Ochii care nu se văd, se uită … după tine!

Când simţi că se schimbă ceva pe dinăuntru, poţi să faci orice, dar orice, pentru că nimeni nu va înţelege ce vrei să spui şi e normal să fie aşa, pentru că explicaţiile tale n-au nicio logică pentru toţi ceilalţi şi eşti conştient că toate cuvintele din lume nu te vor ajuta…

 

 

 

  • esti?
  • Aug 04 10:22 PM
    da
  • Aug 04 10:22 PM
    vreau sa te vad.
  • Aug 04 10:22 PM
    poftim
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    cum adica
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    asa..
  • Aug 04 10:23 PM
    esti  acasă?
  • Aug 04 10:23 PM
    s-a intamplat ceva
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    nu..
  • Aug 04 10:23 PM
    si atunci…?
  • Aug 04 10:23 PM
    nimic din ce nu sa intamplat deja.
  • Aug 04 10:23 PM
    ai patit ceva
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    esti bine
  • Aug 04 10:23 PM
    nu… nimic pe fondul asta
  • Aug 04 10:23 PM
    pe fond sufletesc.
  • Aug 04 10:23 PM
    nimic deosebit, doar am cedat acum
  • Aug 04 10:23 PM
    spune-mi ce s-a intamplat
  • Aug 04 10:23 PM
    :|
  • Aug 04 10:24 PM
    deci.. nu intelege nimic
  • Aug 04 10:24 PM
    m-a luat inima
  • Aug 04 10:24 PM
    si atat
  • Aug 04 10:24 PM
    si vreau sa te vad…
Anunțuri

De îngerii păzitori cine are girjă? Part 6

Dar Moartea nu vine întotdeauna pur şi simplu. E capricioasă, îi plac jocurile ale căror reguli pot fi schimbate în permanenţă. Unii mor brusc, stupid şi fără rost, alţii mor în fiecare zi puţin mai mult decât în ziua precedentă, doar ca să afle că şi de data asta „Marele Eveniment”  a fost amânat.  Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, fericiţi cei ce închid ochii şi se bucură de întuneric, fericiţi cei a căror linişte nu depinde de alţii, fericiţi cei a căror fericire se naşte din propriile decizii. Fericiţi cei care … oare mai există oameni cu adevărat fericiţi?

Răspunsul părea să vină de undeva foarte departe, cotind timpul şi obstacolele vieţii,  căci abia dacă i se auzea ecoul. Doar zgomotul metalic se rostolgea crud la picioarele militarilor anunţând nimicul. Strângând fata la piept cei doi au închis resemnați ochii presându-şi pleoapele ca într-o încleştare de menghină, sîmţind fizic fiecare secundă. Numărau în gând cu umire şi uşurare  picăturile de viaţă care se prelungeau din ce în ce mai mult, care păreau să se dilate în zeci de secunde. La un moment dat, zgomotul metalic fu înghiţit de linişte. Abia în acel moment cei doi prinseseră suficient curaj pentru a cerceta lumea amorţită de la picioarele lor.

– Dumnezeule…!” spuse uşurat Gëorg, prinzând culoare în obrajii supți şi albi ca varul, ” e doar o bucată dintr-un ruliment…

– Pentru un moment am zis că s-a sfârşit totul!” spuse Petrov cu glasul vizibil încă gâtuit de spaimă, dar căutând incisiv mâna fetei despre care încă nu ştiau nimic.

Parcă şi mai calculaţi ca înainte, parcă mai temători şi cu simţurile mai ascuţite, cei doi grăbiră pasul strecurându-se hoţeşte pe sub bucăţi imense de moloz, adâncindu-se şi mai mult în printre faldurile unei perdele de praf, ceaţă şi fum, stârnind confuzie oricărei minţi lucide care ar fi căutat scăparea departe de haos,  şi nu tocmai în inima lui. Urmând o hartă creionată probabil de memoria încă neafectată de spaimă, cei doi se opriră în faţa unei clădiri deloc impunătoare, dar ale cărei ziduri erau vizibil masive şi încă neatinse de explozie. Doar geamurile fuseseră pulverizate lăsând întreaga construcţie să orbecăie în întunericul lăsat în urmă de minţile bolnave ale oamenilor. Uşile înalte, metalice, de un verde spălăcit şi mâncat de o rugină flămândă erau blocate de doi stâlpi de iluminat care, analizând după circumstanţele actuale, fuseseră dărâmaţi în urma impactului cu o maşină militară surprinsă probabil de explozie.

– În sfârşit, am ajuns … am crezut că nu o să…” spuse Gëorg măsurând cu privirea clădirea care altă dată probabil nu i-ar fi stârnit niciun sentiment. Acum însemna totul.

– Că nu o să ce? Că nu o să găsim drumul înapoi? Nu am cum să uit locul ăsta … toată copilăria mea e între aceşti pereţi. Ai uitat?! ” întrebă Petrov încercând să schiţeze un zâmbet pe faţa-i parcă pudrată de cărbune.

