Quote of the day!

 

“True love begins when nothing is looked for in return.”

Antoine de Saint-Exupery

Anunțuri

Love(d) ?

“First of all, love is a joint experience between two persons — but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved. There are the lover and the beloved, but these two come from different countries. Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which had lain quiet within the lover for a long time hitherto. And somehow every lover knows this. He feels in his soul that his love is a solitary thing. He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer. So there is only one thing for the lover to do. He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world — a world intense and strange, complete in himself. Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring — this lover can be man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description. The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past. The preacher may love a fallen woman. The beloved may be treacherous, greasy-headed, and given to evil habits. Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else — but that does not affect the evolution of his love one whit. A most mediocre person can be the object of a love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp. A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll. Therefore, the value and quality of any love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved. Almost everyone wants to be the lover. And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many. The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons. For the lover is forever trying to strip bare his beloved. The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

Carson McCullers

Witty lazy afternoon music.

Vorbisem cu ceva timp in urma ca o sa postez toate melodiile pe care le stiu/le-am ascultat candva/ peste care dau si care au acel ceva, care se remarca fie prin linie melodica, fie prin puterea unor versuri de exceptie. Acesta este un alt cantec pe care l-am descoperit de curand, si ale carui versuri, sunt convinsa, ca nu au o insemnatate numai pentru mine 🙂

Enjoy your witty lazy afternoon music !

No I can’t take one more step towards you
Cause all that’s waiting is regret
And don’t you know I’m not your ghost anymore
You lost the love I loved the most

I learned to live half alive
And now you want me one more time

And who do you think you are
Running around leaving scars
Collecting your jar of hearts
And tearing love apart
You’re gonna catch a cold
From the ice inside your soul
So don’t come back for me
Who do you think you are

I hear you’re asking all around
If I am anywhere to be found
But I have grown too strong
To ever fall back in your arms

I learned to live half alive
And now you want me one more time

And who do you think you are
Running around leaving scars
Collecting your jar of hearts
And tearing love apart
You’re gonna catch a cold
From the ice inside your soul
So don’t come back for me
Who do you think you are

And it took so long just to feel alright
Remember how to put back the light in my eyes
I wish I would have missed the first time that we kissed
Cause you broke all your promises
And now you’re back
You don’t get to get me back

And who do you think you are
Running around leaving scars
Collecting your jar of hearts
And tearing love apart
You’re gonna catch a cold
From the ice inside your soul
Don’t come back for me
Don’t come back at all

And who do you think you are
Running around leaving scars
Collecting your jar of hearts
And tearing love apart
You’re gonna catch a cold
From the ice inside your soul
Don’t come back for me
Don’t come back at all

Who do you think you are
Who do you think you are
Who do you think you are

Da, asa ziceam si eu 😉

Cât dureaza să te îndrăgosteşti?

Click’n’read!

Nu am avut niciodată curajul să întreb cum e, ce anume ar trebui să fac prima oară,  sau ce să-i spun când senzaţia o sa se termine. Singurul lucru de care eram conştientă era faptul că puteam să mă dau de gol şi asta mă înnebunea de-a dreptul.Simpla lui prezenţă îmi provoca o stare de amorţeală în locuri pe care nu ştiam că le deţin, mă facea să respir mai greu decât de obicei, îmi făcea inima să bată cu 3 bătăi în plus pe minut, în timp ce eu, mai mult sau mai puţin conştientă de gesturile mele, îmi feream degetele de mâna lui care mărşăluia conform unui plan de luptă către cotul meu, timid sprijinit de perne.

Privirile ni se fugăreau ca în copilărie, dar niciunul din noi nu era destul de adult ca să stabilească regulile; gesturile începeau să ne semene atât de mult, încât la un moment dat nu mai ştiam să facem diferenţa dintre mâna ta şi a mea…Mi-ai luat mâna într-a ta şi brusc ştiam să încercuiesc toate răspunsurile corecte; ţi-am multumit zâmbind, dar nu a fost de-ajuns. Ştiam că dacă mai făceam un pas nu mai era cale de întoarcere. De fapt asta chiar aşteptam, să ştiu că sunt pierdută, că nu am firimituri de pâine care să mă ajute să găsesc drumul înapoi- vroiam să mă simt ca şi cum aş fi fugit de acasă, ca şi cum aş fi lăsat în urmă fata aia raţională şi preocupată tot timpul de ce anume e impus să însemne „bine” şi ceea ce  e programat să însemne „rău”.

