Mecanism la cald …

Doi oameni ale căror căi se vor întretăia vreodată,  la un moment dat, nu vor mai fi niciodată aceiași. Vor fi întotdeauna doi oameni noi, total diferiți de ceea ce îi definea înainte, între personalitățile, ideile și pielea cărora va exista nu doar un permanent spectacol de scântei, dar și o demonstrație de forță. Oamenii sunt proiectați să se consume și să se auto-consume. Să se topească în forme noi, să se prelingă, și să ardă. Să distrugă, doar ca să renască, să supună, doar ca să trăiască. Oamenii nu ruginesc, deși cei mai mulți par ziduri de fier; oamenii se clatină, deși par stânci de piatră. Oamenii nu sunt oameni, sunt mecanisme ce se creează  la cald, sau rece …

 

Timpul trece, unii oameni nu raman…

Se zice ca timpul trece.Timpul nu trece niciodata Noi trecem prin timp – G.Ibraileanu

Oamenii sunt ca nişte creioane. Sau pixuri. Carioci sau poate chiar stilouri. În funcţie de efectul pe care îl au asupra inimii mele.
Am cunoscut mulţi oameni „de tip creion”. Sunt mulţi pe lumea asta. Nu ştiu neapărat dacă au un efect pozitiv sau negativ asupra mea. Asta e şi problema. Amprenta lor asupra mea e aproape inexistentă. Au scris prea subţire; apar doar dâre gri subţiri pe inima mea care nu rezistă în timp. Se şterg imediat. Nu e nevoie decât de gumă de şters; nu multă, puţină.
Am cunoscut şi oameni „de tip pix”. Sunt încăpăţânaţi. Degeaba le-am explicat că pixul deformează scrisul şi că stiloul e mult mai bun. Nu au vrut să mă asculte. Ei mâzgălesc. Nu scriu caligrafic. Scriu haotic, urât şi mânjesc suprafaţa inimii mele. Dar măcar lasă ceva asupra mea; gumei de şters îi este greu să le stearga urmele. Cu toate că uneori aş vrea să nu îi fi întâlnit vreodată, ştiu că e bine că i-am cunoscut. Am învăţat multe. Da, am învăţat multe. Poate cea mai importantă lecţie de viaţă pe care mi-au dat-o este aceea de a nu fi ca ei. Le place să rănească şi să scrie apăsat, astfel încât să simt fiecare atingere a vârfului lor. Cu timpul i-am iertat deşi urmele sunt încă acolo. Nu se mai văd, dar încă le simt.
Oamenii „de tip stilou” sunt unii dintre preferaţii mei. Scriu frumos, atent si caligrafic. Au grijă să nu greşească vreodată. M-au scris frumos şi m-au învăţat cum să am grijă de ceilalţi, cum să îi ocrotesc şi să îi respect.
Cei mai artişti sunt oamenii „de tip cariocă”. Ei desenează tot timpul. De la gânduri până la sentimente. Sunt talentaţi şi chiar dacă uneori mai greşesc câte o linie sau câte un punct, nu mă supăr. Nu le iau ca defecte. Nu. Le iau drept particularităţi care îmi unicizează inima – foaia celor din jurul meu.
Ultima categorie de oameni este cea de tip „marker permanent”. Mi-e frică de ei. Îi urăsc şi îi iubesc în acelaşi timp. Ei au cel mai mare impact asupra mea pentru că stiu, că orice aş face, prezenţa lor o să fie acolo, impregnată în inima mea. Nu pot face nimic pentru a scăpa de ceea ce ei lasă asupra mea. Totul e acolo. Real. Viu. Fiecare amintire legată de ei rămâne adânc întiparită în mine. Îmi amintesc fiecare detaliu. Mă bucur că există şi îi urăsc pentru asta; în funcţie de amintirile pe care mi le dăruiesc şi sentimentele pe care mi le lasă. Trăiri care nu se şterg vreodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de bună ar fi guma de şters. Ei mă schimbă cel mai mult.
Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra. Suntem diferiţi, vedem lucrurile altfel. Poate pentru cineva aş fi cel mai accentuat marker, iar pentru altcineva cel mai subţire şi fin creion. Depinde doar de noi, de cum ne lăsam scrişi şi în faţa cui ne deschidem.

Cum ti-a mers azi?

Desi de cele mai multe ori mi se reproseaza taios, de parca as comite un pacat capital, faptul ca sunt prea atenta la detalii, ca analizez prea mult, orice, oricand, indiferent de situatie… in deplinatatea facultatilor mintale, aleg, mandra chiar, sa continui acest stil de viata, cu mult mai multa indarjire chiar, pentru ca am vazut prea multi oameni in jurul meu prabusindu-se pe campul de lupta din cauza neatentiei, din cauza superficialitatii, din cauza  slabiciunilor netratate la timp, sau din cauza unui motiv cu mult mai grav si rusinos, din cauza „sfaturilor” celorlalti. Nu imi reneg trasatura, nici macar daca asta inseamna sa reduc considerabil numarul „prietenilor” binevoitori care abia asteapta sa-mi dea sfaturi. Truth is, I don’t need you after all…

Henry Adams avea o vorba, sanatoasa as putea spune : „Un prieten intr-o viata e mult, doi e foarte mult, trei e aproape imposibil., asa ca nu-mi fac probleme pentru eventualele “disponibilizari”. Sunt cu mult mai constienta de faptul ca un prieten bun face cat 72 de ore de somn, cat 100 de tratamente medicamentoase, cat un 389 de prieteni falsi. Cine nu ma crede, inseamna… inseamna ca va compatimesc!

