De îngerii păzitori cine are girjă? Part 6

Dar Moartea nu vine întotdeauna pur şi simplu. E capricioasă, îi plac jocurile ale căror reguli pot fi schimbate în permanenţă. Unii mor brusc, stupid şi fără rost, alţii mor în fiecare zi puţin mai mult decât în ziua precedentă, doar ca să afle că şi de data asta „Marele Eveniment”  a fost amânat.  Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, fericiţi cei ce închid ochii şi se bucură de întuneric, fericiţi cei a căror linişte nu depinde de alţii, fericiţi cei a căror fericire se naşte din propriile decizii. Fericiţi cei care … oare mai există oameni cu adevărat fericiţi?

Răspunsul părea să vină de undeva foarte departe, cotind timpul şi obstacolele vieţii,  căci abia dacă i se auzea ecoul. Doar zgomotul metalic se rostolgea crud la picioarele militarilor anunţând nimicul. Strângând fata la piept cei doi au închis resemnați ochii presându-şi pleoapele ca într-o încleştare de menghină, sîmţind fizic fiecare secundă. Numărau în gând cu umire şi uşurare  picăturile de viaţă care se prelungeau din ce în ce mai mult, care păreau să se dilate în zeci de secunde. La un moment dat, zgomotul metalic fu înghiţit de linişte. Abia în acel moment cei doi prinseseră suficient curaj pentru a cerceta lumea amorţită de la picioarele lor.

– Dumnezeule…!” spuse uşurat Gëorg, prinzând culoare în obrajii supți şi albi ca varul, ” e doar o bucată dintr-un ruliment…

– Pentru un moment am zis că s-a sfârşit totul!” spuse Petrov cu glasul vizibil încă gâtuit de spaimă, dar căutând incisiv mâna fetei despre care încă nu ştiau nimic.

Parcă şi mai calculaţi ca înainte, parcă mai temători şi cu simţurile mai ascuţite, cei doi grăbiră pasul strecurându-se hoţeşte pe sub bucăţi imense de moloz, adâncindu-se şi mai mult în printre faldurile unei perdele de praf, ceaţă şi fum, stârnind confuzie oricărei minţi lucide care ar fi căutat scăparea departe de haos,  şi nu tocmai în inima lui. Urmând o hartă creionată probabil de memoria încă neafectată de spaimă, cei doi se opriră în faţa unei clădiri deloc impunătoare, dar ale cărei ziduri erau vizibil masive şi încă neatinse de explozie. Doar geamurile fuseseră pulverizate lăsând întreaga construcţie să orbecăie în întunericul lăsat în urmă de minţile bolnave ale oamenilor. Uşile înalte, metalice, de un verde spălăcit şi mâncat de o rugină flămândă erau blocate de doi stâlpi de iluminat care, analizând după circumstanţele actuale, fuseseră dărâmaţi în urma impactului cu o maşină militară surprinsă probabil de explozie.

– În sfârşit, am ajuns … am crezut că nu o să…” spuse Gëorg măsurând cu privirea clădirea care altă dată probabil nu i-ar fi stârnit niciun sentiment. Acum însemna totul.

– Că nu o să ce? Că nu o să găsim drumul înapoi? Nu am cum să uit locul ăsta … toată copilăria mea e între aceşti pereţi. Ai uitat?! ” întrebă Petrov încercând să schiţeze un zâmbet pe faţa-i parcă pudrată de cărbune.

Gëorg mai că ar fi zâmbit şi el văzându-l cu sclipirea aia ca o candelă de biserică în privire, care, în ciuda situaţie lor, parcă îl liniştea. Petrov îi era cel mai bun prieten încă din copilărie, sau poate că singurul, şi chiar şi acum la maturitate, încă mai vedea în el băieţelul acela blond, cu ochi verzi şi genunchi însângeraţi cu care alerga pe străduţele încâlcite ale oraşului, fugind de părinţii care-l obligau să ia lecţii de pian, dar la care se întorcea spăşit de fiecare dată când i se făcea foame. Petrov nu avea părinţi, nu-i cunoscuse niciodată, iar Gëorg îşi dorise întotdeauna un frate, pe care inevitabil l-a găsit în el. Nu de puţine ori îşi petrecuse după-amiezile cu Petrov în camera de la orfelinat, luptându-se cu soldăţei de pâine muiaţi în mâncarea de prânz, imaginându-se erou în războaiele crunte sfârşite în castronul de fasole.  Nu s-ar fi gândit niciodată că vor ajunge să fugă din nou pe străduţele acelea, şi de data aceasta nu de părinţi, sărmanii de ei, ci de Moarte.

