Ca și când …

Știu cum e …

E ca și când m-ai avea la doar două atingeri distanță, dar mâna ți-e ocupată cu altceva, sau altcineva. Să nu mai vorbim de Orgoliul care,  scrâșnind acid printre dinți,  amenință și de această dată să apese trăgaciul la cea mai mică mișcare. Așa că te scuzi, dar e scuzabil, pentru că toți o facem la un moment dat. Scuzele sunt hainele pe care le îmbrăcăm în zilele în care alții aruncă cu pietre în noi. Au solzi de oțel pe care stau atârnate dorința de compasiune și înțelegerea, și sunt decorate cu priviri pierdute care cerșesc plecarea capului și înghițirea săbiilor. Suntem doar niște  oameni ce caută căi prin care fericirea proprie să nu creeze daune colaterale.  Dar asta e imposibil. Odată cu lacrimile celorlalți, în noi se naște un zâmbet. Fericirea cere întotdeauna sacrificii …

E ca și când ai impresia că nu-ți cunosc jocul, regulile sau trucurile. Suntem ca rugăciunile pe care le știm pe de rost și pe care ne temem să le rostim cu voce tare. Eu îți știu întrebările, tu îmi cunoști răspunsurile. Doar legătura dintre ele lipsește.  Și vocea care să le modeleze. Nu există liberul arbitru, suntem întotdeauna condiționați, de alții, dar mai ales de noi. Aleg să nu uit, pentru că mi-aș transforma viața într-o povară, într-un tranșeu în care aș sta la pândă la nesfârșit vânând amintiri rătăcite. Aleg să păstrez totul pentru că altfel m-aș demonta piesă cu piesă, până n-ar mai rămâne nimic din mine. Și la ce bun?  Aleg să rămâi, să rămân, să rămânem. Așa cum e, așa cum suntem. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge , dar ne putem distruge singuri , tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele.

E ca și când trecem unul pe lângă altul și refuzăm să ne privim, uitându-ne mereu în direcția opusă și rugându-ne să se oprească senzația de vertij. Paloarea din obraji și pauzele lungi dintre cuvinte ne dau de gol, membrele își pierd coordonarea și brusc ne trezim că trăim în alta bucățică temporală în care nu are rost să căutam logica. E ca și când acum te-aș privi adânc în ochi căutând ceva ce e foarte posibil să nu mai găsesc, iar tu să-ți ferești privirea citindu-mă prin simple atingeri. E ca și cum aș fi acolo, dar  nu m-ai putea atinge….

_DSC0020

Anunțuri

Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?

Natură pe jumătate moartă …

Nu e prima oară când ajung pe cont propriu în astfel de locuri. Şi nici nu mi-e teamă. Ba chiar aş avea curajul să merg mai departe în orice moment. Nu mă grăbesc deloc, nu vreau să pierd nimic pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou: parfumul dulce-amărui  din aer, jocul molcom şi tacticos de umbre, adierea liniştitoare a vântului, aranjamentul interesant de simplu al scaunelor, colţurile elegant drapate ale feţelor de masă, ceştile de cafea şi ceai de culoarea biscuitelui de caramel ars şi linguriţele aşezate cuminte pe şervete impecabile de bumbac. Nimic mai simplu, nimic mai reconfortant …