Nu mai era cale de întoarcere…deja mâinile tale îmi urmăreau conturul feţei, ca şi cum ar fi citit o hartă la lumina slabă a unei lumânări. Deja găsiseşi căi către o parte din tot ceea ce nu ştiai despre mine, dar ai închis totul într-o singură privire şi mi-ai dat de înţeles că trebuie să pecetluim secretul cu un sărut. La început a fost simplu gest birocratic, apoi o tentativă de adevăr, ca treptat să se transforme în senzaţia menită să te bântuie mai toată viaţa.Nu am ştiut de noi, ne-am revenit ca dintr-un somn, ne-am retras ca dintr-o stare de amorţeala acută şi ne-am zambit. Buzele noastre fuseseră singurele martore, iar acum parcă mânuite de nişte sfori invizibile, schiţau zâmbete complice.

Nu am avut niciodată curajul să întreb cum e, ce anume ar trebui să fac prima oară,  sau ce să-i spun când senzaţia o sa se termine.În sinea mea însă, mă tot intrebam: cât durează să te îndragosteşti?

Mie mi-a luat cu 3 bătăi în plus pe minut…

A crede si a apartine…

Putine sunt lucrurile/persoanele in care cred cu adevarat si cu mult mai putine lucrurile/persoanele pentru care as fi gata sa renunt la orice,inclusiv la mine.Recunosc,uneori ma arunc intr-un joc,testez,fortez limite,dar nu cu intentii rele,ba dimpotriva,din pura curiozitate.Mintea unui e om e asa un mecanism stricat uneori,ca umple goluri nu cu realitati,ci cu iluzii personale.Iar asta e motivul principal pentru care ador sa o fac,sa vad pana unde il impinge imaginatia,sa vad cu ce mai isi mai peticeste minunatul Turn de Fildes si cum sare peste ecuatii numai ca sa ajunga la rezultatul corect.Aruncati cu pietre in mine pentru asta,dar cred ca altii au pacate mai mari…

Dupa cum am mai spus,nu cred in povestile de dragoste cu scantei la prima vedere,in voci de dincolo de nori ce-ti rasuna in urechi cand ti-ai gasit jumatatea,sau in palme citite de „femei cu har”.Nu cred in toate astea,dar cred in nevoia de a apartine cuiva;nevoie de a apartine care nu se traduce sub nicio forma cu ajutorul raportului stapan-sclav.Cred ca „dragostea” devine o poveste de dragoste,atunci cand cei doi raman impreuna indiferent de obstacole,de inselaciuni,de greseli pe care le considerai imposibil de iertat,de orgolii,de dureri sau ecuatii in care ieseai pe minus dupa fiecare cearta.Cred in greutatea cu care un om se rupe de ceva,indiferent de ceea ce presupune acel lucru;inteleg oamenii care spera ca lucrurile sa se schimbe cu pretul statutului lor.Imi plac juramintele,mai ales cele de genul „Voi ramane alaturi de tine indiferent de orice!”,dar asta e marea intrebare:”Oare chiar poti?”Cati dintre voi mai credeti in asta?

E un calvar sa iubesti,pentru unii chiar o munca sisifica,dar pot sa jur ca momentele alea,putine poate,in care totul merge cu o precizie de ceas elvetian te urmaresc toata viata,devin pansamente cu balsam pentru suflet.Admir persoanele care nu renunta chiar daca e insuportabil de greu,care aleg sa ramana impreuna si sa puna la punct fiecare greseala/vorba/gest care a ranit cumva,pentru simpla constientizare ca este singurul lucru real care ramane dincolo de orice.Isi apartin.Nu trebuie sa pleci pentru ca esti prea slab sa lupti,sau prea las sa gasesti cai de a  o face,sa pleci numai atunci cand celalalt nu a avut destula putere sa ramana.Sa pleci pentru ca nu apartii si nu-ti apartine.Sa pleci ca sa apartii,sa stii ca atunci cand iti juri ca nu o sa-l mai vezi niciodata,sa apara in clipa urmatoare si sa stea cu capul la pieptul tau pentru ca iti apartine;ca sa ai pe cine sa inveti ca esti alergic la cocos si care data viitoare cand iti face ciocolata calda sau iti face o surpriza dulce are grija sa evite ingredientul pentru ca stie ca iti face rau;ca sa ai cu cine sa te certi si pe cine sa ierti;ca sa ai pe cineva care iti arata ca gresesti;ca sa iti dai seama ca nu trebuie sa fii tot timpul rational.

