Îmi plac(e) femeile(a).

Nu am prea multe prietene, ba chiar aș putea spune că numărul lor momentan se află undeva sub 0. Nu sunt nici feministă, țin să precizez. Și nici nu e vorba de vreo deviere sexuală. Pur și simplu îmi plac femeile. De fapt, mai bine zis, unele femei. Dacă mă cunoașteți personal, sau mi-ați citit în mare parte blog-ul, vă veți da seama că, paradoxal, în ciuda rândurilor lungi așternute cu nesaț, nu îmi place să vorbesc despre mine. Sau cel puțin nu în mod direct. Cu toate acestea vă fac această mărturisire și admit, că da, îmi plac femeile.

Existența mea rareori a fost marcată de vreo prezență feminină. De cele mai multe ori mi-am găsit sprijinul și înțelegerea în tabăra opusă, fără să mă întreb vreodată de motivele care stau la baza unui astfel de lucru. Cercul meu de prieteni era constituit pe bună dreptate de prieteni și mai puțin de prietene. Adeseori m-am trezit dând voce unor idei și concepții pe care le găseam pur bărbătești, ca mai apoi să-mi săpunesc gura cu vorbe dulci de femeie ca după rostirea unei mari blasfemii. Nu am ținut niciodată partea femeilor, chiar dacă de cele mai multe ori în rândurile mele le-am urcat pe un piedestal. Cum explic asta? Să spunem că de fiecare dată când scriu am în minte femeia, nu femeile. Nu mă refer la colectiv, cât mă refer la ea ca individualitate, ideal, absolut.

tumblr_m52nd2OuzT1qb4jz0o1_1280

Când vine vorba despre abordarea subiectului „femei” sau „bărbați” e ca și cum ai începe o discuție pe tema existenței lui Dumnezeu între un ateu și un credincios: lungă, spinoasă, fără final fericit și lipsită de concluzii coerente și concise. Eu nu vreau să pornesc o teorie pe care să o îmbrățișez și să o susțin aruncând cu pietre în alții. Nu, chiar nu, țin doar să mă exteriorizez.

Îmi plac femeile. Dar îmi plac femeile într-adevăr frumoase, femeile care știu să-și dozeze accesoriile, parfumul, machiajul, rafinamentul și bunul gust. Îmi plac femeile care, deși frumoase de pică, nu se fălesc, nu se bazează, nu manipulează pe calea aceasta. Unei femei îi stă tare bine cu un strop de modestie. Îmi plac femeile deștepte. Femeile deștepte care chiar își demonstrează atuurile și care nu îi ignoră pe ceilalți doar pentru că nu sunt la același nivel, ci dimpotrivă, se mulează după fiecare făcându-se înțelese. Îmi plac femeile puternice. Dar nu femeile care vrând să dea dovadă de acest lucru se transformă în șerpi reci, mai alunecoși ca mercurul. Puterea, de cele mai multe ori înseamnă bunătate, toleranță, ambiție, perseverență, optimism. Iar o femeie înzestrată sau autoeducată în acest spirit, nu poate fi doborâtă. Îmi plac femeile cu sexualitate, iar când spun asta nu mă refer la conotația ieftină a cuvântului. Îmi plac femeile a căror gândire, imaginație, voce, mișcare ațâță bărbatul. Și care o fac fără să fie dinadins. Îmi plac femeile a căror mângâiere și atingere nu necesită acril sau gel, a căror sărutare nu depinde de cantitatea de acid hialuronic, a căror căldură să nu fie nevoită să străpungă sute de grame de silicon. Îmi plac femeile care, nu neapărat  știu să țină un bărbat lângă ele cât știu să îl facă pe aceasta conștient de ceea ce are lângă el. Îmi plac femeile care sunt sincere cu ele și cu cu cei din viața lor. Îmi plac femeile care știu să fie femei. Îmi plac femeile care nu profită de faptul că sunt femei.

Îmi plac femeile. Dar mai presus de toate, îmi place FEMEIA.