Gëorg mai că ar fi zâmbit şi el văzându-l cu sclipirea aia ca o candelă de biserică în privire, care, în ciuda situaţie lor, parcă îl liniştea. Petrov îi era cel mai bun prieten încă din copilărie, sau poate că singurul, şi chiar şi acum la maturitate, încă mai vedea în el băieţelul acela blond, cu ochi verzi şi genunchi însângeraţi cu care alerga pe străduţele încâlcite ale oraşului, fugind de părinţii care-l obligau să ia lecţii de pian, dar la care se întorcea spăşit de fiecare dată când i se făcea foame. Petrov nu avea părinţi, nu-i cunoscuse niciodată, iar Gëorg îşi dorise întotdeauna un frate, pe care inevitabil l-a găsit în el. Nu de puţine ori îşi petrecuse după-amiezile cu Petrov în camera de la orfelinat, luptându-se cu soldăţei de pâine muiaţi în mâncarea de prânz, imaginându-se erou în războaiele crunte sfârşite în castronul de fasole.  Nu s-ar fi gândit niciodată că vor ajunge să fugă din nou pe străduţele acelea, şi de data aceasta nu de părinţi, sărmanii de ei, ci de Moarte.

– Hai, ajută-mă să o urc pe pervaz … cu grijă!” spuse Petrov aşezându-şi grijuliu mâna sub capul fetei.

– Sper să ajungem la timp …şi sper ca doctorul să nu fi păţit nimic. E singurul care ne poate ajuta!

De ce (nu)mai faci asta?

Se intampla din nou…

Se intampla din nou sa ma pierd cu totul, inexplicabil, cu ganduri, cu senzatii, cu replici si gesturi, cu amintiri si cuvinte. Le pierd pe toate dintr-o prostie si le inlocuiesc intr-o graba curioasa cu altele abandonate inconstient de voi, dar adoptate intuitiv de mine. Si apoi plang, ma plang, pentru ca imi duc dorul, pentru ca vreau tot ce era al meu inapoi, pentru ca nimic nu-mi vine mai bine decat propria mea identitate.

Apoi…

Se intampla din nou sa pierd nopti aiurea, alergand in mintea mea niste vremuri carora daca le zic „Piua!” nu se mai intorc inapoi. Oricum, cred ca asta e si motivul pentru care imi place sa fac asta de vreo patru nopti incoace; pentru ca stiu ca nu se mai intorc. Daca s-ar intoarce, atunci ar fi o problema. Nu le-as mai haitui eu, m-ar haitui ele pe mine, si asta imi mai lipseste: sa fiu bantuita de propriul trecut. Se intampla din nou sa ard nopti intruna si sa le beau cenusa in fiecare dimineata in loc de cafea, ca sa ma mint ca de fapt ele niciodata n-au existat, ca de fapt n-am pierdut nimic. E galagie in capul meu. Mi-as dori sa-mi taca dracului odata toate gandurile. Sa nu mai pierd nopti. Ca daca le-as cauta vreodata, le-as gasi pe toate la tine…

Apoi…

Se intampla din nou sa ne privim in ochi. De fapt, noi nu ne privim in ochi decat aici. Aici avem curaj. Toate cuvintele peste care treci acum cu privirea sunt de fapt ochii mei. Acum privesti adanc in ei. Hei! Acum de ce (nu)mai faci asta? Ai ferit privirea, dar acum citesti din nou. Da, privirea mea spune totul : ca imi lipsesti, ca te urasc, ca vreau sa plang, ca vreau sa rad, ca vreau sa te strang in brate. Stiu ca ma privesti, deci stiu ca citesti. Citeste in continuare! Simti? Acum te mangai, incet, ca si cum nu exista limita intre mine si tine. Simti caldura? Simti fiorul? Te mangai exact asa cum iti placea, exact asa cum nimeni n-a stiut sa o mai faca. Asta e singurul loc in care ma poti lua in brate. Fa-o daca simti asta! Acum, simti si tu ce simt si eu? E asa bine, ca atunci cand ajungi acasa si rasufli usurat. Fiecare silaba din cuvintele pe care le citesti e o bataie a inimii mele. Cate ai numarat pana acum? Da?! Si eu la fel…Vrei sa scriu in continuare? Vrei sa ma mai privesti? Daca da, iti scriu toate astea, si as scrie continuu ca sa nu iti mai dezlipesti ochii de mine vreodata, sa ma privesti asa cum ai facut-o cand ai venit ca sa nu mai pleci niciodata. Stiu ca citesti! Deci stiu ca ma privesti. Ai vrea sa ma saruti? Mai tii minte cum era? Cum incepea? Cum nu se mai termina? As vrea sa-ti dau ceva ce mi-ai dat tu mie, ceva ce nu poarta nume, care nu poate fi aruncat, uitat, ucis. Ceva pe care il poti lua doar personal. Ai vrea sa mai scriu ca sa mai stam putin  impreuna? Inca 5 minunte asa cum vroiam dimineata? Mai vrei? Gandeste-te bine, asta e singurul loc in care mai putem fi impreuna, fara sa stie nimeni, fara sa conteze, fara sa-ti ceri iertare. Asta e singurul loc in care te iert si in care te iubesc.

