Unde se mai aseaza dragostea in oameni?


Imi place sa pun intrebari, dar urasc sa dau raspunsuri. Sau cel putin asa credeam pana acum.

Aveam impresia ca iti trebuie o limba cu totul si cu totul diferita de cea pe care o folosesti sa sapi in gandurile celorlalti  ca sa iti mesteci gandurile pana se transforma in cuvinte, cuvinte care mai apoi trebuie sa fie cantarite, scufundate in dulceturi sau venin, transformate in vibratii, in atingeri, in soapte, in arme, in ceea ce insemni de fapt. Cred ca mi-am calculat cuvintele o viata intreaga, le-am slefuit ca pe niste banuti valorosi de teama de a nu rani, de a nu ma rani, de a anula, de a ma anula. Daca am fost vreodata mai atenta cu ceva, cu siguranta am fost extrem de precauta cu toate cuvintele pe care le-am rostit pe tot parcursul vietii mele. Pana acum… De 4 luni invat abecedarul raspunsurilor, de 4 luni invat sa dau viata tuturor gandurilor pe care le am, fara sa le mai prelucrez, fara sa le mai filtrez, fara sa-mi mai fie teama ca m-ar putea sabota. De 4 luni ma inveti sa vorbesc o limba pe care intotdeauna am avut impresia ca o cunosc, dar pe care nu am inteles-o niciodata. Stiu ca ai vrea sa-ti vorbesc mai mult despre tot ce se intampla in mintea mea, dar pe cat de multe se intampla, pe atat de putine pot spune. De ce? O sa ti se para o prostie…dar de teama. De teama ca ti-ai da seama cat de mult te iubesc si ca poate intr-o zi o sa te folosesti de asta, de teama ca as putea lua lucrurile prea in serios, de teama ca poate as parea prea visatoare, de teama ca poate tot ce mi-as dori nu s-ar realiza. De teama, de o teama ciudata, ca teama aia pe care o ai atunci cand esti perfect constient ca nu ai de ce sa-ti faci griji si totusi o faci.

Vrei sa-ti spun la ce ma gandesc cand ma uit in felul ala la tine? Ma intreb cum de nu te-am remarcat eu prima, cum de nici macar nu te-am bagat in seama cand erai exact ceea ce aveam nevoie, cum de am putut atunci cand am avut  libertatea sa aleg sa fac cele mai proaste alegeri si cum de am fost atat de sceptica in privinta ta. Ma intreb cum de n-am remarcat ochii aia frumosi si blanzi, cum de am ignorat ceea ce cautam cu indarjire, cum de am subestimat un om atat de echilibrat, la care se aflau toate raspunsurile pentru intrebarile mele. Cand M-AI gasit ma intrebam unde se mai aseaza dragostea in oameni, pentru ca juram ca in inima nu, poate in buzunare, poate in portofele, dar in inima nu.  Si-ai aparut tu si mi-ai dat lumea peste cap, mi-ai aratat ce mi-ai promis dinainte sa ajung sa te iubesc : partea frumoasa a vietii!

Te iubesc!

Cand am rostit prima data aceste cuvinte am simtit cum imi ingheata sangele in vene, cum ma inneaca lacrimile. Pentru cateva clipe care au parut ore nu am reusit sa articulez niciun sunet. Nu indrazneam sa ma uit in ochii tai, pur si simplu plangeam, plangeam de parca as fi smuls cuvintele alea din mine, de parca ar fi durut. Dar nu dureau, doar ca nu-mi imaginam vreodata sa mai dau raspunsuri cu atata sinceritate.  Mai mult decat cuvintele in sine, ti-am citit dragostea in ochi si m-am speriat. Mi-a fost greu sa iti spun „te iubesc”. Si nu pentru ca nu era adevarat, ci pentru ca pentru prima data in viata am realizat ce greutate mare au aceste doua cuvinte.Dar te iubeam. Si te iubesc. Iti iubesc zambetul larg pe care il ai de fiecare data cand esti cu mine, iubesc sa stiu ca te fac fericit. Iti iubesc pofta de viata, si iubesc felul in care ma faci sa ma simt, sa rad, simt ca traiesc cu adevarat. Te iubesc pentru ca esti mereu alaturi de mine, indiferent de ce s-ar intampla. Te iubesc pentru ca ai incredere in mine, pentru ca nu esti niciodata gelos sau posesiv. Te iubesc pentru ca stii sa lasi de la tine atunci cand ne certam, stii sa ma calmezi cand sunt nervoasa, stii sa ma alinti cand sunt suparata si stii sa ma incurajezi. Te iubesc pentru felul in care ma atingi, pentru felul in care imi vorbesti, pentru felul in care ma privesti. Te iubesc pentru ca oriunde am merge playlist-ul se schimba intotdeauna pe melodiile noastre preferate. Iubesc sa stau de vorba cu tine, iubesc ca imi ceri mereu parerea in cele mai mici detalii la care esti intotdeauna atent si tii cont mereu de ce spun eu, iubesc felul in care te bucuri pentru mine cand realizez ceva si felul in care ma incurajezi sa imi indeplinesc visele. Iubesc felul in care ma strangi la piept, ma dezmierzi, felul in care imi stergi lacrimile cand plang de nervi. Iubesc faptul ca nu poti fi mult timp suparat pe mine si astfel certurile noastre sunt rare si scurte pentru ca nu as rezista mult fara tine. Iubesc totul la tine. Te iubesc pentru ca ai avut taria sa lupti pentru mine, te iubesc pentru ca ai avut curajul sa crezi in mine cand nici macar eu nu mai credeam.

