Mecanism la cald …

Doi oameni ale căror căi se vor întretăia vreodată,  la un moment dat, nu vor mai fi niciodată aceiași. Vor fi întotdeauna doi oameni noi, total diferiți de ceea ce îi definea înainte, între personalitățile, ideile și pielea cărora va exista nu doar un permanent spectacol de scântei, dar și o demonstrație de forță. Oamenii sunt proiectați să se consume și să se auto-consume. Să se topească în forme noi, să se prelingă, și să ardă. Să distrugă, doar ca să renască, să supună, doar ca să trăiască. Oamenii nu ruginesc, deși cei mai mulți par ziduri de fier; oamenii se clatină, deși par stânci de piatră. Oamenii nu sunt oameni, sunt mecanisme ce se creează  la cald, sau rece …

 

Anunțuri

Natură pe jumătate moartă …

Nu e prima oară când ajung pe cont propriu în astfel de locuri. Şi nici nu mi-e teamă. Ba chiar aş avea curajul să merg mai departe în orice moment. Nu mă grăbesc deloc, nu vreau să pierd nimic pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou: parfumul dulce-amărui  din aer, jocul molcom şi tacticos de umbre, adierea liniştitoare a vântului, aranjamentul interesant de simplu al scaunelor, colţurile elegant drapate ale feţelor de masă, ceştile de cafea şi ceai de culoarea biscuitelui de caramel ars şi linguriţele aşezate cuminte pe şervete impecabile de bumbac. Nimic mai simplu, nimic mai reconfortant …

Câteva mese sunt deja ocupate, semn că nu m-am grăbit îndeajuns. Păşesc pe piatra cubică asemeni scoicilor pe care oamenii le culeg de obicei de pe plajă şi-mi privesc paşii scurţi, leneşi, dar nerădători în acelaşi timp. Zgomotul înfundat al tocurilor se prelinge printre clinchete şi glasuri aproape mute, pierdute difuz printre note muzicale inteligent asortate atmosferei. Simt cum priviri fugitive mi se urcă dinspre gambă, şerpuind lin înspre genunchi şi mai apoi uşurel spre coapse. Şi se opresc. Fug ruşinate şi se scufundă în ceştile de pe masă ca într-un ocean mult prea liniştit. Pantofii de culoarea untului topit îşi continuă drumul atinşi în treacăt de draperiile din voal care ţin soarele la distanţă. Se opresc la masă de lângă tabloul care parcă  e cuprins de flăcări umede. Rochia albă se aşază pe scaunul marmorat, îşi potriveşte dimensiunile şi răsuflă liniştită în adierea vântului. Mâinile flămânde caută pe masă, privirea este încântată, iar vârful limbii trece senzual deasupra buzei superioare ştergând uşor rujul de culoarea piersicii pârguite, coborând spre colţurile gurii care arcuiesc în semn de mulţumire.

Privirea se mută în lateral, scrutând depărtările spălăcite, apoi analizează verdele crud al ierbii şi al frunzelor care salută  politicos păsările care ciripesc a fericire în zbor. Se opreşte pe masă privind ceaşca de porţelan în care pufăie ceaiul fierbinte de culoarea cuprului şi din care, din când în când, se nasc sterlici aurii de miere. Marginea ceştii pare marginea lumii, căci dincolo de ea totul se pierde, se estompează, moare. Tortiţa înflorită de porţelan se încolăceşte în jurul degetului ca un şarpe, dar nu-l muşcă, ci îl îmbrăţişează. În faţa mea eşti tu. Sau ce-a mai rămas din tine. Eşti dovada că orice suferinţă, imagine neplăcută dispare la un moment dat, sau e înghiţită de timp şi scuipată în spaţiu pentru trebuinţele altora care încă se mai hrănesc cu rămăşiţele trecutului. Şi încerc să îţi întind mâna, ca să te forţez, ca să mă conving, că nu trebuie să paralizezi ca să nu mai simţi că doare.

Şi dispari …

Tot ce mă înconjoară, natura este vie, imaginea ta însă … e moartă.

În general.

