Pe vremea mea!

Sâmbătă. Dimineaţă. La el în bucătărie. Era rândul meu să pregătesc micul dejun. Televizorul pornit. Ştiri. Bac. Picaţi. Sinucidere. A cui e vina?

O singură expresie îmi stă pe vârful buzelor.

Îmi vine greu şi poate peste mână să mă exprim în felul următor: „Pe vremea mea…”. De ce? Pentru că asta ar trebui să fie şi „vremea mea” şi totuşi simt că nu-i aparţin, sau de fapt că nu-mi aparţine. Nu e prima oară când vorbesc cu dezgust şi amărăciune despre generaţiile care au venit din urmă, aducând cu ele nu neapărat evoluţie, ci mai degrabă involuţie, lipsuri, ruşine. Mă uit în jur şi mă cutremur gândidu-mă la ceea ce va urma, la ceea ce ar putea fi mai rău decât atât. Deşi încerc să îmi păstrez optimismul şi să nu generalizez, în adâncul sufletului ştiu că, DA,  poate să fie şi mai rau de atât.

La 6 luni am început să merg de-a buşilea…cu spatele. Nu a fost nicio problemă. În cele din urmă am nimerit şi sensul.

La 9 luni am început să vorbesc; primul cuvânt mama. Tipic! Şi scăpân. În traducere căpșuni!

La 4 ani am pus mâna pe primul ziar din viaţa mea. Am început să plâng pentru că nu ştiam să citesc aşa cum făcea tata în fiecare dimineaţă la cafea. Îi repetam mamei că am să fiu o „ploastă” şi că nu o să învăţ niciodată să citesc. Mama m-a liniştit şi mi-a promis că nu o să se întâmple aşa ceva. Primul pas: mi-a întors ziarul. Îl ţineam invers!

La 5 ani văzusem mai mult de jumătate din desenele Walt Disney, ştiam cine sunt fraţii Grimm şi citeam şi basme. Ce-i drept cuvânt cu cuvânt. Desenam şi pictam mai mult de 6 metri liniari de hârtie pe zi. Mama m-a învăţat diverse lucruri în timp ce ne jucam şi s-a asigurat că îmi place să citesc. Tata mi-a cumpărat cărţi, de toate felurile, despre orice. De la el am moştenit pasiunea pentru lectură şi pentru istorie. Tot el m-a învăţat matematică şi fizică. Mama m-a învăţat cuvinte noi şi în fiecare dimineaţă la micul dejun, înainte să iau autobuzul la şcoală, făceam integrame: ea cu ceaşca de cafea lângă ea, eu cu pâinea prăjită, cu unt şi dulceaţă de vişine în gură.

De aici în colo toate au fost mai uşoare. Am crescut, iar mama m-a împins spre olimpiade, în special la română, apoi am continuat cu matematica, dar nu îmi plăcea, apoi cu fizica, dar nici asta nu îmi plăcea, apoi cu chimia, biologia, şi dintre toate, deşi luam note mari la fiecare, întotdeauna preferata mea era româna.

Probleme nu am avut în şcoală. Am fost un copil cuminte care învăţa. Ştiam de la mama şi tata că pot. Că ştiu. Că sunt fată deşteaptă. Că notele se merită, nu se cerşesc. Că trebuie să munceşti pentru lucrurile cu adevărat valoroase în viaţă.  Am învăţat din proprie iniţiativă, fără să tragă ei de mine. Ei mi-au plătit manualele, meditațiile, taxele la concursuri, iar eu am făcut restul. În liceu deja  aveam numeroase premii cu care nu numai ei se mândreau, ci şi profesorii de la clasă. E drept că şi eu am chiulit şi am stat la cafenele în timpul orelor de geografie, e drept că şi eu am sărit geamul şi am plecat cu colegii pe faleză când profesoara de engleză a uitat că are ore cu noi, e drept că şi eu m-am distrat în timpul orelor de franceză, că am mers la petreceri, baluri,  în cluburi, am organizat evenimente, dar asta nu m-a oprit să învăţ, nu m-a oprit să fac variante la engleză pe plajă, să învăţ comentarii la română pe faleză la 2 dimineaţa, să învăţ la istorie în tren…

Pe vremea mea se învăţa. Jumate pentru că trebuia, jumate pentru că ştiam că oamenii sunt apreciaţi în funcţie de ceea ce ţin pe umeri, de felul în care se comportă, de felul în care răspund cerinţelor, de cât de mult se respectă. Nimeni nu sărea la gâtul profesorului, nimeni nu pleznea profesoara, nimeni nu făcea sex în clasă.

Astăzi e o ruşine să înveţi. Banii de meditaţii se sparg în cluburi, la solar şi în baruri. Ghiozdanele sunt doar pentru echipamentul sportiv. Fetele confundă trotuarul cu băncile şcolii, băieţii au prea multă valoare şi impresii de Dj-ei, toţi sunt cei mai importanţi, iar modelul lor in viaţă e fie Bianca Drăguşan sau Moni, pentru fete, fie vreun Fane Cuţitaru sau Jean de la Craiova pentru băieţi. Un singur lucru au în cap, bineînţeles preluat din media: sexul. Nimeni nu mai ştie să lege o propoziţie, nimeni nu mai ştie cine dracului a scris Ion şi cine Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război fără să încurce scriitorii.

Pe vremea mea era un caz izolat când cineva pica bacul. Acum promovabilitatea e de doar 15, 56 %.

Cine e de vină?

E clar că nu doar copiii sunt de vină pentru eşecuri. Sunt ca nişte bureţei fără creier. Absorb ceea ce li se oferă. Şi în niciun caz nu e de vină doar sistemul pentru tot ceea ce se întâmplă. Sau doar profesorii. Vina începe de la nişte indivizi prea ocupaţi, prea neinstruiţi sau prea depăşiţi de meseria de părinte şi se termină probabil cu mass-media care promovează toate scursurile societăţii ca pe nişte modele drept de urmat.