Acum trebuie sa plec… Ne vedem data viitoare? Acelasi loc, aceeasi ora?

Te intreb, dar stiu ca nu o sa-mi raspunzi: De ce  (nu)mai faci asta?

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca…

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca Peter Pan.

De fiecare data cand voi simti ca imi scap de sub control, ca umbra mea o ia la stanga, iar eu la dreapta, o sa ma cos de mine ca sa fiu sigura ca nu o sa fug nicaieri de ceea ce sunt, de ceea ce ma reprezinta, de locul de unde am plecat. O sa am „happy thoughts” si o sa zbor fara spice-uri, o sa fiu vesnic tanara si nu o sa am nevoie de botox, o sa am propria mea „second star to the right” si nu o sa mai fiu nevoita sa bat in teava vecinilor ca sa lase muzica mai usor. O sa am niste prieteni pierduti de lumea asta,  dar regasiti de mine, o sa facem misto de piratii care conduc Mertzane si  ancoreaza la terase, de sirenele lor supraponderale si de papagalii galagiosi deveniti brusc creierul lor de lemn.

Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca Peter Pan. Sa ma mut in Neverland, ca acolo nu e criza, nu e stres si  nici macar vreun adult. Tot eu o sa fiu si Wendy si o sa le spun povesti tuturor in fiecare seara, o sa-i invelesc in imbratisari, o sa le cos buzunare in care sa-si indese toata imaginatia, si o sa am grija de ei ca de copiii pe care  nu i-am avut niciodata.

„What’s your name?” he asked.

„Wendy Moira Angela Darling,” she replied with some satisfaction. „What is your name?”

„Peter Pan.”

She was already sure that he must be Peter, but it did seem a comparatively short name.

„Is that all?”

„Yes,” he said rather sharply. He felt for the first time that it was a shortish name.

„I’m so sorry,” said Wendy Moira Angela.

„It doesn’t matter,” Peter gulped.

She asked where he lived.

„Second to the right,” said Peter, „and then straight on till morning.”

„What a funny address!”

Peter had a sinking. For the first time he felt that perhaps it was a funny address.

„No, it isn’t,” he said.

„I mean,” Wendy said nicely, remembering that she was hostess, „is that what they put on the letters?”

He wished she had not mentioned letters.

„Don’t get any letters,” he said contemptuously.

„But your mother gets letters?”

„Don’t have a mother,” he said. Not only had he no mother, but he had not the slightest desire to have one. He thought them very over-rated persons. Wendy, however, felt at once that she was in the presence of a tragedy.

„O Peter, no wonder you were crying,” she said, and got out of bed and ran to him.

„I wasn’t crying about mothers,” he said rather indignantly. „I was crying because I can’t get my shadow to stick on. Besides, I wasn’t crying.”

„It has come off?”

„Yes.”

Then Wendy saw the shadow on the floor, looking so draggled, and she was frightfully sorry for Peter. „How awful!” she said, but she could not help smiling when she saw that he had been trying to stick it on with soap. How exactly like a boy!

Fortunately she knew at once what to do. „It must be sewn on,” she said, just a little patronisingly.

„What’s sewn?” he asked.

„You’re dreadfully ignorant.”

„No, I’m not.”

But she was exulting in his ignorance. „I shall sew it on for you, my little man,” she said, though he was tall as herself, and she got out her housewife [sewing bag], and sewed the shadow on to Peter’s foot.

„I daresay it will hurt a little,” she warned him.

„Oh, I shan’t cry,” said Peter, who was already of the opinion that he had never cried in his life. And he clenched his teeth and did not cry, and soon his shadow was behaving properly, though still a little creased.

„Perhaps I should have ironed it,” Wendy said thoughtfully, but Peter, boylike, was indifferent to appearances, and he was now jumping about in the wildest glee. Alas, he had already forgotten that he owed his bliss to Wendy. He thought he had attached the shadow himself. „How clever I am!” he crowed rapturously, „oh, the cleverness of me!”

It is humiliating to have to confess that this conceit of Peter was one of his most fascinating qualities. To put it with brutal frankness, there never was a cockier boy.

In expresia goala…

Se spune ca un tablou iti poate insela simturile, dar ca o fotografie nu poate sa minta niciodata.

Interesant mod de a pune problema, dar eu cred ca  cei care au facut afirmatia asta cu siguranta nu auzisera de Photoshop 🙂 . Lasand  gluma la o parte, stiu ca ei nu s-au referit la „divele” care isi modifica pana la penibil pozele, din care parca striga cu disperare „Do me, please !!!” , ( pentru ca sa fim sinceri, asa cum exista melodii cu mesaj de tot c*c*tul, gen „I like your trumpet!” (Da pisi, am inteles, iti place trompeta lui!!!), asa exista si poze, precum cele anterior mentionate, din cauza carora, marturisesc sincer, ca mi-e rusine cu breasla mea feminina), ci s-au referit la povestea de dincolo de imagini, la realitatea de dincolo de realitate, la viata fotografiei si la fotografia care surprinde viata.