În general, îmi plac dimineţile. În special, le ador pe cele în care mă trezesc înaintea tuturor. Chiar şi înaintea alarmei. Poate sună prostesc, dar simplul gest îmi dă o anumită încredere în mine, în controlul pe care îl am asupra mea, asupra timpului, asupra zilei care ma priveşte încă somnoroasă, asupra lucrurilor pe care urmează să le pun la punct, asupra stresului care cedează sub presiune, asupra caloriilor pe care le consum. Când unii dorm, eu deja am terminat kilometrii pe care obişnuiesc să-i tai de pe listă în fiecare zi. Apoi, cu o cafea tare, o agendă bine pusă la punct şi melodia potrivită îmi schimb viaţa din mers. Nu îmi place să stau, să aştept, să fiu condiţionată. Pur şi simplu fac ceea ce simt că trebuie să fac. Schimb vorbe, locaţii şi identităţi. În general, cam vreo 8-9, dar în special folosesc doar 2-3.

În general, oamenii eşuează să vadă esenţa. În special, cei care de obicei se grăbesc cu îngâmfare să se diferenţieze de ceilalţi încă de la prima afirmaţie. Mi se par dezgustători. Ăştia sunt oamenii care, de obicei, îmi lasă un gust amar. Asta chiar dacă îmi place cafeaua neagră. Folosesc cuvintele, sentimentele şi zâmbetele doar ca suport formal, bifând din când în când şi nişte gesturi goale, zdrăngănitoare; judecă fără argumente fondate, se doresc a fi open-minded când de fapt sunt închişi de-a dreptul. În general, detest oamenii care încearcă să-mi vorbească de sus. În special, când încearcă să o facă aflându-se cu trei trepte mai jos decât mine.

În general, e bine când încă mai trântim uşi în urma noastră, când încă mai ţipăm unii la alţii. În special, atunci când ştim că cineva încă mai ascultă, pentru că ne pasă dacă o să-i pese. În general, e bine să te opreşti la un moment dat. În special, când niciunul nu mai are nimic de zis, când  cuvintele sunt deja consumate.  O uşă trântită înseamnă puncte de suspensie. Dar, în general, sfârşitul e o usă închisă. În special, închisă încet pe dinafară. Fără „Adio!„, „Nu vreau să te mai văd niciodată!„, „Să nu îndrăzneşti să mă mai cauţi odată!„. În general, ne dorim exact opusul. În special, când vrem să vedem dacă celălalt va întoarce capul când iese pe usă.

În general, nu generalizez. În special, când nu sunt provocată.

P.S: Parcă începe să miroasă într-adevăr a toamnă!

„Cu” şi „Pe” masură. Part 2

Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin.

Îmi place să tot spun asta pentru că mă simt mai în  siguranţă aşa, pentru că induce oamenii in eroare, îi face să se întrebe: „Mai mult din ce ?” şi „Mai puţin din cât ?”. Care e instrumentul meu de masură? Înainte credeam că viaţa mea se măsoară în aprecierile celorlalti, în momentele  în care simţeam că demonstrez că îmi merit fiecare gură de aer pe care o trag în piept, în oamenii pe care îi aveam lângă mine. Măsura mea nu a stat în nimic din toate astea, ci în obstacolele care mi-au stat în faţă şi pe care le-am depăşit, în adâncimea abisurilor în care m-am prăbuşit şi pe care le-am escaladat cu coatele julite şi mintea făcută praf, în numarul de”nu-uri” pe care le-am transformat în „da”, în golurile pe care le-am umplut. Obişnuiam să cred că măsura mea eşti tu, dar niciodată n-am fost un întreg, ne-a dat mereu cu virgulă.

Am vrut toate lucrurile cu şi pe măsura mea, fără alte întrebări, fără loc lăsat interpretărilor. Fie că aş fi vorbit eu, fie că ar fi vorbit ele despre mine, tonul ar fi fost acelaşi, linia de idei perfect dreaptă şi în concordanţă cu cea care îmi aparţine, fără nicio deosebire, fără nicio discrepanţă. Totul clar, tranşant si precis ca o incizie pe cord realizată cu măiestrie. Multe din toate lucrurile alea le-am pierdut, dar mai apoi mi-am dat seama că de fapt nu erau ale mele de la bun inceput, aşa că am renunţat să le mai caut, să le mai plâng. Mă vor găsi ele pe mine la un moment dat, pentru că niciodată nu găsim lucrurile pe care le-am pierdut, ele ne găsesc  pe noi de fapt. Că nu ne mai găsesc la fel, asta e cu totul altă problemă. Uneori am simţit că totul se prăbuşeste în jurul meu, dar abia atunci, când zidurile căzuseră, mi-am dat seama că viziunea mea asupra lumii se extindea, îşi creea noi hotare. Am înţeles că sunt unii ochi ce pot vedea pentru suflete oarbe,dar sunt şi unele suflete văzătoare ce pot deschide noi orizonturi unor ochi orbi.

