Galeria de artă. Part 1

La început abia dacă vedeam. Abia dacă vedeam lumea fără să o distorsionez în așa fel încât să încapă în canoanele pe care voluntar și dintr-un simț de pseudo – moralitate le construisem pentru mine. Abia dacă vedeam oamenii dincolo de tușele groase și impresiile ciobite pe care le colecționam superficial despre ei după doar trei minute. Abia dacă vedeam dincolo de promisiuni. Dacă știam să văd dincolo de ele aș fi înțeles că nu sunt decât niște cuvinte îmbrăcate în haine de duminică, aparent sfinte și în esență căzute în păcat. Da, la început abia dacă vedeam. Nu mă feresc să recunosc. Orbecăiam continuu fără simțul penibilului urmărind cu vârful simțurilor linii de sprijin care pe atunci îmi erau de ajuns. Mă tăiam în greșeli și sângeram câte puțin, fără să-mi imaginez că vreodată aș putea rămâne fără moneda de schimb a durerii.

Nu am avut revelații, nici sclipiri de moment care să-mi lumineze gândurile. Am învățat să văd. Am fost nevoită. Când în genunchi, plecând urechea la vibrațiile dezastrului, când privind cu mândrie la piesele pe care reușeam să le potrivesc nu din instinct, ci din simplul motiv că ajunsesem să le înțeleg pe fiecare în parte. Ajunsesem să înțeleg haosul și curgerea lui neașteptată în forme nefiresc de perfecte. Vedeam din ce în ce mai bine senzații și sentimente pe care inexplicabil le asociam cu diverse imagini, siluete,  sau personaje, care,  după perdeaua deasă de gânduri, se aflau expuse ca într-o ciudată galerie de artă.

Of_a_thousand_faces_by_iNeedChemicalX

Aveam o plăcere bolnavă de a le fotografia. Eram chiar mândră de mine, știind că numai eu sunt aceea care o poate face. De cum le vedeam le și hăituiam, le vroiam ale mele pentru totdeauna. Nu pierdeam o clipă. Le transformam rapid în opere de artă și le agățam de peretele infinit al minții, după care mă închideam în mine ore în șir privind cu nesaț truda muncii mele. Într-o zi am văzut Singurătatea. Nu e doar un iad așa cum spun unii. E o femeie cu privirea irecuperabil pierdută într-o realitate mai cruntă decât ceea pe care o știm și care bântuie masele de oameni înfășurată în pânze albe de bumbac sub care nu se află decât o simplă carcasă lipsită de puls. Am fotografiat-o adesea stând tolănită în brațele celor care zâmbesc încordat înconjurați de așa-ziși prieteni, îmbrățișând inimi zdrobite de copitele iubirii sălbatice, sau îngrijindu-se de greutatea bătrâneții celor rămași în urmă. Paradoxal, am văzut că singurătatea e singura care poată să plângă când râde și să ofteze mortal când zâmbește. Singurătatea nu e niciodată singură, întotdeauna este împărțită cu altcineva.

Am văzut și Disperarea. Am vazut-o alergând pe străzi țipând în tăcere, implorând fără cuvinte, cerșind  fără simțul  înjosirii ceva scos din uz cu prea mult timp în urmă. Am văzut-o încercând să-și dea viața la schimb pe două fumuri de țigară, pe gesturi goale care nu înseamnă nimic. Am văzut-o ținându-și capul între mâini și numărând pulsațiile care nu mai loveau în coșul pieptului, ci în moalele capului. Am văzut-o plângând sare fiindcă rămăsese fără lacrimi. Imaginile astea mi se derulează obsedant în minte și ajung să mă doară. Mă sfâșie pe interior lăsându-mă într-o agonie care acum nu-mi aparține, dar care pare să facă parte din mine dintotdeauna. Fără să vreau o trăiesc la nesfârșit nu doar prin mine, ci și prin alții.

Anunțuri

Ai un foc?

If I paid ten dollars for a cigar, first I’d make love to it, then I’d smoke it. ~ George Burns

15d01o4

2uqnk41

I phoned my dad to tell him I had stopped smoking. He called me a quitter. ~ Steven Pearl

281sgu9

If I cannot smoke in heaven, then I shall not go. ~ Mark Twain

 

smoking-300

‘I DON’T know why I did it, I don’t know why I enjoyed it, and I don’t know why I’ll do it again.’ ~ Bart Simpson, The Simpsons

oi9k51

Nicotine patches are great.  Stick one over each eye and you can’t find your cigarettes.  ~ Author Unknown

nfmte

A good cigar is as great a comfort to a man as a good cry to a woman. ~ Bulwer-Lytton, E. G.

mmdh21

A cigar has „…a fire at one end and a fool at the other.” ~ Horace Greely

hgdbb

5frifs

00510m

Bob+Richardson,+Donna+++Guy+Smoking,+Paris,+1967++-+donna+mitchell+in+frech+vogue

68rp8o

372c1b8a88af8a87c3cf02b5d3ee2beec06f6bcb_m

2w6sd9g

2znxpva

24eqadw

10d5ond

Moartea e o arta.Deci,fa-o cu stil!