Te iubesc pentru ca m-ai invatat sa te iubesc. Te iubesc pentru ca m-ai lasat sa te iubesc. Astazi, desi cuvintele astea au o greutate la fel de mare ca si atunci, astazi, nu imi mai este frica sa iti spun: Te Iubesc! Si nu te supara pe mine atunci cand tac si nu zic nimic. Linistea e sfanta, crede-ma! Linistea e cea care aduce oamenii impreuna, pentru ca numai cei care se iubesc cu adevarat pot sta unul langa altul fara sa vorbeasca si sa inteleaga tot. Asta e marele paradox.

Ma intrebi unde se mai aseaza dragostea in oameni? Iti raspund cu mare placere: de 4 luni, pot sa jur ca se aseaza in inima lor, in tacerea lor, in sarutarile lor, in felul in care se ating cu varful degetelor pictand harti ale iubirii ce raman pe vecie imprimate in piele. Dragostea ta se aseaza in mine, dragostea noastra se aseaza in noi.

In fiecare zi mai mult, in fiecare zi mai intens, de 13 ori mai frumos…

Anunțuri

Nu se gasesc sub brad.

Întotdeauna mi-a plăcut sa țin evidenta timpului, sa număr nopțile în care, inconștientă, iți cautam mana prin somn de teama ca ai putea fi un vis cu mult prea frumos, zilele în care ne trezeam atât de aproape unul în bratele celuilalt, ca ne era greu sa ne dam seama care ești tu și care sunt eu, clipele în care ne pierdeam pe străzile lumii lor, pauzele pe care le făceai atunci când ma sărutai, prejudecățile pe care mi le spulberai, zâmbetele pe care mi le ofereai gratuit. Astăzi, le-am pierdut sirul, nu știu unde s-au dus toate astea. Au ajuns probabil acolo unde nu a ajuns nimeni și ne așteaptă și pe noi sa le prindem din urma.

De Crăciun am primit tot ce mi-am dorit, însă cele mai importante lucruri nu le-am găsit sub brad. Unul dintre ele se afla pe inelarul de la mana stânga, unul în suflet, și altul pe buze. Nici nu mai știu de câte ori m-am rugat pentru toate astea, dar știu ca pana și în ziua de astăzi sunt recunoscătoare pentru tot. Ii mulțumesc lui Dumnezeu ca m-a salvat fizic, dar sufleteste tu ai fost cel care m-ai salvat. Te caut de 22 de ani. Știu bine ce spun, știu ordinea lucrurilor, dar tu nu ai respectat-o, mi-ai dat totul, fără sa mai aduci aminte de „nimic”.

Tăcerile noastre vorbesc mai mult decat cuvintele . Tu știi asta, uneori iți plac, uneori le-ai tortura doar ca sa ma auzi râzând, dar dincolo de ele ma simt eu în siguranță, ma îmbracă atunci când ma simt goala în fata lor.

Iubirea, bunătatea, grija, căldura; nimic din toate astea nu le-am găsit sub brad. Le-am găsit pe toate în tine, sub atingerea ta și nu au avut nevoie de ambalaje sclipitoare și scumpe ca sa-mi dau seama cât de prețioase sunt.

Adevarata iubire incepe de acolo de unde tu nu mai astepti nimic in schimb, pentru ca va veni momentul cand nu vei mai cere nimic.Nici buzele, nici zambetul, nici bratul dragastos, nici rasuflarea prezentei sale. Iti va fi de ajuns ca el doar sa existe .

Il iubesti?
Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii.Mi-e drag…
Nu mai ai ochi?
Ba da.Dar il vad doar pe el.
Si iti ajunge?
Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
Si cu ce vezi cerul, copacii?
Cu ochii lui !
Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
Cu mana lui!
Si cand ti-i sete, ce faci?
Il sarut!
Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?
Apa o simt cu buzele lui.

Si cum mai traiesti atunci?

Mi-e de-ajuns  sa traiasca el…