– Hai, ajută-mă să o urc pe pervaz … cu grijă!” spuse Petrov aşezându-şi grijuliu mâna sub capul fetei.

– Sper să ajungem la timp …şi sper ca doctorul să nu fi păţit nimic. E singurul care ne poate ajuta!

Anunțuri

Jurnalul unui om si jumatate.

Mi se intampla adeseori sa nu-mi  mai dau seama cine sunt,  sa uit complet viata cui traiesc, sau visele cui le privesc pe ascuns. Voua nu vi se intampla? Sa va treziti noaptea pentru ca va dormiti viata ziua, si sa realizati ca nu mai stiti daca apartineti zilei de azi sau celei de maine? Sa existati mereu intre…intre doua intalniri cu doi necunoscuti, intre doua pahare de vodka, intre doua anestezice, sau intre doua suflete, si ca o ironie a sortii sa nu stiti cui sa o oferiti mai mult. Am uitat sa mai scriu, sa mai gandesc in jocuri de cuvinte si emotii, sa ma mai simt intreaga; sunt mult prea ocupata sa fiu intre, intre da si nu, intre eu si tu, intre ceea ce dau si ceea ce primesc, intre ceea ce sunt si ceea ce ai vazut din interior. Stiti ca spuneam la un moment dat despre mine ca sunt intr-o continua schimbare? Nu m-am inselat deloc! Sunt cel mai bun profet pe care l-as putea avea vreodata. Ca om, sunt o fiinta integra, nu-mi plac jumatatile de masura, iar daca vrei sa ma accepti, trebuie sa ma accepti toata. Asta spuneam…dar daca as fi toata si inca jumatate, lucrurile s-ar schimba? Mi-ai accepta capriciile si iubirea cu inca o jumatate de masura? Ai putea tolera toate astea? Nu-mi raspunde inca…

Ma intreb ce fel de om ai crezut ca sunt, si pentru prima oara asa cum trebuie…din interior. Asta mi-am dorit dintotdeauna, sau cel putin asa am crezut. Cum arata sufletul meu de-acolo de jos, din locul in care ai fi desenat cu manutele imagini incolore? Are intr-adevar  doar 21 de grame asa cum spun unii, sau il incarca sentimentele? Tu ce simteai atunci cand simteam ca iubesc? Tu ce visai oare atunci cand visam eu? Iti mai aduci aminte zambetul meu, vocea mea, gustul sarat al lacrimilor de dimineata? Mai stii cum arata mangaierea mea?Mai stii …bineinteles ca mai stii. Te-ai  minti singur daca ai crede ca poti uita. Stii asta foarte bine si te doare.Toti isi spun ca vor sa isi reaminteasca, dar nu reusesc. Ce prostie. Nimeni de fapt nu a uitat. Pentru ca lucrurile astea nu se pot uita niciodata. Stii foarte bine despre ce vorbesc nu? Sunt lucrurile acelea pe care nu le-ai uitat, si ai vrea sa le vindeci, sau macar sa te intorci la ele si sa le dai o mangaiere. Sunt lucrurile pe care le cauta toti in spatele mintii, si vor sa le invie, dar ele sunt mai vii ca niciodata. Mai vii si mai razbunatoare.Sunt lucrurile care zac in colt, si te privesc cu ochi reci si nemilosi. Sunt momentele in care iti zici: ‘Oare cum era?’, dar tu stii exact cum era… Chiar daca nu m-ai privit niciodata, ai sti oare ce culoare au ochii mei? Si daca eu te-am abandonat o sa ma mai pastrezi in suflet? Si daca ai sa ma ierti vreodata, ma vei mai iubi vreodata?

Iarta-ma! Intr-o zi poate am sa ma iert si eu…

Niciodata nu mi-au placut jumatatile de masura, dar tu esti singura jumatate de suflet pe care am iubit-o atat de mult vreodata.