Câteva mese sunt deja ocupate, semn că nu m-am grăbit îndeajuns. Păşesc pe piatra cubică asemeni scoicilor pe care oamenii le culeg de obicei de pe plajă şi-mi privesc paşii scurţi, leneşi, dar nerădători în acelaşi timp. Zgomotul înfundat al tocurilor se prelinge printre clinchete şi glasuri aproape mute, pierdute difuz printre note muzicale inteligent asortate atmosferei. Simt cum priviri fugitive mi se urcă dinspre gambă, şerpuind lin înspre genunchi şi mai apoi uşurel spre coapse. Şi se opresc. Fug ruşinate şi se scufundă în ceştile de pe masă ca într-un ocean mult prea liniştit. Pantofii de culoarea untului topit îşi continuă drumul atinşi în treacăt de draperiile din voal care ţin soarele la distanţă. Se opresc la masă de lângă tabloul care parcă  e cuprins de flăcări umede. Rochia albă se aşază pe scaunul marmorat, îşi potriveşte dimensiunile şi răsuflă liniştită în adierea vântului. Mâinile flămânde caută pe masă, privirea este încântată, iar vârful limbii trece senzual deasupra buzei superioare ştergând uşor rujul de culoarea piersicii pârguite, coborând spre colţurile gurii care arcuiesc în semn de mulţumire.

Privirea se mută în lateral, scrutând depărtările spălăcite, apoi analizează verdele crud al ierbii şi al frunzelor care salută  politicos păsările care ciripesc a fericire în zbor. Se opreşte pe masă privind ceaşca de porţelan în care pufăie ceaiul fierbinte de culoarea cuprului şi din care, din când în când, se nasc sterlici aurii de miere. Marginea ceştii pare marginea lumii, căci dincolo de ea totul se pierde, se estompează, moare. Tortiţa înflorită de porţelan se încolăceşte în jurul degetului ca un şarpe, dar nu-l muşcă, ci îl îmbrăţişează. În faţa mea eşti tu. Sau ce-a mai rămas din tine. Eşti dovada că orice suferinţă, imagine neplăcută dispare la un moment dat, sau e înghiţită de timp şi scuipată în spaţiu pentru trebuinţele altora care încă se mai hrănesc cu rămăşiţele trecutului. Şi încerc să îţi întind mâna, ca să te forţez, ca să mă conving, că nu trebuie să paralizezi ca să nu mai simţi că doare.

Şi dispari …

Tot ce mă înconjoară, natura este vie, imaginea ta însă … e moartă.

1 to go to … what?

Mda, realizez cu inima strânsă într-un colț îndepărtat al interiorului meu că a mai trecut aproape 1 an. Mă simt ciudat, deși sunt mai „bătrână”,  fața și corpul meu spun fără nicio îndoială opusul …

Azi dimineață am alergat 3,5 km fără să-mi dau seama când s-au strâns toți pașii în acea mișcare care imită realitatea, sau fuga către și de ea. Cam așa e și cu vârsta oamenilor. Cei mai mulți dintre noi suntem într-o continuă vânzoleală și fugă, că uităm de noi, de nevoile noastre, de slăbiciunile sau neputințele care apar de nicăieri. Suntem forțați să rămânem tineri, sau cel puțin să pretindem că suntem, ca să supraviețuim.

Ciudat însă, unii dintre cei mai tineri ca noi, par de fapt mai bătrâni, mai epuizați, mai consumați. Oare suntem noi cei care trebuie să menținem echilibrul?

Da, și cum spuneam încă aproape un an. Trebuie să mă gândesc ce să fac vineri, ca să îmi sărbătoresc încă o trecere prin viață. Să fac ce simt eu că ar trebui, deși „vârsta” nu-mi permite, sau să șed liniștită la o masă pregătită de mine, alături de prieteni…

Mă mai gândesc …

Refulare.

Frica ucide totul. Îţi ucide mintea, inima şi imaginaţia.

Ştiu de ce eşti tu şi nu au fost alţii. Am vorbit despre asta cu mult timp înainte să ştiu că exişti măcar, înainte să ştiu că te iubesc mai mult decât îmi permiteam până atunci.

Să pleci pentru că nu aparţii şi nu-ţi aparţine. Să pleci ca să aparţii, să ştii că atunci când iţi juri că nu o să-l mai vezi niciodată, să apară în clipa urmatoare şi să stea cu capul la pieptul tău pentru că iţi aparţine; ca să ai pe cine să înveti că eşti alergic la cocos şi care data viitoare când îţi face ciocolată caldă sau îţi face o surpriză dulce are grijă să evite ingredientul pentru că ştie ca iţi face rău; ca să ai cu cine să te cerţi şi pe cine să ierţi; ca să ai pe cineva care îţi arată că greşeşti; ca să îţi dai seama că nu trebuie să fii tot timpul raţional.