Vouă ce fel de femei vă plac?

Galeria de artă. Part 1

La început abia dacă vedeam. Abia dacă vedeam lumea fără să o distorsionez în așa fel încât să încapă în canoanele pe care voluntar și dintr-un simț de pseudo – moralitate le construisem pentru mine. Abia dacă vedeam oamenii dincolo de tușele groase și impresiile ciobite pe care le colecționam superficial despre ei după doar trei minute. Abia dacă vedeam dincolo de promisiuni. Dacă știam să văd dincolo de ele aș fi înțeles că nu sunt decât niște cuvinte îmbrăcate în haine de duminică, aparent sfinte și în esență căzute în păcat. Da, la început abia dacă vedeam. Nu mă feresc să recunosc. Orbecăiam continuu fără simțul penibilului urmărind cu vârful simțurilor linii de sprijin care pe atunci îmi erau de ajuns. Mă tăiam în greșeli și sângeram câte puțin, fără să-mi imaginez că vreodată aș putea rămâne fără moneda de schimb a durerii.

Nu am avut revelații, nici sclipiri de moment care să-mi lumineze gândurile. Am învățat să văd. Am fost nevoită. Când în genunchi, plecând urechea la vibrațiile dezastrului, când privind cu mândrie la piesele pe care reușeam să le potrivesc nu din instinct, ci din simplul motiv că ajunsesem să le înțeleg pe fiecare în parte. Ajunsesem să înțeleg haosul și curgerea lui neașteptată în forme nefiresc de perfecte. Vedeam din ce în ce mai bine senzații și sentimente pe care inexplicabil le asociam cu diverse imagini, siluete,  sau personaje, care,  după perdeaua deasă de gânduri, se aflau expuse ca într-o ciudată galerie de artă.

Of_a_thousand_faces_by_iNeedChemicalX

Aveam o plăcere bolnavă de a le fotografia. Eram chiar mândră de mine, știind că numai eu sunt aceea care o poate face. De cum le vedeam le și hăituiam, le vroiam ale mele pentru totdeauna. Nu pierdeam o clipă. Le transformam rapid în opere de artă și le agățam de peretele infinit al minții, după care mă închideam în mine ore în șir privind cu nesaț truda muncii mele. Într-o zi am văzut Singurătatea. Nu e doar un iad așa cum spun unii. E o femeie cu privirea irecuperabil pierdută într-o realitate mai cruntă decât ceea pe care o știm și care bântuie masele de oameni înfășurată în pânze albe de bumbac sub care nu se află decât o simplă carcasă lipsită de puls. Am fotografiat-o adesea stând tolănită în brațele celor care zâmbesc încordat înconjurați de așa-ziși prieteni, îmbrățișând inimi zdrobite de copitele iubirii sălbatice, sau îngrijindu-se de greutatea bătrâneții celor rămași în urmă. Paradoxal, am văzut că singurătatea e singura care poată să plângă când râde și să ofteze mortal când zâmbește. Singurătatea nu e niciodată singură, întotdeauna este împărțită cu altcineva.

Am văzut și Disperarea. Am vazut-o alergând pe străzi țipând în tăcere, implorând fără cuvinte, cerșind  fără simțul  înjosirii ceva scos din uz cu prea mult timp în urmă. Am văzut-o încercând să-și dea viața la schimb pe două fumuri de țigară, pe gesturi goale care nu înseamnă nimic. Am văzut-o ținându-și capul între mâini și numărând pulsațiile care nu mai loveau în coșul pieptului, ci în moalele capului. Am văzut-o plângând sare fiindcă rămăsese fără lacrimi. Imaginile astea mi se derulează obsedant în minte și ajung să mă doară. Mă sfâșie pe interior lăsându-mă într-o agonie care acum nu-mi aparține, dar care pare să facă parte din mine dintotdeauna. Fără să vreau o trăiesc la nesfârșit nu doar prin mine, ci și prin alții.