Iubire in anotimpul rece.part 2

„…Si cand spun viata,nu ma refer decat la ea,nimic in plus sau in minus.Inainte consideram esentiale detaliile,acum nu pot decat sa le detest.Nu ma mai intreba nimic,te rog,eu doar spun “povesti”, nu incerc sa gasesc raspunsuri acolo unde de fapt nu mai este nimic.”

„Nu pot sa te inteleg…oricat de mult as incerca sa ma lepad de tot ce e rational si sa joc rolul bufonului nebun doar ca sa ma lasi sa trec de zidul pe care ti l-ai ridicat,nu reusesc nimic.Ma faci sa cred ca mi-am ratat menirea ca prieten al tau si e si mai dureros in conditiile in care te stiu de mai mult de zece ani…”

„Nu e vina ta…”

„Dar a cui?!”

„A cicatricilor…Odata cu prima aparuta,am asezat si prima caramida a zidului;si tot asa pana mi-am ascuns existenta ciuntita de toti ceilalti,indiferent ca au sau nu vreo vina.Sufletul meu nu e vreo biserica in care oamenii intra si ies cand vor,nu am nevoie de alte griji,dureri si dorinte,de care sa ma impiedic de fiecare data.Daca stai bine sa te gandesti,pana si bisericilor li se incuie portile la un moment dat.Si din acelasi motiv am facut-o si eu.Mi-e teama de hoti…m-am saturat sa mi se tot vandalizeze sufletul…”

Puse paharul pe treapta si isi aprinse repede o tigara.De obicei nu fuma,dar cand o facea, o facea fie pentru ca era nervoasa,fie ca cineva ii oferise una,fie era indragostita.Candva,cineva ii oferise o tigara;ea a refuzat,iar acea persoana s-a suparat,a plecat si a lasat-o singura,fara sa-i adreseze un cuvant si fara sa mai auda vreodata de ea.De atunci,a acceptat toate tigarile care i-au fost oferite,sperand ca va putea compensa cu ceva acel moment.Dar acum nimeni nu-i oferise nimic.Avea pachetul propriu,detinea controlul.Era indragostita…si vroia sa fumeze continuu in speranta ca va putea mentine iubirea arzanda.

La un moment dat usa se deschide si inca alte trei cupluri coboara  treptele de lemn.Muzica e redusa la tacere,luminile se sting peste tot si restul de oameni se ascund in cearsafurile albe puse la dispozitie.Isi lasa usor tigara pe treapta si isi aduna parul intr-o coada de cal.Parea mai relaxata asa,cu totul si cu totul diferita;tinandu-si genunchii la piept,aveai impresia ca dintr-o data devenise cea mai vulnerabila persoana din lume:rujul rosu se dusese de tot,deci si independenta simulata,pantofii cu toc erau aruncati dezordonat pe langa ea,asa ca pana si ultimul gram de putere confectionat la minut era strain de ea.

„Un singur cadou de Craciun am asteptat de la el.Doar unul singur:un semn,atat.Sa stiu ca exista,ca e acolo pentru mine.Nu vroiam sa-mi spuna ca ma va astepta toata viata,doar sa ma salute sa stiu ca nu e totul pierdut.Sa mai fie odata un anotimp rece cu suflete aburinde,arome de scortisoara si vin ca singur semnal de alarma al sarbatorilor suprasaturate de colinde schioape,surde,oarbe.Atat vroiam si puteam sa fiu si eu un copil care isi tine strans la piept cadoul mult dorit…”

„……”

„E tarziu,sa mergem sa dormim.Nu trebuie sa te prefaci ca te intereseaza viata mea de doi lei;nici mie nu-mi plac oamenii aia care cred ca persoana lor conteaza mai mult decat tot universul la un loc asa ca te scutesc de un chin..”

Si-a luat paharul cu vin,tigarile si pantofii si a intrat in dormitor.S-a trantit in pat si incerca sa reconstituie in mintea ei toate datile in care trebuiau sa se duca la teatru,cand de fapt ramaneau acasa sa faca disectie pe sentimente.Niciodata nu si-au sincronizat anotimpurile.Traise tot timpul o iubire in anotimpul lui rece,iar ei niciodata nu-i placuse iarna.

Life is not a movie, much to my dismay. You don’t always meet your soul-mate dancing in the rain or on the observation deck of the Empire State Building, but who wants to be in love with a story? The real thing is better.