O să-mi păstrez măsura în continuare, chiar dacă asta înseamnă sa îmi fiu propriul instrument de măsură, pentru că ştiu să fiu fericită şi atunci când nu sunt, pentru că pot să dau 100% din mine chiar şi atunci când am numai 80%, pentru că am învăţat că motivul din cauza  căruia oamenii renunţa aşa uşor este că au tendinţa să privească cât de departe mai trebuie să meargă, în loc de cât de departe au ajuns deja. Nu o să cer tăcerii cuvintele care au rămas nerostite, nu vreau să mă întorc, iar dacă o să o fac vreodată o să fie numai cu un gând sau un suspin, dar niciodată toată. O să vreau doar o zi în care să nu conteze nici ce nu dau,nici la ce renunţ. O zi de care să îmi fie dor, o zi fără mine, doar cu măsura mea, pentru că sunt atâţia oameni care nu au nevoie de unii de alţii, ci au doar nevoi şi lipsuri, care n-au timp să privească înapoi, dar care totuşi trăiesc în trecut îmbătrânind de tineri şi niciodată maturizându-se.

Vreau măsura mea, pentru că îmi  pot potrivi toate ceasurile după legile timpului, dar ceasul din mine mereu va bătea după alte legi.Aşa că dintre bine şi rău aleg tot răul ce duce spre bine, călăuzită de conştiinţa care îmi biciuie gândurile : „Înainte nu puteam să-mi imaginez că aş putea iubi pe altcineva înafară tine. Acum nu îmi pot imagina că aş mai putea iubi pe cineva, înafară de mine...”.

Vreau totul „cu” şi „pe” măsura mea, pentru că altfel e mai bine sa fii rege peste singurătate decât slugă în dragoste.

„Cu” şi „Pe” masură. Part 1

M-am născut în braţele ideilor mele, în zgomot şi în neliniste. Nimeni nu mă asculta,nimeni nu mă auzea, şi cu siguranţă nu eram centrul universului pentru niciunul din ei. Primisem viaţă, dar viaţa  se pare că încă nu ma acceptase pe mine, căci ma simţeam undeva pe la mijlocul tranzacţiei,  pe jumătate amânată de birocraţie şi  pe jumătate încurcată de incompentenţa funcţionarilor. Nu-mi doream să trăiesc, pentru că în momentul ăla mi se părea mult prea mult;  îndrăzneam doar să supravieţuiesc, iar ca să fac asta trebuia să atrag atenţia, să creez, să mimez, să mint, să plâng şi să şochez. În felul ăsta imi câştigam existenţa, în felul asta îi reduceam la tăcere, în felul ăsta trăiam pe masura mea, şi nu pe măsura lor.

Ciudat cuvânt „măsură”, dar toată viaţa mea a fost o continuă probă, o repetiţie finală a repetiţiei finale, cu costume şi măşti, cu zâmbete şi lacrimi, cu sentimente si declaratii tragice, cu actori şi oameni. De fiecare dată mi-am ales singură scenariul, de fiecare data mi-am ştiut sfârşitul, de fiecare dată am avut de ales, dar de fiecare dată am  făcut aceeaşi greşeală, cu fiecare rol din ce în ce mai perfecţionată, din ce în ce mai naturalizată, din ce în ce mai mult însuşită. Am adorat să iubesc actori, dar niciodată oameni, iar de fiecare dată m-am incurcat în scenariile lor, şi n-am mai gasit ieşirea din galeria  cu măşti. N-am ştiut niciodată să joc cu şi pe masură, am dat tot, m-am pierdut în sufletele largi şi goale incercând să le umplu cu mine. Am încercat atât de tare încat m-am pierdut de tot, încat m-am diluat de-a dreptul.  Cu alte ocazii am rămas pe încuiată pe dinafară, abandonată ca un câine bolnav căci inimile erau prea mici, incapabile si retarde. Nu găsisem niciuna pe măsura mea…

Şi am început să mă întreb care e măsura mea, de unde încep şi unde mă termin, până unde se întinde ” sunt în stare de orice pentru tine „, şi când într-adevăr ajung să nu mai pot. Cred că mai presus de toate, în viaţă am încercat să simt mai puţin, să diluez senzatiile, să le fragmentez, să le contorizez pentru că eu oricum le amplificam doar prin simplul fapt că le aveam. Aşa fusesem educată, antrenată, îndoctrinată. Nu îmi doream decat să încap perfect în inima cuiva, să mă accesorizez cu sentimente, sa ma îmbrac cu persoana de lângă mine şi totusi sa rămân tot eu, să nu mă schimb, să nu mă deghizez, să nu mă simt ca pe scenă jucând alt rol, să nu mă simt doar un actor, ci om. Şi chiar dacă ar fi fost şi aşa, măcar să joc rolul în care eu sunt într-adevăr eu.

