Ca și când …

Știu cum e …

E ca și când m-ai avea la doar două atingeri distanță, dar mâna ți-e ocupată cu altceva, sau altcineva. Să nu mai vorbim de Orgoliul care,  scrâșnind acid printre dinți,  amenință și de această dată să apese trăgaciul la cea mai mică mișcare. Așa că te scuzi, dar e scuzabil, pentru că toți o facem la un moment dat. Scuzele sunt hainele pe care le îmbrăcăm în zilele în care alții aruncă cu pietre în noi. Au solzi de oțel pe care stau atârnate dorința de compasiune și înțelegerea, și sunt decorate cu priviri pierdute care cerșesc plecarea capului și înghițirea săbiilor. Suntem doar niște  oameni ce caută căi prin care fericirea proprie să nu creeze daune colaterale.  Dar asta e imposibil. Odată cu lacrimile celorlalți, în noi se naște un zâmbet. Fericirea cere întotdeauna sacrificii …

E ca și când ai impresia că nu-ți cunosc jocul, regulile sau trucurile. Suntem ca rugăciunile pe care le știm pe de rost și pe care ne temem să le rostim cu voce tare. Eu îți știu întrebările, tu îmi cunoști răspunsurile. Doar legătura dintre ele lipsește.  Și vocea care să le modeleze. Nu există liberul arbitru, suntem întotdeauna condiționați, de alții, dar mai ales de noi. Aleg să nu uit, pentru că mi-aș transforma viața într-o povară, într-un tranșeu în care aș sta la pândă la nesfârșit vânând amintiri rătăcite. Aleg să păstrez totul pentru că altfel m-aș demonta piesă cu piesă, până n-ar mai rămâne nimic din mine. Și la ce bun?  Aleg să rămâi, să rămân, să rămânem. Așa cum e, așa cum suntem. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge , dar ne putem distruge singuri , tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele.

E ca și când trecem unul pe lângă altul și refuzăm să ne privim, uitându-ne mereu în direcția opusă și rugându-ne să se oprească senzația de vertij. Paloarea din obraji și pauzele lungi dintre cuvinte ne dau de gol, membrele își pierd coordonarea și brusc ne trezim că trăim în alta bucățică temporală în care nu are rost să căutam logica. E ca și când acum te-aș privi adânc în ochi căutând ceva ce e foarte posibil să nu mai găsesc, iar tu să-ți ferești privirea citindu-mă prin simple atingeri. E ca și cum aș fi acolo, dar  nu m-ai putea atinge….

_DSC0020

Anunțuri

Oamenii care nu mor niciodata.Part 1

In rai fara tine, e moarte, e gheata si-n iad langa tine e bine, e viata!


 

Cand m-au inchis mi-au spus ca toate povestile mele sunt asemenea oamenilor palizi de pe strada printre care am tanjit o viata sa traiesc, dar de mintea carora mi-a fost intotdeauna teama.  Privirile lor mi-au sectionat umanitatea, greutatea cuvintelor lor mi-a zdrobit ideile, mi-au fracturat sentimentele senzatie cu senzatie, m-au lasat inconstienta si m-au anulat ca om, mi-au dat un alt nume spunandu-mi ca ceea ce am fost a murit si ca trebuie sa traiesc asa sau deloc. Mi s-a impus  sa traiesc nu printre ei asa cum imi doream, ci ca ei. Ma nascusem, ma pierdusem si murisem… Apoi… s-a intamplat ceva si m-am nascut din nou. Un om palid, captiv intr-un univers de bumbac moale, imbracat in hainele albe de batjocura ale singuratatii.