Cand m-am decis sa scriu din nou pe blog nu aveam o imagine foarte clara despre ce sau cum trebuia sa fie. N-as fi vrut sa scriu despre ceva sec, nici despre ceva stiintific, nici despre ceva politic, si cu siguranta n-as fi vrut sa am un limbaj de lemn. Vroiam ceva care sa-mi tina de cald, ceva care sa-i faca pe ceilalti sa revina cu placere si curiozitate, in dorinta de a se afla in siguranta, intr-un loc care sa li se para familiar si intim. Sa aiba senzatia ca sunt acasa, sau cel putin in drum spre ea…

Eram eu, monitorul, tastatura, noaptea si niste fotografii vechi, pe care le uitasem de ceva vreme pe birou. In fotografiile alea eram eu si o gramada de oameni, pe unii ii cunosteam, pe altii nu. Zambeam, paream extraordinar de fericita, si desi se putea observa ca eram obosita, inca eram in mijlocul actiunii. Daca n-ati fi fost martori la eveniment, probabil ati fi spus ca a fost cea mai tare petrecere, ever. Va spun eu, n-a fost . Zambeam, dar de fapt camera m-a prins cand ii zbieram cuiva in ureche ca cineva tocmai cazuse in baie, i se facuse rau. O falsa iluzie. A venit salvarea, not so funny…In fine, dupa asta, e adevarat m-am mai destins putin, poate chiar m-am distrat, dar in acel moment, cu siguranta nu eram extraordinar de fericita.

Uitandu-ma la fotografie si vazand toti acei straini in fundal, care cu siguranta au aceasta fotografie la randul lor, m-am intrebat oare cati oameni au fotografii in care aparem  si noi, in cate momente din viata celorlalti am intervenit, visele cator persoane se implineau si mureau in acel moment, in timp ce noi eram martorii lor fara ne dam seama ? Pentru cateva momente m-am simtit aproape de toti, indiferent ca ii cunosteam sau nu. Deja ajungeam sa imi fac scenarii in care ma intalneam cu unii dintre ei pe strada si strigau dupa mine : „Hey, uite-o pe tipa aia din fotografie!”, cu toate ca n-am fi schimbat personal doua vorbe niciodata. And then it hit me!  I am the Local Girl in the Photograph, that’s who I am!!!

Si apoi am inceput sa fac tot felul de conexiuni, in mintea mea scurtcircuitau sinapsele si prolepsele, ma simteam de parca as fi calcat pedala la podea. In momentul ala ma intrebam in viata cator persoane am aparut fie si trecator, vietile a cator oameni am influentat, vietile a cator oameni m-au influentat, ce s-ar fi intamplat daca nu i-as fi cunoscut, ce s-ar fi intamplat daca nu m-ar fi cunoscut. Pentru cateva momente m-am simtit aproape de toti, indiferent ca i-am cunoscut intr-adevar sau nu. Si asta am simtit ca trebuie sa fac si cu blogul meu. Sa-i aduc mai aproape de mine, indiferent ca-i cunosc sau nu. Sa-i fac sa se regaseasca in ceea ce scriu, iar eu sa ma regasesc in ei…

Dar fotografiile, dupa cum am spus si mai sus, pot fi uneori inselatoare. Cu totii stim those kinds of photos, where people are supposed to smile, say a fake little „Cheese”. Le urasc, nu-mi plac, sunt false pentru ca exact asta transmit. Which is worse than „I like your trumpet!”, if you ask me 🙂 . E ca si cum ai pune o masca, ai incerca sa surprinzi numai the perfect little moment, si restul sa arunci la gunoi. Adevaratele fotografii sunt cele  facaute cand nimeni nu se asteapta, cand nimeni nu e transformat in marioneta. Cu bune, cu rele, cu pistrui sau nu, cu defecte sau pete de lumina, amuzante sau intrigante, alea sunt fotografiile care conteaza, care surprind cu adevarat momentul.

Viata se aseamana foarte mult cu fotografia, pentru ca ea se dezvolta si evolueaza din negative.

Eu nu am ales sa scriu numai despre oamenii, lucrurile, ideile perfecte. Nu exista asa ceva. Toate astea sunt doar lucruri normale with a twist, care mai tarziu ne plictisesc pentru ca le aflam secretul. Imi place sa scriu mai mult despre ceea ce se evita de obicei, partea plina de defecte, care doare, care rusineaza, pentru ca asta e tinuta secret,  pentru ca de fapt asta ma apropie de oameni cel mai mult.  Asta ne apropie pe toti. Cu totii avem in comun defectul, indiferent de natura lui.

So that’s  the reason why my blog is named this way 🙂

P.S : Daca ati observat, aproape la fiecare post am atasat cate o poza si o melodie, care completeaza/ sugereaza o anumita stare. Nicio fotografie/melodie nu e pusa la nimereala. Toate au rostul lor. Depinde de voi, daca il vedeti.