Si ce daca sunt naiva,si ce daca nu trebuia sa fac aia sau cealalta,si ce daca nu trebuia sa iubesc ,si ce daca trebuia sa nu iert,si ce daca trebuia sa fiu indiferenta,si ce daca trebuia sa nu plec,si ce daca atatea teorii de oameni brusc deveniti psihologi si experti in domeniu,cand ei insisi nu isi pot rezolva propriile probleme.Atatea pareri sunt expuse pe tarabele gandirii lor,ca brusc ma constip mental.

Mai cred ca unele lucruri chiar nu sunt menite sa fie,oricat de mult te-ai chinui si ai transpira polizand niste colturi doar ca sa incapa masurilor tale;ca unii oameni sunt total paraleli in ceea ce priveste o mana de ajutor si ca nu exista decat schimb pe schimb.Probabil asta e motivul pentru care unii se plang de singuratate.NU exista ajutor neconditionat cum nu exista dragoste neconditionata,dar asta nu inseamna ca atunci cand faci un lucru din proprie initiativa trebuie sa reprosezi celor din jur ca le-ai facut un favor.Asta ce inseamna…ca esti ipocrit?Si ca de fapt de la bun inceput ai urmarit ceva.Si eu am ajutat oameni si n-am avut pretentia nici  sa mi se ridice statui, si nici sa imi ofere cine stie ce in schimb.Am preferat ca zambetul lor si faptul ca am facut un lucru bine sa-mi apartina si atata tot.

Cred in putine lucruri si asta nu inseamna ca si voi trebuie sa faceti la fel.

Iubire in anotimpul rece.part 2

„…Si cand spun viata,nu ma refer decat la ea,nimic in plus sau in minus.Inainte consideram esentiale detaliile,acum nu pot decat sa le detest.Nu ma mai intreba nimic,te rog,eu doar spun “povesti”, nu incerc sa gasesc raspunsuri acolo unde de fapt nu mai este nimic.”

„Nu pot sa te inteleg…oricat de mult as incerca sa ma lepad de tot ce e rational si sa joc rolul bufonului nebun doar ca sa ma lasi sa trec de zidul pe care ti l-ai ridicat,nu reusesc nimic.Ma faci sa cred ca mi-am ratat menirea ca prieten al tau si e si mai dureros in conditiile in care te stiu de mai mult de zece ani…”

„Nu e vina ta…”

„Dar a cui?!”

„A cicatricilor…Odata cu prima aparuta,am asezat si prima caramida a zidului;si tot asa pana mi-am ascuns existenta ciuntita de toti ceilalti,indiferent ca au sau nu vreo vina.Sufletul meu nu e vreo biserica in care oamenii intra si ies cand vor,nu am nevoie de alte griji,dureri si dorinte,de care sa ma impiedic de fiecare data.Daca stai bine sa te gandesti,pana si bisericilor li se incuie portile la un moment dat.Si din acelasi motiv am facut-o si eu.Mi-e teama de hoti…m-am saturat sa mi se tot vandalizeze sufletul…”

Puse paharul pe treapta si isi aprinse repede o tigara.De obicei nu fuma,dar cand o facea, o facea fie pentru ca era nervoasa,fie ca cineva ii oferise una,fie era indragostita.Candva,cineva ii oferise o tigara;ea a refuzat,iar acea persoana s-a suparat,a plecat si a lasat-o singura,fara sa-i adreseze un cuvant si fara sa mai auda vreodata de ea.De atunci,a acceptat toate tigarile care i-au fost oferite,sperand ca va putea compensa cu ceva acel moment.Dar acum nimeni nu-i oferise nimic.Avea pachetul propriu,detinea controlul.Era indragostita…si vroia sa fumeze continuu in speranta ca va putea mentine iubirea arzanda.

La un moment dat usa se deschide si inca alte trei cupluri coboara  treptele de lemn.Muzica e redusa la tacere,luminile se sting peste tot si restul de oameni se ascund in cearsafurile albe puse la dispozitie.Isi lasa usor tigara pe treapta si isi aduna parul intr-o coada de cal.Parea mai relaxata asa,cu totul si cu totul diferita;tinandu-si genunchii la piept,aveai impresia ca dintr-o data devenise cea mai vulnerabila persoana din lume:rujul rosu se dusese de tot,deci si independenta simulata,pantofii cu toc erau aruncati dezordonat pe langa ea,asa ca pana si ultimul gram de putere confectionat la minut era strain de ea.

