Marţi 13. Chestii despre majuscule


Marţi 13.  Astăzi nu ar trebui să port tocuri,  ruj roşu, sau părul prins în coadă. Nici  să pornesc cu stângul, să  mă întorc din drum, să  calc pe crăpăturile din asfalt, să-mi uit cheile, banii sau de ce nu, tot portofelul. Astăzi ar trebui să fiu atentă la pisici negre,  la trecerea de pietoni, la gropi şi studenţache pierduţi în spaţiu. Astăzi ar trebui să beau cafeaua sorbind de pe partea dreaptă a ceştii, să-mi aprind ţigara cu bricheta şi nu cu băţul de chibrit, să port haine pe dos, să-mi fac cruci la fiecare trei paşi,  să-mi fie frică de mine că te-aş putea acuza pe tine că ai aduce superstiţiile în viaţa mea. Şi uite că nu fac nimic din toate cele de mai sus. Port tocuri, fumez cu buze roşii şi păr prins strâns în coadă, te ţin de mână şi te sărut încet în timp ce ei se uită la noi…

Ei nu ştiu că luna viitoare se încheie 12 ca într-un an. Nu ştiu nici măcar câţi ştiu despre tine fără să te cunoască.  Şi când ne privesc ţinându-ne de mană nici că ne-ar da 11. Motive logice pentru tot ce s-a întâmplat de pe 13 până acum, când stăm şi ne privim în ochi cu seriozitatea unor nebuni bolnavi atunci când ne spunem „Te iubesc!”. Şi o spunem cu majusculă şi semnul exclamării, nu cu punct cum fac deja unii încă dintr-a 1o a încercare. Îmi place că ai mereu cel puţin 9 metode să mă împaci, să mă linişteşti, şi să mă faci să râd. Aş fi putut fi a oricui ar fi avut răbdarea necesară, dar nimeni nu a ştiut să mă aibe aşa ca tine. Ştii unde încep şi unde mă termin, ştii ce am când „Nu am NIMIC!!!”, ştii când să mă laşi să câştig şi când să mă faci să-mi cer scuze, știi să mă iubeşti până la capăt şi nu doar până la 8 dimineaţa, chiar dacă întors înseamnă un infinit.

Au trecut 7 ţigări de când vorbim fără să ne odihnim gândurile, iar 6 dintre lucrurile pe care mi le povesteşti sunt incredibile. 5 luni aproape că ne-am privit în ochi fără să ne dăm seama, şi doar în 4 secunde ai luat decizia vieţii tale. În mai puţin de 3 minute mi-am dat şi eu  seama că 2 este cea mai frumoasă şi mai reală cifră care există. Acum, nu pot să-mi închipui viaţa nici măcar o secundă fără tine…

Nu cred în superstiţii. Cred doar în tine!

Reclame

De îngerii păzitori cine are grijă? Part. 4

Nu mulţi ştiu că nopţile petrecute în singurătate sunt mai reci cu 10 grade Celsius decât cele obişnuite. Seara aia fusese a dracului de rece, mai rece decât oricare altă seară din ultimii 5 ani. Şi poate totuşi nu fusese acesta efectul vieţii singuratice pe care Etta o adoptase, ci poate doar un pur fenomen meteorologic. Oamenii nu sunt singuratici pentru că iubesc singurătatea în mod deosebit, ci pentru au mai încercat şi în trecut să se integreze într-o lume care până şi în ziua de astăzi continuă să-i dezamăgească. Acum însă, nu mai puteai face diferenţa între oameni. Nu mai erau destui. Doar cărămizi însângerate, praf, un aer greu, mort, cioburi şi aşchii de lemn, acoperind fundaţii, pereţi, jumătaţi de case, suflete întregi. Moartea nu e niciodată tăcută. Liniştea nu e de mormânt. Liniştea e vaiet şoptit, geamăt sfâşietor, e  ultimul cuvânt. Chiar şi aşa, aveai impresia că au dispărut cu toţii. Şi totuşi. Nimic nu dispare atâta vreme cât există cineva care să-şi amintească.