In vino veritas. Despre oameni asa cum sunt ei…Part 1


Reflectiile despre om au oscilat intotdeauna intre inaltarea si injosirea sa, intre caracterul pamantesc si cel ceresc al naturii sale – sau, altfel spus , intre orizontalitatea naturala si verticalitatea spirituala a destinului sau, intre gandul pesimist catastrofic al mortii si dorul de dezmarginire si nemurire. Unii s-au orientat catre nimicnicia si vremelnicia acestuia – „pamant esti si in pamant te vei intoarce”,in timp ce  altii au spus ca „oamenii sunt visul unei umbre”. Cel putin asta mi-au „spus” cartile, asa au fost proiectati oamenii din ele, purtand pe coloane vertebrale de simboluri grafice , calitati si defecte, care datorita frumusetii redarii si-au pierdut din impactul initial intentionat. Apreciez o carte bine scrisa, apreciez replicile mai taioase ca o lama, cuvintele care mangaie fara maini, silabele mai fine si mai dulci ca mierea, dar cand vine vorba de oameni, toate astea nu mai au valoare; ii vreau asa cum sunt, asa cum m-au ranit, asa cum m-au tradat, asa cum i-am parasit, asa cum i-am iubit.

E aproape ora 1 dimineata. Nu am somn, nu am stare, nu am moralitate, nu am mila. Eu nu vreau sa vorbesc despre oameni cum vorbesc scriitorii adevarati. Pentru ca nu sunt asa ceva,si nici macar  nu am gandit asta. Pur si simplu vreau sa vorbesc despre oameni asa cum ati fi vrut sa vorbiti si voi, dar nu ati avut curaj. Sa vorbesc pe limba sufletului tuturor, sa ma inteleaga fiecare bataie de inima, si la fiecare cuvant sa tresara ca la explozia unei bombe cu ceas.  Sa vorbesc ca si cum dupa ce-mi vars sufletul aici, in fata voastra, mor instantaneu, fara  sa mai aud vreo explicatie, vreo scuza, vreun regret… De ce?! Am spus-o deja, e aproape ora 1 dimineata, vi se pare ca as mai avea rabdare cu vreunul din voi?

Poate de vina e vinul…

Si asta nu e o scuza. E o realitate. E al treilea pahar ce ma priveste cu ochi goi, iar asta imi aduce aminte de o alta pereche de ochi la fel de goala. Dar nu mi-e dor de ea, ca dorul doare, si decat sa doara , mai bine sa moara  in urmatorul pahar. Toti vorbesc, rad in jurul meu;  si eu fac la fel, dar spre deosebire de ei, eu sunt cu mult mai departe, si ii privesc din exteriorul interiorului meu. Ii vad asa cum sunt ei, si rad de ceea ce incearca sa para, rad de ceea ce pana si eu incerc sa fiu. Cu cat ei stiu mai putin, cu atat mai bine.

Ma intreb ce s-ar intampla, ce as schimba, ce lumi as cutremura, ce iluzii as spulbera, daca as vorbi despre fiecare din voi, cei  pe care va cunosc, asa cum sunteti. Daca as da pe fata cartile, daca v-as demasca, daca v-as deconstrui, daca v-as invita la o piesa de teatru, iar drama sau comedia sa fiti chiar voi, voi cu toata viata voastra. Cum ar fi oare? Iar odata cu voi sa ma distrug si eu, cu toate zidurile mele, sa fiu asa cum am fost mereu si sa aveti o surpriza: ca nimic nu e schimbat … Da, am ascuns lucruri, da m-am comportat copilareste, da am facut sacrificii tampite, da am ratat ocazii, da m-am ridicat si am ras cu durere in suflet, dar nu am schimbat niciodata ce ma caracterizeaza, ceea ce ma defineste, ceea ce pe rand ati remarcat, apreciat, iubit, calcat in picioare . Acum am ajuns aici.  Cel care m-a descoperit acum 4 ani, care m-a pierdut acum 2 ani, si care m-a regasit de curand, m-a recunoscut si asta gratie faptului  ca am ramas la fel.  Si el e numai unul din zecile de persoane care au reaparut in viata mea parca de nicaieri.