Şi totuşi frica îmi urmăreşte fiecare pas. Nu că tu nu ai fii cel potrivit, ci că eu nu aş mai fi la fel fără tine. Ar trebui să citesc mai des ce obişnuiam să scriu înainte.  Ar trebui să ascult mai mult de mine, decât de alţii.

Simt nevoia să recunosc că da, nu am întotdeauna dreptate şi că da, fac nişte greşeli pe care nici eu nu mi le-aş ierta. Dar tu ştii să faci dreptate şi mă laşi să greşesc, să mă înşel, pentru că întotdeauna am de învăţat, de câştigat din ele. Altfel nu te-aş fi întâlnit.

Aşa că iartă-mă că mă tem. Iubeşte-mă pentru că am nevoie. Mulțumesc că o faci indiferent de orice.

Timpul trece, unii oameni nu raman…

Se zice ca timpul trece.Timpul nu trece niciodata Noi trecem prin timp – G.Ibraileanu

Oamenii sunt ca nişte creioane. Sau pixuri. Carioci sau poate chiar stilouri. În funcţie de efectul pe care îl au asupra inimii mele.
Am cunoscut mulţi oameni „de tip creion”. Sunt mulţi pe lumea asta. Nu ştiu neapărat dacă au un efect pozitiv sau negativ asupra mea. Asta e şi problema. Amprenta lor asupra mea e aproape inexistentă. Au scris prea subţire; apar doar dâre gri subţiri pe inima mea care nu rezistă în timp. Se şterg imediat. Nu e nevoie decât de gumă de şters; nu multă, puţină.
Am cunoscut şi oameni „de tip pix”. Sunt încăpăţânaţi. Degeaba le-am explicat că pixul deformează scrisul şi că stiloul e mult mai bun. Nu au vrut să mă asculte. Ei mâzgălesc. Nu scriu caligrafic. Scriu haotic, urât şi mânjesc suprafaţa inimii mele. Dar măcar lasă ceva asupra mea; gumei de şters îi este greu să le stearga urmele. Cu toate că uneori aş vrea să nu îi fi întâlnit vreodată, ştiu că e bine că i-am cunoscut. Am învăţat multe. Da, am învăţat multe. Poate cea mai importantă lecţie de viaţă pe care mi-au dat-o este aceea de a nu fi ca ei. Le place să rănească şi să scrie apăsat, astfel încât să simt fiecare atingere a vârfului lor. Cu timpul i-am iertat deşi urmele sunt încă acolo. Nu se mai văd, dar încă le simt.
Oamenii „de tip stilou” sunt unii dintre preferaţii mei. Scriu frumos, atent si caligrafic. Au grijă să nu greşească vreodată. M-au scris frumos şi m-au învăţat cum să am grijă de ceilalţi, cum să îi ocrotesc şi să îi respect.
Cei mai artişti sunt oamenii „de tip cariocă”. Ei desenează tot timpul. De la gânduri până la sentimente. Sunt talentaţi şi chiar dacă uneori mai greşesc câte o linie sau câte un punct, nu mă supăr. Nu le iau ca defecte. Nu. Le iau drept particularităţi care îmi unicizează inima – foaia celor din jurul meu.
Ultima categorie de oameni este cea de tip „marker permanent”. Mi-e frică de ei. Îi urăsc şi îi iubesc în acelaşi timp. Ei au cel mai mare impact asupra mea pentru că stiu, că orice aş face, prezenţa lor o să fie acolo, impregnată în inima mea. Nu pot face nimic pentru a scăpa de ceea ce ei lasă asupra mea. Totul e acolo. Real. Viu. Fiecare amintire legată de ei rămâne adânc întiparită în mine. Îmi amintesc fiecare detaliu. Mă bucur că există şi îi urăsc pentru asta; în funcţie de amintirile pe care mi le dăruiesc şi sentimentele pe care mi le lasă. Trăiri care nu se şterg vreodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de bună ar fi guma de şters. Ei mă schimbă cel mai mult.
Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra. Suntem diferiţi, vedem lucrurile altfel. Poate pentru cineva aş fi cel mai accentuat marker, iar pentru altcineva cel mai subţire şi fin creion. Depinde doar de noi, de cum ne lăsam scrişi şi în faţa cui ne deschidem.