În zgomotul înfundat al cărămizilor spulberate,  cioburile de sticlă ţipau ascuţit înfigându-se în grinzi şi rame de lemn pe care le spărgeau în bălţi de sânge. Lipsea speranţa articulată, strigătul de ajutor. Ici-colo zăceau spulberate membre, trupuri, chipuri ale unor oameni pe care Etta nici nu ajunsese să-i cunoască. Acum era în definitiv prea târziu. Chiar şi pentru ea. Putea fi oricare mână zdreluită de explozie, oricare suviţă de păr murdară de moloz, sânge, apă şi noroi, oricare os, oricare picatură de sânge. De dată asta putea fi parte din toţi. Pentru prima oară nu era nici singură şi nici singura. O dâră de lumină adulmeca întregul carnagiu. Se oprea asupra bucaţilor de zid care arătau cel mai bine, care încă nu deveniseră o mână de praf, apoi continua liniştită, se pare, urmând un traseu predefinit. Odată cu lumina, ca un ecou, se auzeau paşi si voci groase vibrând ca nişte ligheane de metal venind de dincolo de cortina de praf. Treptat,  se puteau observa două siluete ca nişte uriaşi de umbră, cu voci metalice, care, în ciuda aspectului supradimensionat, păşeau cu grijă printre munţii morţi. Erau doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine militare, acoperiţi de praf din cap până-n picioare precum  cărţile vechi din anticariate pe care nimeni nu le-a mai deschis de mult amar de vreme. Nu le puteai distinge culoarea pielii. Dădeau impresia unor figuri de lut care au prins viaţă. Măcar sub forma unor statui ar fi părut mai vii în comparaţie cu împrejurimile descurajatoare. Amândoi ţineau în mâini felinare ale căror lumina tremura de groază la imaginea întâmpinată  şi pistoale, inutile evident în acel moment. Scrutau împrejurimile cu o privire pe jumătate îngrijorată şi pe jumătate uşurată, ridicând bucăţi de moloz şi de trupuri sperând că, totuşi, dincolo de orice îngrozitoare certitudine există şi excepţii surprinzătoare. În zadar…

În urma atacului din acea zonă se pare că nu mai exista niciun supravieţuitor. Nici în alte părţi ale oraşului situaţia nu stătea mai bine. Jumătate din aripa spitalului fusese şi ea distrusă în urma bombardamentului. Nimeni nu mai număra răniţii, ci  doar pe cei care din fericire se mai aflau în viaţă.  Centrul oraşului se afla în flăcări, drumurile fuseseră distruse, depozitele de alimente abia dacă mai aveau în dotare strictul necesar. Teroarea conducea detaşat. Cei în viaţă nu îşi doreau ca totul să fie doar un simplu coşmar, îşi doreau să fi murit. În condiţiile de faţă păreau doar să agonizeze într-o sală de aşteptare improvizată.

Resemnate, cele două siluete îşi schimbaseră direcţia de mers luând cu ei un picior gros de masă şi  alte câteva bucăţi de lemn pe care îl puteau folosi pentru a se încălzi. În timp ce legau bucăţile de lemn în mănunchiuri, unul dintre militari apucă cu putere ceva ce odată fusese probabil o draperie. Gândul că avea ceva să îi ţină de cald următoarele nopţi  îl făcură pe militar să uite că toate acele lucruri odată aparţinuseră cuiva. Trăgând cu putere de draperia încăpăţânată, reuşi să declanşeze o adevărată avalanşă înnecăcioasă de moloz. Zgomotul puternic îl făcu pe cel de-al doilea militar să tresară şi să înjure zgomotos printre dinţi. La un moment dat se opri, strângând din pumni, înghiţindu-şi cuvintele şi făcând ochii mari:

” – Stai! „ strigă cu putere. „E ceva dedesubt…”

Militarul care trăgea din zor de draperie se opri brusc, înghiţind norul de praf care i se ridică fix în dreptul nărilor. După câteva secunde observă  cum un braţ vânăt, murdar de praf şi sânge închegat apăru de printre bucăţele de lemn şi cărămidă. Militarul, ţintuit locului de parcă ar fi văzut o stafie, îngenunche lângă grămăjoară şi începu să-şi croiască drum urmând linia braţului. Mare îi fu mirarea să găsească sub cupola unei căzi, o tânără, care, deşi vizibil grav rănită,  se afla încă în viaţă.

Dorinţa de a trăi îi pulsa mai tare ca bătăile inimii.

Cei doi militari o ridicară pe tânără învelind-o în draperia cea groasă, care în sfârşit se dovedea a fi de folos.