„Un singur cadou de Craciun am asteptat de la el.Doar unul singur:un semn,atat.Sa stiu ca exista,ca e acolo pentru mine.Nu vroiam sa-mi spuna ca ma va astepta toata viata,doar sa ma salute sa stiu ca nu e totul pierdut.Sa mai fie odata un anotimp rece cu suflete aburinde,arome de scortisoara si vin ca singur semnal de alarma al sarbatorilor suprasaturate de colinde schioape,surde,oarbe.Atat vroiam si puteam sa fiu si eu un copil care isi tine strans la piept cadoul mult dorit…”

„……”

„E tarziu,sa mergem sa dormim.Nu trebuie sa te prefaci ca te intereseaza viata mea de doi lei;nici mie nu-mi plac oamenii aia care cred ca persoana lor conteaza mai mult decat tot universul la un loc asa ca te scutesc de un chin..”

Si-a luat paharul cu vin,tigarile si pantofii si a intrat in dormitor.S-a trantit in pat si incerca sa reconstituie in mintea ei toate datile in care trebuiau sa se duca la teatru,cand de fapt ramaneau acasa sa faca disectie pe sentimente.Niciodata nu si-au sincronizat anotimpurile.Traise tot timpul o iubire in anotimpul lui rece,iar ei niciodata nu-i placuse iarna.

Life is not a movie, much to my dismay. You don’t always meet your soul-mate dancing in the rain or on the observation deck of the Empire State Building, but who wants to be in love with a story? The real thing is better.

Iubire in anotimpul rece…

Mi se spune X si stau pe strada pe care treci tu

Iesim si noi o data ? Nu spune nu… Te rog, spune da…

Nu o sa pierzi nimic,

Mai mult… vei castiga

Si daca…

Nu vrei de la inceput, nu ma spar eu

Imi place femeia care se lasa greu [ stii bine ]

Si totusi nu ma chinuii de cat putin,

Tu ai reusit sa imi trezesti spiritul latin,sangele latin

Culoarea celui mai tare vin…

 

…care acum nu-si mai face efectul deloc asupra mea.

Singurul lucru care ma mai imbata in momentul asta e atat de comun,ca pot sa-l tin intr-o cutie pe care o mai deschid cand si cand,si asta nu ca sa-mi aduc aminte de noi,ci de mine.Melodia se aude din ce in ce mai incet,si odata cu ea dispari si tu din mintea mea;te amesteci printre celelalte fete de o veselie plastica,surasul tau deja se confunda cu celelalte zambete pictate pe langa contur,din parfumul tau nu mai ramane nimic,bucati din el au fost inhatate de serpii de fum mancatori de suflete.De vocea ta ce sa mai zic…de mult nu pot sa o mai disting;e ca un disc vechi ce se impotmoleste la un singur vers,pe care,desi il intuiesc nu mi-l mai amintesc ca fiind firesc si natural.

Iau un alt pahar de pe masa,il beau cu scepticismul unui om incoltit de miracole ieftine si zambesc celor din jur.Candva nici nu stiau ca exist;acum se inghesuie toti in viata mea ca si cum as fi ultimul umar pe care-ar putea sa-si sprijine grijile.Melodia se schimba,usa se deschide…amintirile intra…usa se inchide…si ies.Cobor scarile de lemn si ma bufneste rasul.Ma sprijin de perete,tin cu grija paharul de vin intre cele doua degete cu care obisnuiai sa te joci,si ma asez pe a cincea treapta,fix langa tabloul ala ciudat pe care am incercat odata sa-l descifram cu aerul unor adevarati critici de arta.Stii de ce ma bufneste rasul?Pentru ca de data asta scarile nu scartaiau.Ai invidia momentul,tinand cont ca acum ceva timp nu mai conteneau din scartait si asta de fiecare data cand vroiai sa ma saruti.

Imi place aici…nu e multa lume,e racoare si intuneric.Intotdeauna am avut mai mult curaj asa,cand nu ma vede nimeni.Din cand in cand mai coboara cate un cuplu:un El si o Ea care-si sprijina alcoolii unul altuia.Asa penibili eram si noi?Zambesc in coltul gurii,imi retrag piciorul drept ca sa nu se impiedice de el si le urez o seara buna.Mai iau o gura de vin si incep sa-mi numar  alunitele…

„Hei,ce faci aici?Treci inauntru…nu ti-e frig?”

„Aaah,nu,nu mi-e frig,din contra.Tocmai de-aia am iesit…aveam nevoie de o gura de aer!”

„Dar ce s-a intamplat?Nu prea esti tu in ultima vreme.Spune-mi,ce s-a intamplat?”

„Ce sa se intample?Nimic…doar viata.”

 

 

To be continued…

„De ce dracu’ va plac barbatii?”

Click’n’read!