Moartea e o arta.

O spun pentru a nu stiu cata oara pe ziua de azi, si o spun de parca ar insemna ceva pentru mine, sau pentru voi. Sunt doar cuvinte. Iar cuvintele mint, ca intotdeauna. Cuvintele sunt goale… ca un croissant din care mananci in zadar, incercand sa gasesti umplutura aia afurisita.
De ce o arta? Pentru ca nu se moare oricum. Nu mori asa, pur si simplu. Sau mori asa, pur si simplu, dar e pe riscul tau. Am stat de multe ori si m-am gandit la asta. E un joc. Un joc misto, pe care il joci sau nu.

Il joci cu stil sau nu. Mori ca prostu’.

My_favourite_game_by_VladimirBorowicz

Am vazut un film cu Denzel Washington, in care un prieten de al lui spunea: „Stii…fiecare avem un talent. Fiecare ne pricepem la ceva. Unii deseneaza bine, altii canta, fiecare avem un talent, mai mult sau mai putin constient, mai mult sau mai putin folositor. El… arta lui e moartea. La asta se pricepe el cel mai bine.” Si cand nevasta tipului aluia enervant l-a intrebat pe Denzel: „Now watcha gonna do?”, el ii raspunde, ganditor: „I’m gonna do what I know best. I’m gonna kill them one by one.”
Inca o dovada in plus, si anume ca am scris trei alineate si nu am spus nimic. Ori I suck at writing, which could be true, ori e doar vina lor. A cuvintelor, niste curve, care nu fac altceva decat sa se plimbe pe buze, sa iti sara in ureche atunci cand ai mai mult sau mai putin nevoie de ele, sa te minta, chiar atunci cand spun adevarul.
Ce ar fi fost daca in loc de „nu” am fi spus „da”? Would that make a difference? No, it wouldn’t do a shit. Pentru ca asta spunem oricum. „Te doare?”. „Nu.” („Da! Ma doare…leave me alone…”). „Ma iubesti?”. „Da.” („Nu, te urasc idiot cretin oligofren pervers ce esti.”).
Si, de ce nu, daca tot am dus metaforele la un extrem stupid, ce ar fi fost daca in loc de „moarte” am fi spus „viata”, si in loc de „a muri”, am fi spus „a trai”? Ar fi ceva nou? Ar fi ceva in plus?
Nu, ar fi fost chiar amuzant. Atunci nasterea ar starni tristetea cunoscuta la inmormantari, iar moartea ar aduce cantece si zambete. Iar rasaritul ar aduce amaraciune, iar putreziciunea, pofta de mancare. Iar inchiderea ar fi deschidere, iar lumina, intuneric.
De ce „viata de dupa viata” inseamna acelasi lucru cu „viata de dupa moarte”? Poate pentru ca macar pe o mica portiune de dreapta (metaforic vorbind intr-un vag libaj matematic), cele doua coincid. Iar existenta mea, cu ce e mai mult decat un fragment de dreapta?
Iar omul este nemuritor, pana la sfarsitul vietii lui. Iar existenta, nu este decat moarte vopsita cu viata. Murim in fiecare clipa, cate putin. Iar degetele mele, care apasa tastele ferm, mai tarziu vor tremura. Iar celulele mele astea tinere, suculente, cu o citoplasma sanatoasa, si cu o doza estetica de pigmenti, si ele vor muri. Or sa moara cu toate, pana raman fara.

Cand asta? [ehei…mai ai…esti tanar…ai o viata intreaga inainte.] Maine.
Maine o sa mor.
Maine o sa mori si tu.
Maine o sa murim cu toti.
Nu crezi?
Pune-ti degetul mare pe incheietura, acolo unde fluidele tale curg mai violent, si vezi daca mai ai puls.

Ai? E bine. Inseamna ca te misti. Si simti cum chestia aia curge prin tine. Si nu esti decat o bucata de carne. Si cu fiecare respirare te oxidezi. Si cu fiecare lucru care iti da viata, mori.

Vrei sa mori acum? Mai gandeste-te.
Pentru ca nu mori asa, oricum.
Pentru ca moartea e o arta.