită, pentru a găsi o scuză pentru toţi anii în care ai dat şi ai dat până când ţie nu ţi-a rămas nimic.


Să fii femeie înseamnă să găseşti scuze tuturor, mai puţin ţie, să săruţi mâini grăbite, să veghezi vise în care, de mult timp, personajul principal nu mai eşti tu. Să fii femeie înseamnă să ai tăria de a accepta că pentru tine timpul trece mult mai repede, că tot ceea ce îţi rămâne este ceea ce ai fost cândva. Să fii femeie înseamnă să fii crudă pentru a fi senzuală, voluptoasă în durere şi copilăroasă în râs, puternică, fragilă, alintată, fermă, înţeleaptă, prostuţă, carismatică, uşuratică, serioasă.
La un moment dat toate aceste flash-uri se amestecă, toate aceste măşti se împrăştie şi nu mai ai nevoie de ele pentru ă nu te mai ajută la nimic, nu îţi mai folosesc. Şi în acel moment rămâi pentru prima oară cu tine, aprinzi o ţigară şi laşi gândul să aiureze liber şi nestingherit. Îţi dai seama ce obositor este să fii femeie, ce inutilă este această imagine pe care ai construit-o cu atâta perseverenţă. Femeia pe care ai clădit-o se uită la tine amuzată şi tu nu o mai recunoşti. Pentru un moment, unul scurt, nu o mai vrei. Pentru un moment, vrei doar să fii om. Dar momentul trece şi stingi ţigara, grăbită. Nu ai timp de regrete sau de întrebări. Timpul trece prea repede şi înaintea ta se deschide, inevitabil, o viaţă de femeie.

Anunțuri

Substantiv comun, simplu, genul Feminin.

Femeia.

1

Femeia ideală nu are corp, nici chip, nici voce, nici idei. Ea însăşi este o idee, o dorinţă, un motiv, un neajuns. Al tău, al vostru, al tuturor. Este un amestec alambicat de simboluri, culori, materiale, senzaţii şi parfumuri. Femeia e  zgomotul sacadat al tocurilor de 12 care calcă apăsat trotuarul, marmura şi nervii întinşi la maxim; e rujul roşu aplicat cu o precizie şi acurateţe de desen tehnic; e parfumul care îţi sechestrează nările şi atenţia, care sfidează timpul şi te poartă înainte şi înapoi fără obligaţii financiare, doar emoţionale. Este otrăvitoare. Răutatea ei poate ucide. Ucide vise. Ucide inimi. Ucide minţi. Ucide şanse, speranţe, sentimente. Iese din văgăuna ei, ca un şarpe sâsâind şi, zăngănind inele, își scuipă veninul peste tot. Urmăreşte prada, târându-se lin şi confundându-se aproape cu tot ceea ce o înconjoară. O prinde, apoi, dintr-o smucitură precisă şi o acaparează. Se înfăşoară de gâtul acesteia şi o sufocă încet, încet, uitându-se, drăgăstos, în ochii ei. Femeia e muzică jazz, fum şi vin roşu.

 

Oricât ai încerca s-o uiţi, n-ai să poţi. E ca o otravă vie, care sălăşluieşte acolo, în tine, mereu, ieşind din când în când la iveală, atâta cât să-ți aducă aminte că există. Vei supravieţui, toţi supravieţuiesc. Nu e letală, pur şi simplu există în tine atâta timp cât vei trăi, iar dacă există viaţă după moarte, atunci o vei gasi şi acolo. Foarte puţini sunt cei care i-au găsit antidotul. Iar antidotul nu poate fi altceva decât o alta otravă vie, cel putin la fel de puternică ca şi aceasta.


 

All cats are grey in the dark.

Privirea îmi este neclară, iar ochii mei sunt geamuri de  caramel. Îngheţate. Aburite. Pe care oricine schiţează impresii la întâmplare după bunul plac. Viaţa mea şi a tuturor se rezumă la simple guri de aburi care dispar înainte să ceară socoteală, la mişcări scurte şi bruşte de jucării mecanice şi la paşi scurţi şi grăbiţi către sine. Urăsc frigul şi felul insensibil în care se apropie de mine: cu fiecare atingere pielea mea devine vineţie, cu fiecare îmbrăţişare simt că nu pot respira, că-mi despică pietul, ca în final să mă lase pe jumătate vie şi pe jumătate amorţită ca pe o victimă pe care dinadins îşi doreşte s-o vadă agonizând. Dar n-am de gând să-i dau satisfacția asta şi merg mai departe ferindu-mă să privesc altundeva decât înainte.