Cam asta ma intreba un reprezentant al sexului puternic,iar eu,mai in gluma mai in serios i-am spus ca mie nu-mi plac barbatii(nu ca as avea vreo inclinatie catre fete,nu,nu,nu),ci mai mult ceea ce reprezinta ei de fiecare data cand „se afiseaza” in mintea mea.Nu am pornit la drum cu gandul ca sunt vreun pui de Mircea Cartarescu,om care foarte frumos ne-a explicat tuturor „De ce iubim femeile”,asa ca nu va asteptati sa gasiti la mine vreo insiruire de siropuri si dulceturi la adresa masculilor,las asta pe seama altcuiva.Eu va voi spune doar de ce dracu’ imi place mie ideea de barbat,a unuia in particular…

Mie nu-mi plac barbatii pentru ca de obicei promit multe si fac putine,sau promit putine si uita multe.Te fac sa uiti de tine si de tot ce ai invatat la mama acasa,te fac sa crezi ca numai pe tine te au in fata ochilor,ca nu exista altcineva mai presus…bineinteles,asta pana cand isi gasesc o noua „jumatate” cu care sa se laude in fata prietenilor.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori sunt mai slabi decat ar vrea sa recunoasca,desi fizic ne depasesc cu mult.Pentru ca iti jura ca nu te vor rani niciodata si ca vei calca alaturi de ei in biserica,dar te lasa balta fara nicio explicatie,pentru ca asa vor ei si pentru ca pot.Pentru ca,desi sustin sus si tare ca te iubesc,in aceeasi masura te pot omori cu premeditare.Nu-mi plac barbatii pentru ca,desi se lauda ca ar putea purta razboaie(quijotiene uneori,as putea spune),se tem de intepatura unui ac,sau de durerile facerii.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori se comporta de parca ar fi irezistibili si atunci cand sunt refuzati tot ei fac gura,sau spun ca de fapt „esti naspa”.Nu-mi plac barbatii si punct!

Imi place,insa,ca atunci cand ma gandesc la un barbat am in minte brate puternice,deci vestmant universal,protectie;pieptul+linie a gatului pe care mi-as plimba buzele non-stop in dupa-amiezi prea fierbinti,deci relaxare;capricii de copil inca nedesprins de grija mamei,deci amuzament;camasi albe,deci tinuta perfecta pentru un somn perfect;pantaloni in care pot sa incap chiar si daca as mananca jumate de stoc de ciocolata,deci o dulce libertate.Imi place ideea de barbat pentru ca stiu ca inainte sa adorm exista cineva care sigur o sa imi ureze noapte buna(mama,nu se pune),care o sa ma tina de mana cand traversam strada,care o sa ma stranga in brate atunci cand sunt nervoasa si tip la el,si care….asta e cel mai important….care intr-o zi chiar m-ar putea face sa imi placa un barbat pentru simplul fapt  ca e barbat.

Letter to my someone…

So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that tore into me and ripped out what little hope was left. I used to often sit alone on those nights pouring my heart out in a love letter to no one. Paragraph upon paragraph of useless words, tear stains on the paper, all in vain. Each letter was burnt and cast off to the winds. Perhaps off to find a hopeless dreamer such as myself.

I’d dream what he’d look like, the way he’d smell. The sound of his voice, the feel of his hands. I’d write out the words I longed to say to anyone who was willing to hear them. Played out conversations in my head with a man who’d never love me. A man who wasn’t any more real than the hopes that kept me living.

As I grew older, the fairy tale faded away. Once upon a time became something I wanted to forget and happily ever after grew to be a myth. I have an uncle who’s never fallen in love, and has given up on even searching for it. Some people live their whole lives and never fall in love.

I have to believe in love, whether I want to or not, because I lived it and I lost it. I even saw it in my grandparents eyes when my grandfather was in the hospital dying and my grandmother was sent to a nursing home. I’d never seen my grandfather cry before. He said he just misses her and wanted to be with her. They’ve been married sixty something years.
There might just be a person out there made for everyone. And there might not be. With so many people in the world, how do you know you’ve found the right one? Attraction can be mistaken for love. It can also grow to love. Sometimes, there’s your soulmate and then there’s the person you’ll spend the rest of your life with. But what if you discover that the other half of your soul was the one you chose to be with? Aren’t you dying to find out?
So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that bore deep into my soul and brought out light I’ve never known existed. I sit wrapped in thoughts of you. No longer shall I write a love letter to no one. Tonight, I write a letter to someone. Paragraph upon paragraph of words which paint a portrait of a dozen fairy tales come true.