M-au legat ca pe o criminala de marginile reci de fier ale patului crezand ca in felul asta n-am sa mai scriu. Se inselasera…povestile mele nu erau ca oamenii palizi de pe strada, povestile mele erau ca mine, nu mureau niciodata. Legata de maini, dar nu si de idei, redusa la tacere, dar nu si in gandire, povestile mele prindeau viata, imi vorbeau, gaseau solutii acolo unde eu nu reuseam, ma duceau in locurile din care am fost smulsa si imi aduceau trecutul inapoi. Evadau cu mine, cu cele 21 de grame de suflet pe care le pierdusem la moarte. Eram constienta ca imi pierdusem tot trecutul, toata viata, dar in niciun caz mintile. Nu meritam sa fiu inchisa in sanatoriu…

Sunt zile in care incerc sa-mi aduc aminte de unde-am murit. Din ce stadiu, din ce moment al vietii. Spun „din” pentru ca nu eu am vrut asta. Am fost rapita, am fost smulsa, am fost rapita din propria mea viata. O aud cum ma cauta, cum ma striga disperata, cum isi zdreleste plamanii sangerand in tipete de teama, cum zgarie peretii sperand sa ma gaseasca dincolo. I-as raspunde, dar n-am glas, ma-neaca linistea cu goluri de aer, ma sufoca, ma impinge si ma acopera cu straturi de piele pana ce-mi dispar mai intai buzele, apoi limba… Imi imbratisez umbra si plang pe umarul ei. E rece si sarata si mai puternica decat mine. Miroase intotdeauna a fum de tigara si a parfum scump. Ziua nu e niciodata langa mine, doar noaptea, vine si-mi spune tot despre el, despre mine, cum ma cearta si cum incearca sa ma salveze si eu nu o las. Ii zic intotdeauna sa mai incerce si urmatoarea zi, si urmatoarea, si urmatoarea, poate ma convinge…si iar dispare o zi intreaga lasandu-ma in bratele de bumbac alb mirosind a medicamente si avand gust a carbonat de litiu. Peretii scot fum odata la 13 zile, miroase a carti arse.  Atunci cand arde cate-o carte, fumul e plansul unor cuvinte ce nu vroiau sa moara in cenusa. Le vad cum se scurg toate topite pe pereti, formand nume si cifre de mult uitate. Le notez pe toate pe geamul aburit si imi astept umbra. As fi vrut sa adorm langa ea si sa ma trezesc cu gandul in alta parte, in partea potrivita, partea plina de raspunsuri. Din ordinul cui sunt eu aici? Si  raspunsurile se ascund din nou intr-un colt, zacand tacute cu lacate ferecate la gura…

 

To be continued…


Raspunsuri posibile pentru intrebari fixe.

Click&read!

Zilele mele sunt pline, pline si grele, atarna de sufletul meu ca si cum ele ar depinde de mine si nu eu de ele. Intr-o singura zi traiesc alte 365 de zile, altele la fel de pline si la fel de grele, intotdeauna pe dos. Cand voi dormiti eu sunt treaza, iar cand va treziti eu am ales de mult sa nu mai dorm. Oricate zile ar trece, oricati oameni as intalni, oricate ore as munci, la capatul lor dispar intr-un singur loc ca de fiecare data. Unde? E simplu. Acum cativa ani am inceput sa scriu. Uneori imi stergeam urmele ca sa dispar cu totul, dar de cele mai multe ori ma refugiam sub cu totul si cu totul alte masti pentru ca nu aveam cui sa-i las in grija lacrimile, gandurile, durerile si noptile nedormite. Pentru o perioada am crezut ca am disparut si de aici, ca m-am stins de tot, ca mi-au secat ideile. De fapt toate sunt acolo unde trebuie sa fie, mai incisive ca oricand, traind viata lor proprie. Credeam ca eu le scriu pe ele, dar de fapt eu sunt cea rescrisa, cea reinterpretata,cea renascuta. Totul s-a schimbat. Eu. Refugiul meu…

Uita-te la toate cuvintele astea care se nasc din degetele mele, imagineaza-ti ca in fiecare litera imi vezi privirea, zambetul, tacerea. La ce ma gandesc? Daca ti-as spune ca in capul meu exista un univers paralel m-ai crede? Am atatea lucruri pe care ti le-as putea spune si totusi nu o fac. Nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca nu pot. De fiecare data cand te privesc si vad ca iti misti buzele in aceeasi intrebare nu ma gandesc decat sa te sarut, sa taci, sa iti inghiti intrebarile, pentru ca raspunsul la fiecare din ele esti intotdeauna tu. Te sarut si te iubesc in acelasi timp, iar cand te sarut  ma gandesc ca tu esti cel care m-a gasit inafara realitatii si cel care m-a adus cu picioarele pe pamant. M-ai gasit inafara cetatii si apoi m-ai ajutat sa imi construiesc eu una, fara sa ceri nimic inapoi,  fara sa-mi fie teama ca ai sa pleci sau ca nu vei fi langa mine sa-mi veghezi somnul.