Fiecare om are haosul lui personal.

Au trecut 353 de zile, iar tot ceea ce cu rusine si strangere de inima marturisesc, e ca n-am reusit decat  sa merg in cerc. Sa ma intorc de unde am plecat, sa gasesc acelasi haos din care cu disperare am incercat sa ies. Locul asta nu e chiar un loc, e mai mult o stare de fapt, o stare peste care s-a asezat praful de cat timp am lipsit din ea, sau ea din mine. Oricum ar fi, cineva tot are de pierdut. Totul e asa cum am lasat, si desi ar trebui sa fiu linistita ca cel putin aici nu a reusit nimeni sa vandalizeze nimicul, asta in cazul in care  nimicul ar putea fi eventual vandalizat, simt cum o urma de regret mi se scurge pe piele, cum un gand parca alearga descreierat pana pe varful limbii si zbiara cu toata disperarea :  ” De ce n-ati venit sa-mi dati haosul peste cap ?”

Ana Tache

Sursa: Facebook Ana Tache.

Totusi, e o singura diferenta: am venit cu mult mai multe bagaje, decat aveam cand am plecat. Si nu, nu sunt suveniruri, atata vreme cat lacrimile si cicatricile, raman ceea ce sunt ele de fapt. Si mai sunt si alte bagaje, dar pe alea le tin ferite de ochii lumii, pentru ca daca le-as vinde, probabil as avea suficient din ce „am nevoie” ca sa dispar pentru totdeauna de aici. Dar daca le vand, fac cea mai proasta afacere,iar  daca le dau la schimb si mai si. Nu o sa gasesc nimic care sa mi se potriveasca mai bine decat propriile greseli. Si rasplata pentru ele…

Haosul e cel mai potrivit loc pentru a ascunde fugarii . In special pe cei ce fug de adevar. Daca stau bine si ma gandesc, fiecare om are haosul lui personal, iar in al meu, sincer, ma simt cel mai bine. Mi-am dat seama ca n-as putea trai in haosul altcuiva, indiferent de cat de mult mi-as dori sa raman. Desi mi s-a repetat asta in nenumarate randuri, am refuzat sa inteleg, cu toate ca imi place sa cred despre mine ca am abilitatea de a prinde esentialul problemei, de a ma organiza si de a pune pe picioare strategii, care ar garanta succesul pana si celei mai „nevricoase” persoane. Adevarul e ca din start am pierdut. Cand vine vorba de iubire, sinceri sa fim, e prea putin probabil ca ea sa piarda. Asa ca trebuie sa ne acceptam soarta, oricat de rationali si logici ne-ar placea sa ne credem.

Cea mai logica (Haha!) sugestie ar fi urmatoarea : „Luptati impotriva iubirii cu iubire!”. Da, nu e o gluma proasta. Iubiti, deschis si total. Lasati-i sa va sfasie, sa va reconstruiasca, sa va fiarba in sentimentul asta. Deschideti-va bratele si lasati-va pieptul total neprotejat, constienti fiind de faptul ca ei vor veni si va vor scoate inima din piept. Si o sa va doara, si o sa va doara al dracului de tare, si o sa plangeti, si o sa jeliti, si o sa va simtiti nenorociti si dispensabili, in special in momentele in care altii va vor inlocui si vor primi numele, atingerile, gandurile si amintirile care vi se cuvineau. Dar intr-o zi, intr-o buna zi o sa realizati ceva : ca in timp ce inca ii mai iubiti, simtiti nevoia sa va iubiti pe voi insiva mai mult !

