Minciuna are … genunchi moi.

Nu puteam sa inteleg cum de altii puteau sa o faca. Si nu numai asta. Cum de o faceau asa, fara mustrari de constiinta, de parca le-ar fi scapat o greseala de calcul la un exercitiu de algebra.  In general sunt o persoana calculata, dar de la un timp se pare ca nu-mi mai plac atat de tare generalitatile.
image
Acum sunt si eu una dintre ei. Se pare …
Picioarele mele nu sunt scurte insa. Am doar genunchii moi.

Anunțuri

Recurs.

Stau şi mă întreb: ” E oare îndoiala un fel de şobolan imaterial dezgustător, o infecţie emoţională, o celulă canceroasă care atacă la sigur nu doar inima, ci mai ales raţiunea? E oare ea atât de groaznică şi nedreaptă. E oare ea cea care te sapă pe interior  şi te îngroapă la exterior? ” Când vine vorba de un principiu general cu toţii ne grăbim să ne scoatem din cauză şi să ne izolăm într-o excepţie neruşinată. Cu toţii ne îndoim de noi, de ceilalţi, de ziua de mâine, de iubire, dar puţini avem curajul să o recunoaștem. Am fost învăţaţi să credem, să îmbrăţisăm, să acceptăm şi să nu cercetăm. Să ne îndoim pare mai degrabă un păcat, în care cel mai adesea cădem tocmai prin faptul că îl evităm. În mine s-a aruncat cu pietre şi nu numai odată…

Se spune că după ce ai vazut răul în faţă nu mai eşti acelaşi om. Parafrazând, atunci când ai privit în faţă tristeţea nu-ţi vei mai regăsi inocența zâmbetului fără griji. De ce golul e atât de cuprinzător, iar bucuriile următoare devin atât de mici, de insignifiante de parcă şi ele s-ar teme să se apropie de tine? Mă trezesc adesea departe de cuvintele tale, întorcându-mă ca un asasin la locul faptelor din trecut, pe care, cu sau fără succes,  încerc să le reconstitui în aşa fel încât să văd unde am greşit, sau unde am lăsat să mi se greşească. Nu iau nimic din ce spui, ce faci sau îmi oferi ca fiind de drept al meu, nu cred că toate astea sunt, sau vor fi la nesfârşit doar pentru mine doar pentru simplul fapt că eu sunt eu. Nu, pun la îndoială toate lucrurile acestea oricât de mult mi s-ar cere să cred în ele, indiferent de certitudinea cu care mi s-ar asigura toate astea. Recunosc,  până şi eu am căzut uneori în plasa asta, începând să trăiesc într-un viitor de bule de săpun în care eu însămi sunt cea care te sufoc şi te persecut să crezi în vorbele tale. Şi apoi mă trezesc, înecată în propria-mi ruşine. Înainte probabil că mi-ar fi venit greu să vin la tine şi să-ţi spun simplu „iubeşte-mă!”, fără promisiuni, fără angajamente, fără separări de patrimonii, fără ieri, fără mâine doar iubeşte-mă, acum şi aici. Atât şi nimic mai mult. Dar acum nu mai este aşa, pentru că ştiu că totul e relativ, pentru că din păcate totul depinde de mai mult de două persoane…

Nu-ţi voi cere să mă uiţi, nici azi, nici mâine, nici cândva. Pentru că mă îndoiesc că nu o să-ţi lipsesc. Îţi vor lipsi cuvintele mele, mâinile mele făcute căuş în jurul cănii de ceai sau mângâindu-ți obrajii aspri şi ţepoşi, degetele mele lipite de buzele tale moi, umerii mei pe care îi îmbrățișezi noaptea, capriciile mele, prezența mea, căldura cu care ţi-am umplut golurile. Nu mai crede că voi fi acolo indiferent de orice umilinţă la care m-ai supune din dragoste. Îndoieşte-te de mine, de stabilitatea mea. Nu vreau să mai crezi în mine şi atât…

Dar dacă totuşi vrei asta, atunci demonstreaz-o!