Ridic fortarete si dezgrop amintiri. Nu sunt aroganta, doar ca sunt constienta ca nu am nevoie de prea multi oameni in jurul meu ca sa stiu cat de mult contez. Dezgrop amintiri cu pasiune atata timp cat stiu ca le scot la suprafata doar pe cele care ma fac sa rad in interior. Ma pierd de multe ori si vad franturi din mine alergand bezmetice printre cei de pe strada. Pe toate le gasesc in tine, frumos organizate, asteptandu-ma surazande pentru ca tu esti linistea mea, echilibrul meu, mana care nu ma lasa sa cad indiferent cat de greu mi-ar fi. Toate durerile trecutului, langa tine, se topesc ca zapezile primavara.

Stii foarte bine cum sunt, iar daca inca nu ai aflat anumite lucruri despre mine, iti spun ca ma leg mai ales de fiintele care n-au nevoie de mine si pe care deodata le inlantui prin cea mai puternica legatura. Sunt gata sa dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau sa cedez nimic cui asteapta totul de la celalalt. Nu-mi mai cere sa dau glas tacerilor mele, pentru ca in fiecare soapta esti tu, iar cu fiecare cuvant pe care l-as rosti as simti ca mi-ai scapa printre degete, ca te-ai evapora, ca ai disparea de pe buzele mele. Te vreau doar pentru mine, nu vreau nimic mai mult. Si nu ma mai intreba pe unde-mi umbla gandurile…Se tin de mana cu inima ta si se plimba prin mintea mea…

 

Tu esti refugiul meu…

1 din 2

Click & listen !

spune-ne ceva frumos despre tine

sunt densă şi mică, atât de densă încât gândurile tale se izbesc de ideile mele şi atât de mică încât să nu mă simţi când respir lângă tine.

spune-ne ceva trist despre tine

mă diluez de dragul întregului

spune-ne ceva vesel

un banc?

un banc.

eu însămi sunt o glumă de care râd de fiecare dată când mă iau în serios. nu-ţi vine şi ţie?!

ba da, recunosc.

(pauză de râs)

spune-ne ceva dureros despre tine

depind, deci exist

reformulează

exist, deci depind

spune-ne ceva omenesc despre tine

când răcesc tuşesc de două ori, când mănânc gutui mă sufoc, sughiţ şi strănut de două ori, când mănânc cocos mi se face rău, mereu uit că sunt alergică.

spune-ne despre un regret

n-am învăţat să cânt la pian

spune-ne despre o împlinire

am învăţat să cânt la pian în gând

spune-ne despre păcate

cu cât am înfăptuit mai multe, cu atât am simţit că trăiesc de-a binelea. desigur, după fiecare dintre ele, a urmat o răstignire.
fără răstigniri nu poţi afla din ce material ţi-e crucea.

crucea ta din ce e?

din carne

spune-ne ceva despre ce îţi place să faci

să vorbesc cu tine,
să ciupesc din tava de plăcintă un colţ,
să rotesc codiţa mărului abcdefghi, oooo, cineva cu litera … mă Iubeşte,
să îmi bag nasul în pernă când dorm,
să frământ cozonacii,
să sărut mâna bunicii,
să fac vânzătoarele să zâmbească,
să trec pe roşu,
să mă joc cu privirea în tramvai,
să adorm după ce beau cafea,
să fac forme geometrice pe hârtii când vorbesc la telefon,
să inventez cuvinte,
să miros.
cred că cel mai mult îmi place să miros.

(pauză de miros)

spune-ne de ce îţi este cel mai teamă

mi-e teamă că o să orbesc într-o zi.
mi-e teamă că îmi vor creşte ochi în palme şi că tot ce voi atinge, va clipi.
mi-e teamă că tot ce voi atinge,uneori, va plânge.

(pauză lungă de văz)