„Cu” şi „Pe” masură. Part 1

M-am născut în braţele ideilor mele, în zgomot şi în neliniste. Nimeni nu mă asculta,nimeni nu mă auzea, şi cu siguranţă nu eram centrul universului pentru niciunul din ei. Primisem viaţă, dar viaţa  se pare că încă nu ma acceptase pe mine, căci ma simţeam undeva pe la mijlocul tranzacţiei,  pe jumătate amânată de birocraţie şi  pe jumătate încurcată de incompentenţa funcţionarilor. Nu-mi doream să trăiesc, pentru că în momentul ăla mi se părea mult prea mult;  îndrăzneam doar să supravieţuiesc, iar ca să fac asta trebuia să atrag atenţia, să creez, să mimez, să mint, să plâng şi să şochez. În felul ăsta imi câştigam existenţa, în felul asta îi reduceam la tăcere, în felul ăsta trăiam pe masura mea, şi nu pe măsura lor.

Ciudat cuvânt „măsură”, dar toată viaţa mea a fost o continuă probă, o repetiţie finală a repetiţiei finale, cu costume şi măşti, cu zâmbete şi lacrimi, cu sentimente si declaratii tragice, cu actori şi oameni. De fiecare dată mi-am ales singură scenariul, de fiecare data mi-am ştiut sfârşitul, de fiecare dată am avut de ales, dar de fiecare dată am  făcut aceeaşi greşeală, cu fiecare rol din ce în ce mai perfecţionată, din ce în ce mai naturalizată, din ce în ce mai mult însuşită. Am adorat să iubesc actori, dar niciodată oameni, iar de fiecare dată m-am incurcat în scenariile lor, şi n-am mai gasit ieşirea din galeria  cu măşti. N-am ştiut niciodată să joc cu şi pe masură, am dat tot, m-am pierdut în sufletele largi şi goale incercând să le umplu cu mine. Am încercat atât de tare încat m-am pierdut de tot, încat m-am diluat de-a dreptul.  Cu alte ocazii am rămas pe încuiată pe dinafară, abandonată ca un câine bolnav căci inimile erau prea mici, incapabile si retarde. Nu găsisem niciuna pe măsura mea…

Şi am început să mă întreb care e măsura mea, de unde încep şi unde mă termin, până unde se întinde ” sunt în stare de orice pentru tine „, şi când într-adevăr ajung să nu mai pot. Cred că mai presus de toate, în viaţă am încercat să simt mai puţin, să diluez senzatiile, să le fragmentez, să le contorizez pentru că eu oricum le amplificam doar prin simplul fapt că le aveam. Aşa fusesem educată, antrenată, îndoctrinată. Nu îmi doream decat să încap perfect în inima cuiva, să mă accesorizez cu sentimente, sa ma îmbrac cu persoana de lângă mine şi totusi sa rămân tot eu, să nu mă schimb, să nu mă deghizez, să nu mă simt ca pe scenă jucând alt rol, să nu mă simt doar un actor, ci om. Şi chiar dacă ar fi fost şi aşa, măcar să joc rolul în care eu sunt într-adevăr eu.

În ultimul timp mi-a plăcut să joc în drame, atât de tare încât orice traire a personajelor a  devenit a mea, încat orice rană imaginară pe care o căpătam sângera cu adevărat, încât orice moarte se termina cu înmormântarea mea.  Toate astea până într-o zi, când out of nowhere am izbunit într-un  râs contagios, de care nu am reuşit să scap decât abia atunci când mi-am dat seama că am îndraznit sa uit de tristetea care mă caracteriza. Aş fi vrut să fiu furioasă pe mine, dar am cedat.  Mă uitam la el şi nu vedeam un alt actor cu replici invăţate pe de rost, cu gesturi prelucrate şi scenarii studiate şi analizate de acasă. De fiecare dată când eram în preajma lui, haosul şi neliniştea  din gandurile mele erau reduse la tacere, şi pentru prima oară eu nu mai eram nevoită să mai fac nimic, să mai inventez poveşti, să mai interpretez alt rol. Eram demachiată sufleteste, dar în faţa lui nu mă simţeam vulnerabilă, iar lucrul ăsta se vedea : indiferent de locul în care mă aflam, indiferent de actorii care roiau in jurul meu, eu nu făceam altceva decît să zâmbesc, să zâmbesc ruptă de context, să zâmbesc de parcă la fiecare 5 minute urma să fie Crăciunul. Şi poate nu zâmbeam numai din cauza lui, ci şi pentru că auzisem de multe ori că despre asta e vorba în iubire: să permiţi omului de lângă tine să fie aşa cum este, pentru că, sinceri să fim,prea mulţi oameni ” iubesc” pentru ceea ce pretindem/pretind că suntem/sunt, pentru rolul pe care îl jucăm/joacă până la cel mai mic detaliu, cu atâta dedicaţie încât ajungem/ajung să ne iubim/să se iubească pentru actul în sine executat la perfecţie, şi nu pentru ceea ce suntem/ceea ce sunt. Mă simţeam mândră că nu ma sunt prinsă într-un act, într-o imagine şi atât. Nu e de mirare că atâţia oameni, cu relaţii de ordinul anilor se despart, din cauza faptului că ( surpriză!!!) nu se mai recunonsc, nu mai sunt ca la început. Uneori ajungi să iţi mai uiţi din replici, din scenariu şi eşti prins în fapt. Sunt foarte mulţi actori buni în lumea întreaga, dar după mine, cred că de fapt cei mai buni sunt încă nedescoperiţi, încă printre noi. Dar pentru prima oară, mă simţeam bine că nu sunt unul dintre ei, pentru prima oară chiar nu vroiam să primesc aplauze…

Apropierea lui mă descuraja, în special de fiecare dată când mă atingea, fie chiar şi din greşeală. Era o senzaţie ciudată, complicată, care pornea din vârful degetelor ca un curent electric ce-mi  scurtcircuita simţurile si mi se oprea exact în gât, lăsându-mă, tocmai pe mine, eu artista în cuvinte, fără drept de replică. Mă facea să vreau mă pliez în cea mai mică parte din mine, şi să rămân strânsă asa, ca o scrisoare de dragoste mototolită, până când ajungeam să îmi recuperez gândurile. Simţeam că mă contract şi că mă dilat, că sunt de fapt o simplă grămadă de contradicţii. Inima mea o luase razna, juca rolul plămânilor, îşi pierduse menirea. Pur şi simplu se contracta, inspira şi expira, oricât de ciudat ar fi părut. Pentru mine nu era, pentru că cel puţin aşa trăiam. Doar că nu mai era loc şi pentru mine în viaţa mea: el era peste tot, în fiecare colţ, în fiecare gest, în fiecare cuvânt sau zâmbet, pe care nu demult îmi placea să cred că le deţineam. Nu mai sunt eu însămi, asta e sigur. Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin…


Reclame