Analizand putin lumea din jur, da, ma repet, analizaaaand lumea din jur, am ajuns la niste concluzii: nimeni nu stie sa aprecieze indeajuns! Nimeni nu mai spune „Multumesc!”/”Te rog frumos!” pe cat de des ar trebui, nimeni nu mai face complimente pe cat de corect ar trebui, putini mai apreciaza munca/efortul unei persoane, si cu mult mult mai rare sunt cazurile in care oamenii spun persoanelor la care tin, cat de mult inseamna pentru ele, pe cat de des si sincer ar trebui. Ati putea gandi ca nu aveam nevoie sa apreciem oamenii, pentru ca oricum ei stiu ce simtim noi, si pentru ca oricum probabil sunt altii care i-ar putea aprecia pentru truda lor, sau pentru ca oricum  puteti sa le multumiti data viitoare ca v-au facut sa va simtiti cei mai importanti. Adevarul e ca… nu stiti ce poate aduce ziua de maine 🙂


Eu zic ca ar trebui sa apreciem fiecare gest mic, oricat de neinsemnat ar putea parea in acel moment., pentru ca s-ar putea ca la un moment dat sa ne uitam in urma si sa realizam cat de mari erau acele lucruri de fapt. De ce spun asta? Hmm, pai acum cateva zile cand imi faceam ordine in biblioteca am dat peste 2 lucruri destul de vechi: o carte de Balzac (pe care deja o devorez), si o agenda, verde, urata (nu stiu de ce spun asta), de coperta careia era prinsa o floare din dantela neagra. Am deschis-o si am inceput sa citesc. Cu un zambet tamp pe fata am dat voce randurilor mazgalite pe ultima pagina a agendei:

„Eu: Cred ca m-am indragostit…

Ea: Ha!Pe bune? Cum ti-ai dat seama de asta?

Eu: Pentru ca am incaput perfect in bratele lui si pentru ca in fiecare zi ma intreaba cum mi-a mers…”

Da, stiu. E ridicol. Sa te indragostesti de cineva pentru ca ai incaput in bratele lui si pentru ca te-a intrebat zilnic cum ti-a mers ziua respectiva. Pentru altii asta ar putea insemna doar un motiv de a incepe o discutie banala. E doar o intrebare simpla, un gest de politete. Dar pentru mine a fost ceva rar si a insemnat extraordinar de mult. Poate suna bizar,  si probabil o sa vi se para un lucru extrem de trist, dar pana de curand, nu am mai dat peste niciun baiat care sa ma intrebe pur si simplu cum mi-a mers in ziua respectiva, fara un alt motiv la mijloc, si sa-mi trezeasca un anumit sentiment. Niciodata! Probabil ca nu le-a pasat indeajuns de mult ca sa intrebe, sau probabil nu erau cu adevarat interesati de raspunsul pe care aveau sa-l primeasca!

Schimbul ala de replici,nu insemna nimic acum aproximativ 2 ani. Acum a devenit un zambet tamp, urmat de un gest cinic care inchide violent copertile urate si verzi…

So…tie cum ti-a mers azi?

In vino veritas. Despre oameni asa cum sunt ei…Part 1


Reflectiile despre om au oscilat intotdeauna intre inaltarea si injosirea sa, intre caracterul pamantesc si cel ceresc al naturii sale – sau, altfel spus , intre orizontalitatea naturala si verticalitatea spirituala a destinului sau, intre gandul pesimist catastrofic al mortii si dorul de dezmarginire si nemurire. Unii s-au orientat catre nimicnicia si vremelnicia acestuia – „pamant esti si in pamant te vei intoarce”,in timp ce  altii au spus ca „oamenii sunt visul unei umbre”. Cel putin asta mi-au „spus” cartile, asa au fost proiectati oamenii din ele, purtand pe coloane vertebrale de simboluri grafice , calitati si defecte, care datorita frumusetii redarii si-au pierdut din impactul initial intentionat. Apreciez o carte bine scrisa, apreciez replicile mai taioase ca o lama, cuvintele care mangaie fara maini, silabele mai fine si mai dulci ca mierea, dar cand vine vorba de oameni, toate astea nu mai au valoare; ii vreau asa cum sunt, asa cum m-au ranit, asa cum m-au tradat, asa cum i-am parasit, asa cum i-am iubit.