Cum vorbim despre oamenii din viata noastra? Asa cum sunt ei…Stau turceste, asa, cum voi, oamenii din viata mea stiti probabil asta, si ma uit ca mi-ati lasat semne oriunde mi-as plimba privirea. Tu, baiatul innebunit dupa bani, faima si distractii care dau dependenta, mi-ai lasat niste urme de teama pe corp: sunt negre, ca niste gheare ce ma sufoca. Tu, fata cu par portocaliu si pasiune pentru vacute, tu mi-ai scurs dulceata prieteniei in sange: tot ce e legat de prietenie adevarata, de bunatate, de sprijin, ma duce instantaneu cu gandul la tine. Tu, soldatul razboiului interior, tu esti cel care mi-a aparat spatele intotdeauna, tu esti un ingerul, care in loc de  aripi poarta arma si e imbracat in uniforma militara. Voi, restul, care m-ati facut sa imi ingros platosa de piele, care m-ati fortat sa zambesc cu teama zilei de maine, care m-ati consumat nesatui pana la ultima lacrima, din cauza carora mi-e frica de imbratisari si batai sincron de inima  mai tare decat de moarte, voi sunteti doar o gramada fara contur, fara fete, fara amintiri. Aceiasi oameni cu suflete mici, si lipsuri cenusii mari, limitati atat sentimental cat si intelectual, si cu o teama de a depasi limita existentei de parca v-ar aresta politia pentru depasirea vitezei regulamentare de maturizare si trezire la realitate… Voi toti la un loc, mi-ati lasat lucruri de care s-a ales si se va alege praful. Voi nu traiti in mine decat prin ceea ce lasati in urma. Eu v-am lasat tot ce-am insemnat eu,toate trairile pe care nimeni nu s-a mai incumetat sa vi le  ofere,  sentimentul ca sunteti cineva dus pana la extrem, si ca din milioanele de oameni voi sunteti speciali prin simplul fapt ca unei persoane ii sunteti necesari mai mult ca orice. Ma inselam, intre timp am descoperit ca pe langa voi mai exista ceva si mai important: oxigenul…

Nu v-a spus nimeni ca traiti atata timp cat amintirea voastra e pastrata vie? Pe a voastra am ucis-o. Trebuia. Eram eu sau ea, iar una dintre noi trebuia sa moara. De data asta nu m-am mai gandit mai intai la voi, ci la mine. Credeti ca sunt egoista? Inseamna ca am atins rezultatul asteptat, doar am invatat de la cei mai buni…

To be continued 🙂

Iubire in anotimpul rece.part 2

„…Si cand spun viata,nu ma refer decat la ea,nimic in plus sau in minus.Inainte consideram esentiale detaliile,acum nu pot decat sa le detest.Nu ma mai intreba nimic,te rog,eu doar spun “povesti”, nu incerc sa gasesc raspunsuri acolo unde de fapt nu mai este nimic.”

„Nu pot sa te inteleg…oricat de mult as incerca sa ma lepad de tot ce e rational si sa joc rolul bufonului nebun doar ca sa ma lasi sa trec de zidul pe care ti l-ai ridicat,nu reusesc nimic.Ma faci sa cred ca mi-am ratat menirea ca prieten al tau si e si mai dureros in conditiile in care te stiu de mai mult de zece ani…”

„Nu e vina ta…”

„Dar a cui?!”

„A cicatricilor…Odata cu prima aparuta,am asezat si prima caramida a zidului;si tot asa pana mi-am ascuns existenta ciuntita de toti ceilalti,indiferent ca au sau nu vreo vina.Sufletul meu nu e vreo biserica in care oamenii intra si ies cand vor,nu am nevoie de alte griji,dureri si dorinte,de care sa ma impiedic de fiecare data.Daca stai bine sa te gandesti,pana si bisericilor li se incuie portile la un moment dat.Si din acelasi motiv am facut-o si eu.Mi-e teama de hoti…m-am saturat sa mi se tot vandalizeze sufletul…”

Puse paharul pe treapta si isi aprinse repede o tigara.De obicei nu fuma,dar cand o facea, o facea fie pentru ca era nervoasa,fie ca cineva ii oferise una,fie era indragostita.Candva,cineva ii oferise o tigara;ea a refuzat,iar acea persoana s-a suparat,a plecat si a lasat-o singura,fara sa-i adreseze un cuvant si fara sa mai auda vreodata de ea.De atunci,a acceptat toate tigarile care i-au fost oferite,sperand ca va putea compensa cu ceva acel moment.Dar acum nimeni nu-i oferise nimic.Avea pachetul propriu,detinea controlul.Era indragostita…si vroia sa fumeze continuu in speranta ca va putea mentine iubirea arzanda.

La un moment dat usa se deschide si inca alte trei cupluri coboara  treptele de lemn.Muzica e redusa la tacere,luminile se sting peste tot si restul de oameni se ascund in cearsafurile albe puse la dispozitie.Isi lasa usor tigara pe treapta si isi aduna parul intr-o coada de cal.Parea mai relaxata asa,cu totul si cu totul diferita;tinandu-si genunchii la piept,aveai impresia ca dintr-o data devenise cea mai vulnerabila persoana din lume:rujul rosu se dusese de tot,deci si independenta simulata,pantofii cu toc erau aruncati dezordonat pe langa ea,asa ca pana si ultimul gram de putere confectionat la minut era strain de ea.

