Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?

Natură pe jumătate moartă …

Nu e prima oară când ajung pe cont propriu în astfel de locuri. Şi nici nu mi-e teamă. Ba chiar aş avea curajul să merg mai departe în orice moment. Nu mă grăbesc deloc, nu vreau să pierd nimic pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou: parfumul dulce-amărui  din aer, jocul molcom şi tacticos de umbre, adierea liniştitoare a vântului, aranjamentul interesant de simplu al scaunelor, colţurile elegant drapate ale feţelor de masă, ceştile de cafea şi ceai de culoarea biscuitelui de caramel ars şi linguriţele aşezate cuminte pe şervete impecabile de bumbac. Nimic mai simplu, nimic mai reconfortant …

Câteva mese sunt deja ocupate, semn că nu m-am grăbit îndeajuns. Păşesc pe piatra cubică asemeni scoicilor pe care oamenii le culeg de obicei de pe plajă şi-mi privesc paşii scurţi, leneşi, dar nerădători în acelaşi timp. Zgomotul înfundat al tocurilor se prelinge printre clinchete şi glasuri aproape mute, pierdute difuz printre note muzicale inteligent asortate atmosferei. Simt cum priviri fugitive mi se urcă dinspre gambă, şerpuind lin înspre genunchi şi mai apoi uşurel spre coapse. Şi se opresc. Fug ruşinate şi se scufundă în ceştile de pe masă ca într-un ocean mult prea liniştit. Pantofii de culoarea untului topit îşi continuă drumul atinşi în treacăt de draperiile din voal care ţin soarele la distanţă. Se opresc la masă de lângă tabloul care parcă  e cuprins de flăcări umede. Rochia albă se aşază pe scaunul marmorat, îşi potriveşte dimensiunile şi răsuflă liniştită în adierea vântului. Mâinile flămânde caută pe masă, privirea este încântată, iar vârful limbii trece senzual deasupra buzei superioare ştergând uşor rujul de culoarea piersicii pârguite, coborând spre colţurile gurii care arcuiesc în semn de mulţumire.

Privirea se mută în lateral, scrutând depărtările spălăcite, apoi analizează verdele crud al ierbii şi al frunzelor care salută  politicos păsările care ciripesc a fericire în zbor. Se opreşte pe masă privind ceaşca de porţelan în care pufăie ceaiul fierbinte de culoarea cuprului şi din care, din când în când, se nasc sterlici aurii de miere. Marginea ceştii pare marginea lumii, căci dincolo de ea totul se pierde, se estompează, moare. Tortiţa înflorită de porţelan se încolăceşte în jurul degetului ca un şarpe, dar nu-l muşcă, ci îl îmbrăţişează. În faţa mea eşti tu. Sau ce-a mai rămas din tine. Eşti dovada că orice suferinţă, imagine neplăcută dispare la un moment dat, sau e înghiţită de timp şi scuipată în spaţiu pentru trebuinţele altora care încă se mai hrănesc cu rămăşiţele trecutului. Şi încerc să îţi întind mâna, ca să te forţez, ca să mă conving, că nu trebuie să paralizezi ca să nu mai simţi că doare.

Şi dispari …

Tot ce mă înconjoară, natura este vie, imaginea ta însă … e moartă.

23.

De 1 iunie îmi serbez ziua de naștere și copilăresc în același timp.

23 … un număr ciudat, ca și filmul cu aceeași denumire.

După nebunia din trafic, aglomerația de copii de pe faleză și de prin parcuri am ajuns la birou. Am primit niște buchete superbe de flori din partea șefului, plus multe urări, plus…. mai urmează surprize pe parcursul zilei.

Birou, făcut rapid curățenie în apartament, pregătit, dus la coafor, îmbrăcat, ieșit în oraș, petrecut cu prietenii și între timp sper apărut noi surprize :))

La mulți ani tuturor copiilor!