E aproape ora 1 dimineata. Nu am somn, nu am stare, nu am moralitate, nu am mila. Eu nu vreau sa vorbesc despre oameni cum vorbesc scriitorii adevarati. Pentru ca nu sunt asa ceva,si nici macar  nu am gandit asta. Pur si simplu vreau sa vorbesc despre oameni asa cum ati fi vrut sa vorbiti si voi, dar nu ati avut curaj. Sa vorbesc pe limba sufletului tuturor, sa ma inteleaga fiecare bataie de inima, si la fiecare cuvant sa tresara ca la explozia unei bombe cu ceas.  Sa vorbesc ca si cum dupa ce-mi vars sufletul aici, in fata voastra, mor instantaneu, fara  sa mai aud vreo explicatie, vreo scuza, vreun regret… De ce?! Am spus-o deja, e aproape ora 1 dimineata, vi se pare ca as mai avea rabdare cu vreunul din voi?

Poate de vina e vinul…

Si asta nu e o scuza. E o realitate. E al treilea pahar ce ma priveste cu ochi goi, iar asta imi aduce aminte de o alta pereche de ochi la fel de goala. Dar nu mi-e dor de ea, ca dorul doare, si decat sa doara , mai bine sa moara  in urmatorul pahar. Toti vorbesc, rad in jurul meu;  si eu fac la fel, dar spre deosebire de ei, eu sunt cu mult mai departe, si ii privesc din exteriorul interiorului meu. Ii vad asa cum sunt ei, si rad de ceea ce incearca sa para, rad de ceea ce pana si eu incerc sa fiu. Cu cat ei stiu mai putin, cu atat mai bine.

Ma intreb ce s-ar intampla, ce as schimba, ce lumi as cutremura, ce iluzii as spulbera, daca as vorbi despre fiecare din voi, cei  pe care va cunosc, asa cum sunteti. Daca as da pe fata cartile, daca v-as demasca, daca v-as deconstrui, daca v-as invita la o piesa de teatru, iar drama sau comedia sa fiti chiar voi, voi cu toata viata voastra. Cum ar fi oare? Iar odata cu voi sa ma distrug si eu, cu toate zidurile mele, sa fiu asa cum am fost mereu si sa aveti o surpriza: ca nimic nu e schimbat … Da, am ascuns lucruri, da m-am comportat copilareste, da am facut sacrificii tampite, da am ratat ocazii, da m-am ridicat si am ras cu durere in suflet, dar nu am schimbat niciodata ce ma caracterizeaza, ceea ce ma defineste, ceea ce pe rand ati remarcat, apreciat, iubit, calcat in picioare . Acum am ajuns aici.  Cel care m-a descoperit acum 4 ani, care m-a pierdut acum 2 ani, si care m-a regasit de curand, m-a recunoscut si asta gratie faptului  ca am ramas la fel.  Si el e numai unul din zecile de persoane care au reaparut in viata mea parca de nicaieri.

Cum vorbim despre oamenii din viata noastra? Asa cum sunt ei…Stau turceste, asa, cum voi, oamenii din viata mea stiti probabil asta, si ma uit ca mi-ati lasat semne oriunde mi-as plimba privirea. Tu, baiatul innebunit dupa bani, faima si distractii care dau dependenta, mi-ai lasat niste urme de teama pe corp: sunt negre, ca niste gheare ce ma sufoca. Tu, fata cu par portocaliu si pasiune pentru vacute, tu mi-ai scurs dulceata prieteniei in sange: tot ce e legat de prietenie adevarata, de bunatate, de sprijin, ma duce instantaneu cu gandul la tine. Tu, soldatul razboiului interior, tu esti cel care mi-a aparat spatele intotdeauna, tu esti un ingerul, care in loc de  aripi poarta arma si e imbracat in uniforma militara. Voi, restul, care m-ati facut sa imi ingros platosa de piele, care m-ati fortat sa zambesc cu teama zilei de maine, care m-ati consumat nesatui pana la ultima lacrima, din cauza carora mi-e frica de imbratisari si batai sincron de inima  mai tare decat de moarte, voi sunteti doar o gramada fara contur, fara fete, fara amintiri. Aceiasi oameni cu suflete mici, si lipsuri cenusii mari, limitati atat sentimental cat si intelectual, si cu o teama de a depasi limita existentei de parca v-ar aresta politia pentru depasirea vitezei regulamentare de maturizare si trezire la realitate… Voi toti la un loc, mi-ati lasat lucruri de care s-a ales si se va alege praful. Voi nu traiti in mine decat prin ceea ce lasati in urma. Eu v-am lasat tot ce-am insemnat eu,toate trairile pe care nimeni nu s-a mai incumetat sa vi le  ofere,  sentimentul ca sunteti cineva dus pana la extrem, si ca din milioanele de oameni voi sunteti speciali prin simplul fapt ca unei persoane ii sunteti necesari mai mult ca orice. Ma inselam, intre timp am descoperit ca pe langa voi mai exista ceva si mai important: oxigenul…

Nu v-a spus nimeni ca traiti atata timp cat amintirea voastra e pastrata vie? Pe a voastra am ucis-o. Trebuia. Eram eu sau ea, iar una dintre noi trebuia sa moara. De data asta nu m-am mai gandit mai intai la voi, ci la mine. Credeti ca sunt egoista? Inseamna ca am atins rezultatul asteptat, doar am invatat de la cei mai buni…

To be continued 🙂