„Un singur cadou de Craciun am asteptat de la el.Doar unul singur:un semn,atat.Sa stiu ca exista,ca e acolo pentru mine.Nu vroiam sa-mi spuna ca ma va astepta toata viata,doar sa ma salute sa stiu ca nu e totul pierdut.Sa mai fie odata un anotimp rece cu suflete aburinde,arome de scortisoara si vin ca singur semnal de alarma al sarbatorilor suprasaturate de colinde schioape,surde,oarbe.Atat vroiam si puteam sa fiu si eu un copil care isi tine strans la piept cadoul mult dorit…”

„……”

„E tarziu,sa mergem sa dormim.Nu trebuie sa te prefaci ca te intereseaza viata mea de doi lei;nici mie nu-mi plac oamenii aia care cred ca persoana lor conteaza mai mult decat tot universul la un loc asa ca te scutesc de un chin..”

Si-a luat paharul cu vin,tigarile si pantofii si a intrat in dormitor.S-a trantit in pat si incerca sa reconstituie in mintea ei toate datile in care trebuiau sa se duca la teatru,cand de fapt ramaneau acasa sa faca disectie pe sentimente.Niciodata nu si-au sincronizat anotimpurile.Traise tot timpul o iubire in anotimpul lui rece,iar ei niciodata nu-i placuse iarna.

Life is not a movie, much to my dismay. You don’t always meet your soul-mate dancing in the rain or on the observation deck of the Empire State Building, but who wants to be in love with a story? The real thing is better.

Dorinte de dincolo…

Cate dorinte se pot implini intr-o singura noapte?

Un cer intreg….

P.S:Nu am fost niciodata un copil pretentios si nici nu am batut din picior.Intotdeauna am avut dorinte de dincolo.De exemplu cand aveam 6 ani,mama mi-a zis ca i-am cerut lui Mos Nicolae un ac,ata si nasturi.Si asta nu pentru ca eram vreo mini-fashionista,ci pentru ca vroiam sa cos suflete.Mereu o auzeam pe bunica spunand:”Cand te vad asa mi se rupe sufletul…”.Iar eu vroiam sa i-l cos…

P.P.S:Voi ce va doriti de Mos Nicolae?

Letter to my someone…

So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that tore into me and ripped out what little hope was left. I used to often sit alone on those nights pouring my heart out in a love letter to no one. Paragraph upon paragraph of useless words, tear stains on the paper, all in vain. Each letter was burnt and cast off to the winds. Perhaps off to find a hopeless dreamer such as myself.

I’d dream what he’d look like, the way he’d smell. The sound of his voice, the feel of his hands. I’d write out the words I longed to say to anyone who was willing to hear them. Played out conversations in my head with a man who’d never love me. A man who wasn’t any more real than the hopes that kept me living.

As I grew older, the fairy tale faded away. Once upon a time became something I wanted to forget and happily ever after grew to be a myth. I have an uncle who’s never fallen in love, and has given up on even searching for it. Some people live their whole lives and never fall in love.

I have to believe in love, whether I want to or not, because I lived it and I lost it. I even saw it in my grandparents eyes when my grandfather was in the hospital dying and my grandmother was sent to a nursing home. I’d never seen my grandfather cry before. He said he just misses her and wanted to be with her. They’ve been married sixty something years.
There might just be a person out there made for everyone. And there might not be. With so many people in the world, how do you know you’ve found the right one? Attraction can be mistaken for love. It can also grow to love. Sometimes, there’s your soulmate and then there’s the person you’ll spend the rest of your life with. But what if you discover that the other half of your soul was the one you chose to be with? Aren’t you dying to find out?
So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that bore deep into my soul and brought out light I’ve never known existed. I sit wrapped in thoughts of you. No longer shall I write a love letter to no one. Tonight, I write a letter to someone. Paragraph upon paragraph of words which paint a portrait of a dozen fairy tales come true.

Eu cred in vorbele lor.

Click’n’read!

Am observat ca in ultima perioada am dezvoltat o placere putin ciudata si confuza de a reveni asupra lucrurilor care tin de trecut,de a le analiza si masura dupa sabloane si tipare numai de mine cunoscute.La sfarsit,cand aflu rezultatele si le scriu in condinca,ori zambesc in coltul gurii,ori ma rusinez si rad cu lacrimi,ori imi acopar ochii si incerc sa ascund treburile incriminatoare.Daca ati cunoaste contextul probabil nu i-ati spune placere ciudata,ci doar normala si inevitabila.Curatenia asta dinaintea sarbatatorilor m-a fortat cumva sa dau peste multe lucuri care ma defineau acum ceva timp:am gasit o punga cu zeci de scrisori pentru Mos Craciun,pe care mama le-a pastrat ca sa mi le arate „cand oi fi mare”,cd-uri cu inregistrari de la zile de nastere,lucrari si testari cu nota 10 pe ele,compuneri,desene cu „printese”,martisoare de la prietenele mele,poze in „dulcele stil clasic”,jucarii Kinder(mai stiti pinguinii aia?),si multe alte prostioare.Toate astea ma reprezentau acum cativa ani.Acum nu mai inseamna mare lucru.Cineva a venit le-a strans pe toate intr-o cutie,le-a trantit o stampila „Case closed”,si cu asta au incheiat capitolul copilarie.