Iar cand acea zi va veni, pentru ca nu exista un sistem de masurare care sa indice asta, o sa deveniti mai constienti de voi, de faptul ca respirati in sfarsit corect, in ritmul care trebuie,  si veti realiza ca toata dragostea pe care ati oferit-o nu s-a intors niciodata la voi. Si in acel moment veti sti, fara indoiala, ca e timpul sa redirectionati dragostea acolo unde trebuia sa ajunga inca de la bun inceput: in interiorul vostru 🙂

Ziua in care realizati ca va iubiti mai mult pe voi insiva, e ziua in care renunanti cu adevarat la cel care nu va oferea ecou sentimentelor, ziua in care reusiti sa va dati seama ca haosul altor lumi nu vi se potriveste. Cam astea am eu in bagaje, si sunt grele, ale naibii de grele, pentru ca intotdeuna m-am incapatanat sa just, let it go… Asa ca, la o a doua parere , cred ca as putea spune „Haos, dulce haos!”, dar au trecut doar 353 de zile…

Mai am 12 zile in care pot sa plec naibii de aici…

Observatiile slash marturiile unei muritoare de rand.

Nu stiu daca stiti, dar sunt unul din cei mai incapatanati oameni pe care ii cunosc. Asta poate fi un lucru bun, sau de ce nu, un lucru extrem de prostesc.  De cele mai multe ori incapatanarea mea, conform incapatanarii de a nu renunta la aceasta incapatanare, s-a dovedit  a fi de mare ajutor in cele mai neinchipuit de intortocheate situatii. De data asta, incapatanarea mea m-a obligat, practic , sa ridic the white flag, si sa zic scrasnind printre dinti:  „I should’ve known better!”.  Multe din lucrurile pe care urmeaza sa le afirm, le stiam de mult, dar refuzam sa le admit existenta, logica, si chiar legatura pe care o aveau cu mine.  Realitatea nu ne-ar mai dezamagi atat de tare, daca am vorbi mai sincer despre ea 🙂

1. De foarte multe ori m-am plans vorbind ca o vaza care sta prafuita intr-un magazin de antichitati, ca  „pe vremea mea…”, se intampla nu stiu ce, in nu stiu ce fel, in nu stiu cat timp, desi, asta e vremea mea si continua sa fie. Astazi, incercand sa ma iau la tranta cu caldura infernala, am zis sa ma duc la piscina. Ajung, tipul de la intrare se uita la mine, eu ma uit la el, dupa care galant imi spune : „Nu ai mai mult de 16 ani, nu?!”. Ma uit la el, zambesc si zic : „Nu…”. Stiam ca fizic, induc in eroare multe persoane, dar nici in halul asta :)) 16 ani…Really? C’mon I’m twenty fucking one :))) In fine..am platit pret pentru copii, sper ca nu e o infractiune, dar pusca si cureaua mea lata e criza, ce Dumnezeu :))

2. Oamenii sunt mai buni cu cei care le fac cel mai mult rau, si mai rai cu cei care le fac cel mai mult bine.

3. Oamenii confectionati din materiale proaste, raman rebuturi pentru toata viata, indiferent de cate valuri de ani ar incerca sa le spele jegul. Sa nu credeti ca sunteti atat de speciali incat sa-i puteti schmba. Nu o faceti, investiti-va timpul in ceva mai bun, mai profitabil….un exemplu: Crosetati 😀

4. Cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit in ultimul timp: „Mi-e dor de tine…”, „Abia astept sa ne intalnim!”