Mă strigă şi cred că mi se pare, deşi vocea aia e inconfundabilă. Merg înainte, dar e tot mai aproape, îi simt mişcările şi greutatea paşilor în timp ce număr în gând. Mă ajunge şi deja îi simt parfumul tăiat de gerul de-afară; un parfum prea dulce pentru un bărbat, întotdeauna îi spusesem asta. Îmi pune trei întrebări la care nu ştiu să-i răspund. Toate dintre ele ţin de politeţe. Mă forţez să mă concentrez la vorbele care mi se adresează şi nu pot, la fel ca atunci când încercam să înţeleg de ce a făcut toate lucrurile alea şi nu reuşeam. Nu. Sub nicio formă. Înţeleg un singur cuvânt: „schimbat”. Oare la cine se referă? La mine, sau la el? Oricum ar fi, pentru prima oară sunt de acord cu el. TOTUL s-a schimbat la suprafaţă, dar de adâncuri mi-e teamă mie de fapt. Ele te înghit indiferent de mâna care te-ar salva…

Doar în prezent poţi să-ţi aminteşţi şi să râzi. Când vine vorba de  trecut singurul lucru de care eşti capabil e să plângi.

Bilet dus-întors.

Chibritul sfârâie violent, flacăra se zbate o secundă, apoi se potoleşte obedientă. Ţigara începe să mocnească. Pentru tine …

Preț de o ţigară parc-aş face orice. Aş crede până şi-n minciunile tale şi în vorbele pseudo-politicoase, aş încerca să suprapun două imagini care se resping orice ar fi. Preț de o ţigară ţi-aş măsura liniile ca să-mi dau seama ce m-a indus în eroare, ce mi-a scăpat, de ce anume trebuia şi trebuie  să ţin cont. Preţ de o ţigară te-aş lăsa să-mi atingi mâna din greşeală doar ca să vezi şi tu cum e să nu mai fie nimic dincolo de ea, cum e să nu-ţi răspundă nimeni, nici măcar ecoul. Preţ de o ţigară ţi-aş spune că te-am iertat, pentru că da, am făcut-o, dar scrumul mi-e martor că n-am uitat nicio secundă. Preţ de o secundă aş risca…

Pentru tine …

Preţ de o ţigară te-aş lăsa să mă strângi în braţe, chiar dacă şi de data asta m-aş simti ciudat şi n-aş ştii ce să fac cu mâinile. Preţ de o tigară aş lăsa să te bucuri de liniştea dintre noi, e singura de altfel. Preţ de o tigară aş scrie scenarii în care ţie să-ţi fie bine. Chiar aş face-o, dar nu ştiu dacă alături de mine. Preţ de o ţigară m-aş comporta stingher doar ca să ai impresia că ai putere asupra mea. Hainele tale noi, ceasul şi parfumul puternic sunt de prisos, nu te mai folosi de ele pentru că ele te folosesc pe tine fără să-ţi dai seama. Preț de o tigară aş sta lângă tine cu palmele în mâinile tale de parcă ţi-aş aparţine. De fapt n-am unde să-mi încălzesc mâinile, îmi degeră cuvintele în palme, din cauza asta vorbele mele sunt atât de reci.

Pentru tine …

Preţ de o ţigară aş întinde braţul şi aş mângâia kilometrii. Cu gândul, m-aş aşeza lângă tine şi aş privi valurile care încă se zbat îngheţate. Preţ de o ţigară aş sta întinsă lângă tine şi nu te-aş lăsa să mă săruţi, aşa cum n-ai făcut-o nici atunci. Aş privi în ochii tăi prin întuneric şi m-aş vedea aşa cum sunt, dar aşa cum nu accept să fiu. Preţ de o ţigară ţi-aş împărtăşi gândurile ascunse sub nişte coperţi groase, ţi le-aş şopti, ţi le-aş face cadou. Preţ de o ţigară aş face eu primul pas chiar dacă dincolo de el e doar prăpastie.

TU n-ai fost niciodată acelaşi. Nici la propriu, nici la figurat…

Salturi.