Cert e ca eram un drac de copil,in care acum nu ma mai regasesc  sub nicio forma.

 

Pe langa toate astea am gasit o gramada de carti,dar multe de tot.Pe majoritatea le citisem in liceu,iar pe unele nici nu imi culcasem privirea.Din motive diverse si personale,nu prea am avut chef de nimic( in ultimile zile traiesc intr-o lalaiala continua si ma  intreb cand o sa mai rad din nou sincer si cu pofta),asa ca am luat teancul de carti si m-am pus pe citit,bineinteles alternand cu emisiunea mea preferata S.Y.T.Y.C.D.Am citit cu pofta,ca un om nesatul,sau ca unul care stie ca in curand se apuca de tinut postul,si am realizat ca unele dintre ele le citisem deja,de altele ma indragostisem de mult,dar le-am uitat,iar pe altele le-am „tatauat” cu insemnari de moment.Ma uitam la pixul de pe foile galbene si nu-mi venea sa cred ca acum cativa ani,tot eu,probabil in aceeasi pozitie,citeam aceeasi pagina,pe care am si insemnat-o.Mi se pare ca scrisul nu-mi apartine…acum e imblanzit si cizelat.Atunci era rebel si expansiv.

 

In fine…am citit cartile si am selectat o parte din vorbele lor.Jos aveti o lista intreaga.Sa vad daca va dati seama din ce carti sunt:

  • “Nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste.”
  • “Recunosc,sunt un om ciudat,dar aşa sunt ,ce vrei?”
  • “Scăpasem ca un neghiob frânele din mâini şi acum mergeam la voia întâmplării.”
  • “În conştiinţa mea domneşte pustiul,acalmia,haosul-ca după o catastrofă.”
  • “Sunt unele lucruri în iubire care nu se pot spune decât în taină.”
  • “Cum să facem să ne salvăm iubirea de călăul ei -TIMPUL?”
  • “E de preferat iadul cu o femeie deşteaptă decât paradisul cu una proastă.
  • “Aleşii dragostei absolute sunt excepţii tot atât de mari ca şi geniile.”
  • “Marile pasiuni rămân necunoscute,se consumă în anonimat.”
  • “Îmi pare rău că m-a durut purtarea ta.”
  • “Imaginea e cel mai important lucru din viaţa noastră.”

 

  • “Dacă nu ai încercat niciodată, înseamnă că nu ai trăit niciodată.”
  • “Dacă iubeşti pe cineva lasă-l liber …dacă se întoarce e al tau ..dacă nu ..înseamnă că nu a fost niciodată.”
  • “Eu mă consider cel puţin egalul celor cu care vorbesc,dar în niciun caz din aceeaşi lume cu ei.”
  • “Numai haosul aruncă la suprafaţă întrebări dureroase.
  • “El şi ea erau Începutul şi Sfârşitul.”
  • “Căutarea reciprocă,inconştientă şi irezistibilă e însuşi rostul vieţii omului.”
  • “Numai imbecilii nu-şi schimbă părerea.”
  • “Viaţa nu se măsoară în ani,ci în secunde.”
  • “Daca nu ar fi proşti,deştepţii ar muri de foame.”
  • “Niciodată nu poţi şti ce se ascunde în spatele unei priviri.”
  • “Sunt om-nimic din ceea ce e omenesc nu e departe de mine.”
  • “Exista unii oameni care văd lucrurile aşa cum sunt şi se întreabă “de ce?”.Eu însa văd lucrurile cum ar putea fi şi mă întreb “de ce nu?”
  • “-De ce sunteţi voi aşa de complicaţi?
    -Pentru că am pierdut simţul simplităţii!”
  • “Să iubeşti nu înseamnă să renunţi la libertatea ta ci sa-i dai un sens.”
  • “…mici puncte de suspensie până anul viitor.”
  • “Tot ce e frumos e un vis!”
  • “Nu pot să ascund şi nici nu vreau.Îmi pare bine că ai suferit!”
  • “Îmi îngroş cât se poate epiderma sufletului să o fac impermeabilă.”
  • “Sufletul nu poate fi resetat.”
  • “Neglijenţă totală.Nepăsare oarbă.”
  • “A şti să râzi în clipele tragice înseamnă că stăpâneşti tragicul.”
  • “Cu tine şi formulele matematice se-ncurcă.”
  • “Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.”
  • “Viata e scurtă şi n-ai timp sa te opreşti mai mult decât trebuie pentru că te calcă ceilalţi din spate.”
  • “Nimic nu e adevărat şi totul e posibil.”
  • “Şi basmele se termină dintr-un motiv.”
  • “Nimicul te aduce, nimicul te reia.”
  • “Explicaţiile nu modifică niciodată realitatea.”
  • “Când iubeşti eşti serios,pentru că durerea nu rade.”
  • “Cel mai mare omagiu adus dragostei e să o ascunzi cât mai bine.”
  • Ce o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis,dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea,dacă ai vrea să ai încredere în mine ,atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede şi asta e foarte important pentru că eşti,fără să ştii,singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret”