Mecanism la cald …

Doi oameni ale căror căi se vor întretăia vreodată,  la un moment dat, nu vor mai fi niciodată aceiași. Vor fi întotdeauna doi oameni noi, total diferiți de ceea ce îi definea înainte, între personalitățile, ideile și pielea cărora va exista nu doar un permanent spectacol de scântei, dar și o demonstrație de forță. Oamenii sunt proiectați să se consume și să se auto-consume. Să se topească în forme noi, să se prelingă, și să ardă. Să distrugă, doar ca să renască, să supună, doar ca să trăiască. Oamenii nu ruginesc, deși cei mai mulți par ziduri de fier; oamenii se clatină, deși par stânci de piatră. Oamenii nu sunt oameni, sunt mecanisme ce se creează  la cald, sau rece …

 

Anunțuri

Nefericirea e surda?

Exista pe lumea asta o serie de intrebari simple, dar care necesita raspunsuri complicate si adeseori variabile.”Esti fericita?” , „De ce esti nefericita?”, „De ce nu zambesti, ar trebui sa fii fericita!”, „De ce esti asa fericita ?”, „Ce s-a intamplat de esti asa nefericita?” si lista poate continua la nesfarsit, ca si cum ai fi nevoit sa scoti un intreg desfasurator cu care sa te aperi impotriva intrebarilor celorlalti. Fercirea e oare valida numai atunci cand ceilalti aud de ea? Chiar suntem obligati sa demonstram pana si acest lucru? Uneori se pare ca da…Fericirea trebuie sa zbiere, pentru ca nefericirea e surda.

Va intrebati, poate, pe ce ma bazez cand spun toate astea. Ma gandeam in urmatorul fel: daca un copac cade in mijlocul padurii si nu e nimeni acolo sa auda, oare caderea lui produce vreun zgomot? Raspunsul logic ar fi ca da, pentru ca este evident, din moment ce stim ca orice copac in caderea lui provoaca zgomot, indiferent ca este cineva acolo indreptatit sa marturiseasca sau nu. Raspunsul metafizic ar fi ca nu, ca acel copac nu produce niciun zgomot din moment ce nimeni nu e acolo martor caderii lui. Intr-adevar actiunea de a produce un zgomot nu e cea care ne incurca pe noi, ceea ce conteaza de fapt e ca acel copac inceteaza sa mai existe daca nu este nimeni care sa marturiseasca asta. Deci, producerea sunetului are nevoie de 3 lucruri : o sursa, un mediu, si un receptor. Dar fericirea? Si ea are nevoie tot de aceleasi lucruri? In concluzie, fericirea exista numai atunci cand e impartasita?

E vorba despre posibilitatea existentei unor lucruri care sunt dincolo de puterea noastra de perceptie. Ca ceva exista, cu toate ca noi nu putem sa demonstram asta. Daca nu e nimeni imprejur care sa vada, sa simta, sau sa auda fericirea ta, asta inseamna ca ea nu exista? Fericirea chiar are nevoie de prezenta unui martor? Cineva care sa o valideze? Cineva cu care sa o impartasesti doar ca sa devina reala?

Ani de-a randul nu mi-am dat seama cat de nefericita am fost, pana cand am gustat din fericire, asa cum gusti dintr-o prajitura mult prea bogata in siropuri si creme. Iar acest lucru functioneaza si in sens invers: nu iti dai seama cat de fericit ai fost, pana cand fericirea dispare din viata ta. Fericirea nu e ceva tangibil, ci mai degraba ceva fragil in mainile noastre, ale oamenilor. Tine-o prea strans si o sufoci, las-o prea libera si o pierzi, desclesteaza palmele si impartaseste-o, deschide inima si primeste-o.

Dupa mine, fericirea poate sa existe si numai in noi insine, chiar daca multi spun ca e mult mai intensa atunci cand e impartasita. Intr-o lume ideala, fiecare ar imparti o bucurie in fiecare, dar am zis intr-o lume ideala, caci lumea in care traim e orice, numai ideala nu…Indiferent ca fericirea e impartasita mutual sau nu, singurul sentiment concret e acela ca tu stii ca exista, si chiar daca uneori e greu sa explici sau sa demonstrezi asta, ea e acolo, mai reala ca niciodata.

Voi ce credeti? Fals sau adevarat? Fericirea exista numai atunci cand e impartasita?

Zile cu coada de cal…

Sunt zile in care imi place sa privesc lumea doar  de sub cearsaf, sa disting doar tuse groase,nu detalii; sa raspund doar cu „Nu” pentru ca amabilitatea a inceput sa ma oboseasca precum un bec batran legat la filament; sa  declar pijamaua port national pentru ca imi permite sa vad oamenii asa cum sunt ei:vulnerabili si slabi,cu obiceiuri ciudate si secrete rusinoase.

Sunt zile in care realizez ca degeaba ma chinui sa fac bine si sa fiu corecta, pentru ca asta nu inseamna in mod obilgatoriu ca „serviciul” mi se va returna; sunt zile in care sunt rationala si lucida si zile in care ma pierd in amanunte;sunt zile in care sunt sigura de cursul lucrurilor si zile in care scap de sub control pana si cele mai banale evenimente.

Sunt zile in care stiu ca sexul inseamna sa ti-o tragi pur epic,iar dragostea sa ti-o tragi cu sufletul, si zile in care nu stiu nici macar  sa fac diferenta intre ele.Sunt zile in care parul sta la locul lui si am impresia ca sunt mai draguta decat de obicei si zile in care ma gandesc daca nu cumva sunt prea batrana pentru vremea mea,desi e vremea mea.

Sunt zile in care ma indoiesc de tine si zile in care as renunta la tot doar de dragul promisiunilor tale;sunt zile in care am impresia ca esti una din erorile pe care le fac zi de zi,de dimineata pana la ora 10.30 seara,si zile in care mi-as dori sa traiesc numai in schimbul trei,cu o sticla de vin rosu si o gura de tine.Sunt zile in care ma gandesc ca fiecare clipa alaturi de tine e nepretuita si zile in care stiu ca pentru orice placere exista…MasterCard.

Sunt zile in care sunt asa cum ma stii si zile in care imi tin parul in coada de cal…

P.S:Ador zilele cu coada de cal:nimic nu e mai relaxant ca o viata fara rimel  si bucle…

Spune-mi ce culoare esti,ca sa-ti zic daca am chef de tine!

Sunt zile in care am nevoie de oameni mai mult decat au ei nevoie de mine.Imi vine sa-i strang pe toti intr-o gramada vesela si sa ne jucam de-a ora ceaiului:sa facem conversatii delicioase,sa radem prosteste pe teme superficiale, sa sorbim delicat din portelanuri scumpe,sa mancam prajiturele de unt – sa nu existe moment de liniste,doar un haos zumzaitor de viata.Alteori,imi doresc sa-i inghita pe toti o gaura neagra ca sa pot sta linistita;doar eu si gandurile mele.Dar cred ca la un moment dat tare m-as plictisi si cu siguranta as avea nevoie de ceva care sa ma readuca la linia de plutire.Si-am stat asa,cum stau copiii mici cand sunt bosumflati,cu bratele incrucisate si picioarele pe pereti,gandidu-ma la solutia perfecta.Si ma lovise!Nu,nu-mi trasese mama un facalet dupa ceafa ca stau ca neoama cu picioarele spanzurate,ci ma lovise vizual fluturele de pe perete.Intr-o secunda am sarit in picioare si-am zis:”Am nevoie de culori!!!!”

Poate suna ciudat,dar tare mi-as dori ca toti oamenii sa devina peste noapte culori.Asa s-ar rezolva o mie si-o mie de probleme.Nu ma credeti?Hai sa le luam pe rand.Buuun,fiecare om devine o culoare,bineinteles fiecare cu nuanta lui ca doar suntem atatia pe pamantul asta,cu specificarea ca trebuie impartita intre un barbat si o femeie.Deci avem una bucata femeie si una bucata barbat care au aceeasi culoare si aceeasi nuanta;o alta pereche formata din una bucata femeie si una bucata barbat de alta culoare,dar care impart aceeasi nuanta,si tot asa.Sa luam de exemplu urmatoare situatie:iti cauti jumatatea,innebunesti,iti smulgi parul din cap ca dai peste tot felul de dobitoace/dobitoci pentru ca nimeni nu ti-a spus ca treaba cu jumatatile e inselatoare.Daca oamenii ar fi culori ti-ai da seama ca ti-ai gasit jumatatea exact atunci cand ti-ai gasit nuanta potrivita:nici mai inchisa,nici mai deschisa,nuanta perfecta!Si astfel multe inimi ar fi salvate de la distrugere.

O alta problema:exista momente in viata noastra de fiinte chinuite,cand avem nevoie de anumite persoane,care au un anumit efect asupra noastra.Ce-ar fi sa fii amarat cu viata,sa dai cu banul daca sa te arunci sau nu(de pe blocul de desen),si sa vina la tine unul pe care nu-l cunosti neaparat foarte bine si asta sa fie pesimist,tristul-tristilor(intelegi voi ideea),apoi e ca si cum ti-ar da chiar  el branci de la balcon.

Mi-ar placea ca atunci cand sunt trista sa vina la mine in vizita o persoana oranj.Mi-ar transmite energie si as deveni mai optimista.M-as ridica din starea mea,as topai ca un iepuras Duracell,as incepe sa cant,sa pictez,sa sculptez,sa frec podelele si aragazul,fara sa obosesc cat de putin.Daca la usa mea ar fi venit vreo persoana neagra,as fi stiut ca pot sa-i trag un sut in partile moi ale corpului fara sa regret,pentru ca altfel mi-ar fi agravat situatia.

Daca as fi la un examen,nu as lasa sa stea langa mine decat o persoana albastra.De obicei persoanele astea sunt inteligente,gen tocilarele paletei de culori.M-ar calma,mi-ar da incredere in mine,pentru ca as stii ca nu o sa pic examenul.Asa as evita vreun coleg stresant,care m-ar intreba la fiecare minut:”Da’ la urmatoarea ce-ai scris?Da si mie…”

Daca mi-ar fi murit ficusul cu siguranta as fi sunat un prieten galben.Ei transmit fericirea prin toti porii.Cu siguranta am fi pus-o de o bauta in amintirea ficusului decedat.Persoanele galbene sunt genul de persoane care fac haz de necaz.

Daca as vrea nopti pasionale,mi-as cauta un iubit rosu.Sa trezeasca in mine tot felul de senzatii,sa ma faca sa pierd nopti la rand.Daca as vrea un iubit romantic,tandru si timid as cauta unul alb,care sa-mi transmita ce e mai pur si mai gingas.Ar fi asa amuzant!

Daca vreodata mi-ar fi rau,as suna o persoana verde.M-ar vindeca dintr-o miscare,si m-ar pune pe picioare.Si nici nu mi-ar cere prea multi bani…Iar daca as avea nevoie de o persoana pragmatica,de incredere si cu capul pe umeri,cu siguranta  as gasi toate astea intr-o persoana maro.

Ce frumos ar fi asa!Cate probleme s-ar rezolva,cat timp pierdut pe explicatii  date unor oameni care nu sunt potriviti pentru situatiile in care te afli ai salva…Totul ar curge natural si firesc,iar lumea ar fi un tablou colorat!Picasso ne-ar invidia…

„De ce dracu’ va plac barbatii?”

Click’n’read!

Cam asta ma intreba un reprezentant al sexului puternic,iar eu,mai in gluma mai in serios i-am spus ca mie nu-mi plac barbatii(nu ca as avea vreo inclinatie catre fete,nu,nu,nu),ci mai mult ceea ce reprezinta ei de fiecare data cand „se afiseaza” in mintea mea.Nu am pornit la drum cu gandul ca sunt vreun pui de Mircea Cartarescu,om care foarte frumos ne-a explicat tuturor „De ce iubim femeile”,asa ca nu va asteptati sa gasiti la mine vreo insiruire de siropuri si dulceturi la adresa masculilor,las asta pe seama altcuiva.Eu va voi spune doar de ce dracu’ imi place mie ideea de barbat,a unuia in particular…

Mie nu-mi plac barbatii pentru ca de obicei promit multe si fac putine,sau promit putine si uita multe.Te fac sa uiti de tine si de tot ce ai invatat la mama acasa,te fac sa crezi ca numai pe tine te au in fata ochilor,ca nu exista altcineva mai presus…bineinteles,asta pana cand isi gasesc o noua „jumatate” cu care sa se laude in fata prietenilor.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori sunt mai slabi decat ar vrea sa recunoasca,desi fizic ne depasesc cu mult.Pentru ca iti jura ca nu te vor rani niciodata si ca vei calca alaturi de ei in biserica,dar te lasa balta fara nicio explicatie,pentru ca asa vor ei si pentru ca pot.Pentru ca,desi sustin sus si tare ca te iubesc,in aceeasi masura te pot omori cu premeditare.Nu-mi plac barbatii pentru ca,desi se lauda ca ar putea purta razboaie(quijotiene uneori,as putea spune),se tem de intepatura unui ac,sau de durerile facerii.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori se comporta de parca ar fi irezistibili si atunci cand sunt refuzati tot ei fac gura,sau spun ca de fapt „esti naspa”.Nu-mi plac barbatii si punct!

Imi place,insa,ca atunci cand ma gandesc la un barbat am in minte brate puternice,deci vestmant universal,protectie;pieptul+linie a gatului pe care mi-as plimba buzele non-stop in dupa-amiezi prea fierbinti,deci relaxare;capricii de copil inca nedesprins de grija mamei,deci amuzament;camasi albe,deci tinuta perfecta pentru un somn perfect;pantaloni in care pot sa incap chiar si daca as mananca jumate de stoc de ciocolata,deci o dulce libertate.Imi place ideea de barbat pentru ca stiu ca inainte sa adorm exista cineva care sigur o sa imi ureze noapte buna(mama,nu se pune),care o sa ma tina de mana cand traversam strada,care o sa ma stranga in brate atunci cand sunt nervoasa si tip la el,si care….asta e cel mai important….care intr-o zi chiar m-ar putea face sa imi placa un barbat pentru simplul fapt  ca e barbat.

Letter to my someone…

So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that tore into me and ripped out what little hope was left. I used to often sit alone on those nights pouring my heart out in a love letter to no one. Paragraph upon paragraph of useless words, tear stains on the paper, all in vain. Each letter was burnt and cast off to the winds. Perhaps off to find a hopeless dreamer such as myself.

I’d dream what he’d look like, the way he’d smell. The sound of his voice, the feel of his hands. I’d write out the words I longed to say to anyone who was willing to hear them. Played out conversations in my head with a man who’d never love me. A man who wasn’t any more real than the hopes that kept me living.

As I grew older, the fairy tale faded away. Once upon a time became something I wanted to forget and happily ever after grew to be a myth. I have an uncle who’s never fallen in love, and has given up on even searching for it. Some people live their whole lives and never fall in love.

I have to believe in love, whether I want to or not, because I lived it and I lost it. I even saw it in my grandparents eyes when my grandfather was in the hospital dying and my grandmother was sent to a nursing home. I’d never seen my grandfather cry before. He said he just misses her and wanted to be with her. They’ve been married sixty something years.
There might just be a person out there made for everyone. And there might not be. With so many people in the world, how do you know you’ve found the right one? Attraction can be mistaken for love. It can also grow to love. Sometimes, there’s your soulmate and then there’s the person you’ll spend the rest of your life with. But what if you discover that the other half of your soul was the one you chose to be with? Aren’t you dying to find out?
So many nights, so many hours. Nights that lasted forever. Nights that bore deep into my soul and brought out light I’ve never known existed. I sit wrapped in thoughts of you. No longer shall I write a love letter to no one. Tonight, I write a letter to someone. Paragraph upon paragraph of words which paint a portrait of a dozen fairy tales come true.

Vreau un ghiveci nou.

Click’n’listen!

 

Infloreste greu si se usuca daca nu-i oferi atentie.

Trebuie sa-i vorbesti calm,sa o alinti si sa o faci sa rada la soare.

E necesar sa-i lasi sentimentul ca oricand esti langa ea,chiar si atunci cand pleci de acasa si rogi vecinii sa  o aiba in grija.

Chiar daca nu va imboboci,nu te supara pe ea si asigur-o ca e pentru toata viata…

 

Cresc o iubire intr-un ghiveci…

 

 

Oamenii nu stiu…

Click’n’read!

Oamenii nu stiu sa ofere.

Asta e cert.

Si nu ma refer la ceva anume… nu stiu sa ofere in general.Nu stiu sa ofere o mana de ajutor,sa zica „Te rog frumos”,”Iarta-ma”.Nu stiu sa fie atenti la detalii,nu stiu sa ofere sanse,rabdare si bun-simt.Sunt incapabili,sunt lasi,sunt egoisti,asteapta sa primeasca,fac nazuri cand primesc,sunt vesnic nemultumiti,dau cu piciorul si  mai apoi regreta,platesc scump pentru ceva nou,sunt dezamagiti,platesc din nou scump pentru redobandirea a ceea ce candva aveau.Cheltuie.Cheltuie timp,iertare,bunavointa,bani si pe ei insisi.Ajung sa se consume la ambele capete,ca mai apoi sa se imprumute la altii de viata personala.Si asta pentru ca nu stiu sa ofere.

