Se spune ca un tablou iti poate insela simturile, dar ca o fotografie nu poate sa minta niciodata.
Interesant mod de a pune problema, dar eu cred ca cei care au facut afirmatia asta cu siguranta nu auzisera de Photoshop 🙂 . Lasand gluma la o parte, stiu ca ei nu s-au referit la „divele” care isi modifica pana la penibil pozele, din care parca striga cu disperare „Do me, please !!!” , ( pentru ca sa fim sinceri, asa cum exista melodii cu mesaj de tot c*c*tul, gen „I like your trumpet!” (Da pisi, am inteles, iti place trompeta lui!!!), asa exista si poze, precum cele anterior mentionate, din cauza carora, marturisesc sincer, ca mi-e rusine cu breasla mea feminina), ci s-au referit la povestea de dincolo de imagini, la realitatea de dincolo de realitate, la viata fotografiei si la fotografia care surprinde viata.
Cand m-am decis sa scriu din nou pe blog nu aveam o imagine foarte clara despre ce sau cum trebuia sa fie. N-as fi vrut sa scriu despre ceva sec, nici despre ceva stiintific, nici despre ceva politic, si cu siguranta n-as fi vrut sa am un limbaj de lemn. Vroiam ceva care sa-mi tina de cald, ceva care sa-i faca pe ceilalti sa revina cu placere si curiozitate, in dorinta de a se afla in siguranta, intr-un loc care sa li se para familiar si intim. Sa aiba senzatia ca sunt acasa, sau cel putin in drum spre ea…
Eram eu, monitorul, tastatura, noaptea si niste fotografii vechi, pe care le uitasem de ceva vreme pe birou. In fotografiile alea eram eu si o gramada de oameni, pe unii ii cunosteam, pe altii nu. Zambeam, paream extraordinar de fericita, si desi se putea observa ca eram obosita, inca eram in mijlocul actiunii. Daca n-ati fi fost martori la eveniment, probabil ati fi spus ca a fost cea mai tare petrecere, ever. Va spun eu, n-a fost . Zambeam, dar de fapt camera m-a prins cand ii zbieram cuiva in ureche ca cineva tocmai cazuse in baie, i se facuse rau. O falsa iluzie. A venit salvarea, not so funny…In fine, dupa asta, e adevarat m-am mai destins putin, poate chiar m-am distrat, dar in acel moment, cu siguranta nu eram extraordinar de fericita.
Uitandu-ma la fotografie si vazand toti acei straini in fundal, care cu siguranta au aceasta fotografie la randul lor, m-am intrebat oare cati oameni au fotografii in care aparem si noi, in cate momente din viata celorlalti am intervenit, visele cator persoane se implineau si mureau in acel moment, in timp ce noi eram martorii lor fara ne dam seama ? Pentru cateva momente m-am simtit aproape de toti, indiferent ca ii cunosteam sau nu. Deja ajungeam sa imi fac scenarii in care ma intalneam cu unii dintre ei pe strada si strigau dupa mine : „Hey, uite-o pe tipa aia din fotografie!”, cu toate ca n-am fi schimbat personal doua vorbe niciodata. And then it hit me! I am the Local Girl in the Photograph, that’s who I am!!!
Si apoi am inceput sa fac tot felul de conexiuni, in mintea mea scurtcircuitau sinapsele si prolepsele, ma simteam de parca as fi calcat pedala la podea. In momentul ala ma intrebam in viata cator persoane am aparut fie si trecator, vietile a cator oameni am influentat, vietile a cator oameni m-au influentat, ce s-ar fi intamplat daca nu i-as fi cunoscut, ce s-ar fi intamplat daca nu m-ar fi cunoscut. Pentru cateva momente m-am simtit aproape de toti, indiferent ca i-am cunoscut intr-adevar sau nu. Si asta am simtit ca trebuie sa fac si cu blogul meu. Sa-i aduc mai aproape de mine, indiferent ca-i cunosc sau nu. Sa-i fac sa se regaseasca in ceea ce scriu, iar eu sa ma regasesc in ei…
Dar fotografiile, dupa cum am spus si mai sus, pot fi uneori inselatoare. Cu totii stim those kinds of photos, where people are supposed to smile, say a fake little „Cheese”. Le urasc, nu-mi plac, sunt false pentru ca exact asta transmit. Which is worse than „I like your trumpet!”, if you ask me 🙂 . E ca si cum ai pune o masca, ai incerca sa surprinzi numai the perfect little moment, si restul sa arunci la gunoi. Adevaratele fotografii sunt cele facaute cand nimeni nu se asteapta, cand nimeni nu e transformat in marioneta. Cu bune, cu rele, cu pistrui sau nu, cu defecte sau pete de lumina, amuzante sau intrigante, alea sunt fotografiile care conteaza, care surprind cu adevarat momentul.
Viata se aseamana foarte mult cu fotografia, pentru ca ea se dezvolta si evolueaza din negative.
Eu nu am ales sa scriu numai despre oamenii, lucrurile, ideile perfecte. Nu exista asa ceva. Toate astea sunt doar lucruri normale with a twist, care mai tarziu ne plictisesc pentru ca le aflam secretul. Imi place sa scriu mai mult despre ceea ce se evita de obicei, partea plina de defecte, care doare, care rusineaza, pentru ca asta e tinuta secret, pentru ca de fapt asta ma apropie de oameni cel mai mult. Asta ne apropie pe toti. Cu totii avem in comun defectul, indiferent de natura lui.
So that’s the reason why my blog is named this way 🙂
P.S : Daca ati observat, aproape la fiecare post am atasat cate o poza si o melodie, care completeaza/ sugereaza o anumita stare. Nicio fotografie/melodie nu e pusa la nimereala. Toate au rostul lor. Depinde de voi, daca il vedeti.
Local Girl In the Photograph 