5. Cele mai urate cuvinte pe care le-am auzit in ultimul timp: „Insensibilo!”

6. Oferim, in general, cu mult prea multa usurinta calitatea de prieten unor oameni care nici macar nu isi pot da seama de ce nu poti sa plangi cand vrei sa o faci, si de ce plangi cand nu trebuie sa o faci. De obicei, oamenilor care nu merita sa fie numiti asa, le transmit ca pana ce vor termina ei de citit aceste randuri, mie deja imi va fi bine.

7. Dragostea nu moare de moarte naturala. Niciodata. O ucide gelozia, neincrederea, orgoliul, cuvintele spuse in plus, si absenta lor. Oamenii nu pricep ca pentru a scrie „Si au trait pana la adanci batraneti…” e nevoie de o viata intreaga, nu de 1 an, nu de 2, nu de 3…ci de  o intreaga viata consumata.

Lista va continua…dar pana atunci, am deosebita placere sa postez( bineinteles, cu acordul lui) o scurta,dar superba si de efect poezie, a unui bun prieten, fost coleg de liceu, si viitor Mihai Gainusa! :))

Sfârşit (?)

de Trandafir Bogdan

Am stat deja prea mult în doliu,

Jelindu-mi sufletul defunct.

O ultimă fărâmă de orgoliu

Mă îndeamnă insistent să pun şi punct.

Mă voi scufunda într-o tăcere dezarmantă

Deşi mai sunt de spus atât de multe.

Rămâne totuşi impresia halucinantă

Că sfârşitul acesta e de fapt unul în trei puncte.

Nu stiu ce efect are asupra voastra, dar pentru mine, caracterizeaza o anumita stare de spirit in care m-am aflat o buna perioada de timp.

1 din 2

Click & listen !

spune-ne ceva frumos despre tine

sunt densă şi mică, atât de densă încât gândurile tale se izbesc de ideile mele şi atât de mică încât să nu mă simţi când respir lângă tine.

spune-ne ceva trist despre tine

mă diluez de dragul întregului

spune-ne ceva vesel

un banc?

un banc.

eu însămi sunt o glumă de care râd de fiecare dată când mă iau în serios. nu-ţi vine şi ţie?!

ba da, recunosc.

(pauză de râs)

spune-ne ceva dureros despre tine

depind, deci exist

reformulează

exist, deci depind

spune-ne ceva omenesc despre tine

când răcesc tuşesc de două ori, când mănânc gutui mă sufoc, sughiţ şi strănut de două ori, când mănânc cocos mi se face rău, mereu uit că sunt alergică.

spune-ne despre un regret

n-am învăţat să cânt la pian

spune-ne despre o împlinire

am învăţat să cânt la pian în gând

spune-ne despre păcate

cu cât am înfăptuit mai multe, cu atât am simţit că trăiesc de-a binelea. desigur, după fiecare dintre ele, a urmat o răstignire.
fără răstigniri nu poţi afla din ce material ţi-e crucea.

crucea ta din ce e?

din carne

spune-ne ceva despre ce îţi place să faci

să vorbesc cu tine,
să ciupesc din tava de plăcintă un colţ,
să rotesc codiţa mărului abcdefghi, oooo, cineva cu litera … mă Iubeşte,
să îmi bag nasul în pernă când dorm,
să frământ cozonacii,
să sărut mâna bunicii,
să fac vânzătoarele să zâmbească,
să trec pe roşu,
să mă joc cu privirea în tramvai,
să adorm după ce beau cafea,
să fac forme geometrice pe hârtii când vorbesc la telefon,
să inventez cuvinte,
să miros.
cred că cel mai mult îmi place să miros.

(pauză de miros)

spune-ne de ce îţi este cel mai teamă

mi-e teamă că o să orbesc într-o zi.
mi-e teamă că îmi vor creşte ochi în palme şi că tot ce voi atinge, va clipi.
mi-e teamă că tot ce voi atinge,uneori, va plânge.

(pauză lungă de văz)