Oamenii nu stiu sa primeasca.

Asta e cert.

Vad oameni care nu stiu sa primeasca un cadou,sa arate bucuria din sufletul lor in momentul primirii.Ce oroare ma apuca acum,cand ma gandesc  la sarbatorile ce vor veni.Cati oameni vor lua nota 1 pentru incapacitatea de a primi un cadou.Femeile/Fetele nu stiu sa primeasca un compliment,se comporta ca niste vite cu fundita cand cineva le spune o vorba buna:”Vai,dar nu e deloc asa.Sunt naspa.Arat aiurea”(desi au petrecut 2 ore pentru a arata/a se aranja intr-un anumit fel).Se spune:”Multumesc mult!” cu zambetul pe buze.Mi se pare cel mai frumos gest de a intoarce un compliment.Dar,nu…ele se vor vite cu fundita in continuare.Oamenii nu stiu sa primeasca iubirea.O cersesc,se roaga la Doamne-Doamne in fiecare seara,iar cand in final o primesc,nu stiu ce sa faca cu ea,o calca in picioare,o arunca in colturi intunecate,o neglijeaza si o trateaza ca pe produs in serie.Cand n-o mai au isi plang de mila.Patetici!

empty_head_by_inspired_by_fire

Oamenii nu stiu sa iubeasca.

Asta e cert.

S-a ajuns la comert de sentimente,de carne,de batai de inima,de placere.Iubesti:esti fraier,esti iubit:esti tru.Oamenii nu mai stiu sa mai iubeasca dezinteresat.Indiferent de cum o vei da,intotdeauna va exista un motiv si un scop la mijloc.Cei putini care totusi o mai fac,o patesc rau de tot,si astfel avem de-a face cu „iubitori”care isi dau demisia in schimbul unui post de om „iubit”.In curand nimeni nu o sa mai iubeasca pe nimeni.Toti o sa fim „cei candva iubiti” si atat.

Oamenii nu stiu sa ierte.

Asta e cert.

Ranchiuna s-a lipit de umbra lor.Oamenii nu mai stiu sa ierte,dar sincer nu ii condamn.Uneori e bine sa ierti cu piciorul pe frana,sa faci preselectii,sa treci prin sita si mai apoi sa iti oferi bunatatea.Oamenii sunt creaturi care se invata prost…Iertarea e relativa si de multe ori egoista.De ce?Pentru ca uneori oamenii iarta ca sa fie iertati.

Oamenii nu stiu sa spuna „STOP!”

Asta e cert.

De cate ori n-am zis ca de maine nu mai facem nu stiu ce lucru.”De maine” devine saptamana,luna,anul viitor.Nu stim sa spunem stop,nu avem motivatie,iar pe aia pe care o avem o pierdem destul de repede,pentru ca iar nu stim sa facem ceva si anume:Sa avem rabdare!

Oamenii nu stiu foarte multe lucruri elementare.

Asta e cert.

Nimeni nu mai stie cum sa fie om.Femeile nu mai stiu cum sa fie femei,dar stiu sa fie barbati.Si invers.Nimeni nu mai stie cum e sa iti petreci Craciunul cu prietenii si familia,uitandu-te la casetele video pe care le ai de cand aveai 5-6 ani.Nimeni nu mai stie ce gust are laptele proaspat muls de bunica de la tara,pentru ca e injositor sa iti murdaresti pantofiorii Gimi Ciu Ciu in noroiul mioritic.Nimeni nu mai stie cum e sa te chinui sa faci „colorezi cu lapte”sau „scutecele Maicii Domnului” :toti dau iama in super(cool)marketuri si cumpara „panetoane” si”ready-made cozonaci”.

O  sa ajungem sa nu mai stim nimic,o sa ajungem sa vorbim de oamenii pe care i-am cunoscut candva ca de mumiile din Egipt si  ziua de ieri ca de legenda de acum 1000 de ani.Pentru ca deh…traim in secolul vitezei,iar asta e direct proportionala cu memoria/cunoasterea omului.

Si a dracu’ viteza e mare de tot se pare!