Ne dorim lucruri a căror însemnătate ne e complet străină, a căror suprafaţă o atingem în treacăt cu buricele amorțite ale unor degete ce se vor învățate, trecute prin viață, atotcunoscătoare, când de fapt  nu sunt altceva decât nişte simple degete, prelungirile complet diluate ale gândurilor ce mor înainte să se nască. Ne dorim senzații pe care nu ştim nici să le controlăm şi nici să le păstrăm, ne dorim vieţi pe care nu ştim să le trăim, dar al căror sfârșit îl declanșăm fără mustrări reale de conştiinţă. Ştim să ne scuzăm politicos însă, sau cel puţin să găsim un ţap ispăşitor care să ne-ascundă mizeriile. Măcar temporar…

Când suntem mici vrem să fim mari, când suntem mari regretăm că nu mai suntem mici, vrem să facem salturi înainte şi-napoi tânjind continuu după orice, uitând să preţuim clipa care tocmai trece şi la care am renunțat atât de uşor. Când avem timp liber vrem să fim ocupaţi, preocupaţi de orice altceva, dar nu şi de liniştea noastră, indiferent care ar fi natura ei. Când nu mai avem timp, nici de alţii, nici de altele şi nici măcar de noi, ne plângem şi plângem zilele de care odată ne puteam bucura. Când ieşim din relaţii ne aruncăm grăbiţi în altele, punem pe seama şi în cârca altora motivul existenţei noastre, ferm convinşi şi cu disperarea unor leproşi că ne vom vindeca. Ceea ce nu ştim e că niciodată nu o vom face, sau cel puţin nu prin ei. Iar asta pentru că nu ne permitem să respirăm, să ne vindecăm, să învăţam îndeajuns…

Vrem să iubim când nu suntem pregătiţi, când încă nu am învăţat ce înseamnă asta. Spunem că o s-o facem din mers, că o să învăţam pe parcurs dacă găsim persoana potrivită. Nu merge aşa. Persoana potrivită nu există. Noi ne-o potrivim. Când unii încă exersează ciupind acorduri de sentimente crude, alţii nici măcar nu recunosc melodia, ca să nu mai zic de notele muzicale individuale. Dacă eşti într-o relaţie asta nu înseamnă neaparat că nu eşti singur. Ba eşti! Într-o oarecare măsură, în timp, o să-ţi dai seama că eşti singur/ă. Singur/ă când doarme ţinându-te în braţe până în momentul în care se trezeşte sub greutatea alegerilor sale, singur/ă când visele şi dorinţele tale nu mai sunt aceleaşi şi nici măcar complementare cu ale lui/ei, singur/ă când te prind iar nopţile numărând umbre cu jumătate de pat gol. Cu toţii ne-am fi dorit ca iubirea să fie o condamnare fără recurs, un medicament care să ne vindece de rutină, un poem pentru muţi, şi o melodie de Ceaikovski pentru orbi. Cu toţii ne-am fi dorit ca atunci când ea nu mai există să o clonăm din ADN-ul cuvintelor de la început care musteau a iubire şi invincibilitate. Am face salturi înainte şi-napoi când arzând pe buzele unora, când răcorindu-ne în răcoarea singularului.

Viaţa merge înainte, dar de cele mai multe ori suntem surprinşi întorcându-ne în timp.

Nu ştiu încă unde mi-e locul, pentru că m-am trezit brusc într-o gară plină de trenuri în care plouă cu pierderi de memorie şi frânturi de optimism…

(Vreau să) Îmi permit!

Astăzi (vreau să) îmi permit să greşesc, să fiu neglijentă, să fac lucrurile pe dos, să-mi scape detalii. Astăzi (vreau să) îmi permit să las deoparte cămăşile, pantofii, ceasul şi telefonul. Astăzi (vreau să) îmi permit să dau mâna cu oameni importanți îmbrăcată în pijamale. Şi hainele să nu mă facă om. Oamenii par mai sinceri în pijamale, când nu au nimic de ascuns.  Astăzi (vreau să) îmi permit să mă port de parcă nu-i nici pe departe îndeajuns, că pentru mine trebuie să fie mai mult. Astăzi (vreau să) îmi permit să îi pedepsesc pe cei de acum pentru greşelile celor de atunci şi mă aştept să plece din clipă în clipă,  ca într-un film pe care l-am văzut de nu ştiu câte ori, dar din care îmi amintesc doar finalul. Mă port de parcă e o lege ca toate lucrurile să se termine la fel. Când ştiu că de fapt nu e niciuna. Astăzi (vreau să) îmi permit să plec, să calc în picioare, să las în urmă, să spun că a fost un moment de rătăcire, că de fapt vreau altceva. Astăzi (vreau să) îmi permit să greşesc şi să nu regret, ci dimpotrivă, să o fac cu zâmbetul pe buze.

Astăzi (vreau să) îmi permit orice pentru că de mâine, cu siguranţă, mă voi speti să repar de una singură tot…