În ultimul timp mi-a plăcut să joc în drame, atât de tare încât orice traire a personajelor a  devenit a mea, încat orice rană imaginară pe care o căpătam sângera cu adevărat, încât orice moarte se termina cu înmormântarea mea.  Toate astea până într-o zi, când out of nowhere am izbunit într-un  râs contagios, de care nu am reuşit să scap decât abia atunci când mi-am dat seama că am îndraznit sa uit de tristetea care mă caracteriza. Aş fi vrut să fiu furioasă pe mine, dar am cedat.  Mă uitam la el şi nu vedeam un alt actor cu replici invăţate pe de rost, cu gesturi prelucrate şi scenarii studiate şi analizate de acasă. De fiecare dată când eram în preajma lui, haosul şi neliniştea  din gandurile mele erau reduse la tacere, şi pentru prima oară eu nu mai eram nevoită să mai fac nimic, să mai inventez poveşti, să mai interpretez alt rol. Eram demachiată sufleteste, dar în faţa lui nu mă simţeam vulnerabilă, iar lucrul ăsta se vedea : indiferent de locul în care mă aflam, indiferent de actorii care roiau in jurul meu, eu nu făceam altceva decît să zâmbesc, să zâmbesc ruptă de context, să zâmbesc de parcă la fiecare 5 minute urma să fie Crăciunul. Şi poate nu zâmbeam numai din cauza lui, ci şi pentru că auzisem de multe ori că despre asta e vorba în iubire: să permiţi omului de lângă tine să fie aşa cum este, pentru că, sinceri să fim,prea mulţi oameni ” iubesc” pentru ceea ce pretindem/pretind că suntem/sunt, pentru rolul pe care îl jucăm/joacă până la cel mai mic detaliu, cu atâta dedicaţie încât ajungem/ajung să ne iubim/să se iubească pentru actul în sine executat la perfecţie, şi nu pentru ceea ce suntem/ceea ce sunt. Mă simţeam mândră că nu ma sunt prinsă într-un act, într-o imagine şi atât. Nu e de mirare că atâţia oameni, cu relaţii de ordinul anilor se despart, din cauza faptului că ( surpriză!!!) nu se mai recunonsc, nu mai sunt ca la început. Uneori ajungi să iţi mai uiţi din replici, din scenariu şi eşti prins în fapt. Sunt foarte mulţi actori buni în lumea întreaga, dar după mine, cred că de fapt cei mai buni sunt încă nedescoperiţi, încă printre noi. Dar pentru prima oară, mă simţeam bine că nu sunt unul dintre ei, pentru prima oară chiar nu vroiam să primesc aplauze…

Apropierea lui mă descuraja, în special de fiecare dată când mă atingea, fie chiar şi din greşeală. Era o senzaţie ciudată, complicată, care pornea din vârful degetelor ca un curent electric ce-mi  scurtcircuita simţurile si mi se oprea exact în gât, lăsându-mă, tocmai pe mine, eu artista în cuvinte, fără drept de replică. Mă facea să vreau mă pliez în cea mai mică parte din mine, şi să rămân strânsă asa, ca o scrisoare de dragoste mototolită, până când ajungeam să îmi recuperez gândurile. Simţeam că mă contract şi că mă dilat, că sunt de fapt o simplă grămadă de contradicţii. Inima mea o luase razna, juca rolul plămânilor, îşi pierduse menirea. Pur şi simplu se contracta, inspira şi expira, oricât de ciudat ar fi părut. Pentru mine nu era, pentru că cel puţin aşa trăiam. Doar că nu mai era loc şi pentru mine în viaţa mea: el era peste tot, în fiecare colţ, în fiecare gest, în fiecare cuvânt sau zâmbet, pe care nu demult îmi placea să cred că le deţineam. Nu mai sunt eu însămi, asta e sigur. Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin…


2.

Cred cu tarie in cifra 2.

2 pantofi intr-o pereche, 2 cercei, 2 ochi sa te bucuri de culorile din jur, 2 maini sa daruiesti ce ai tu mai de pret, 2 aripi de zburat. Mi se pare ca totul e MAI … in 2. Mai usor, mai frumos, mai provocator, mai cald. E firesc, caci totul se dubleaza. Si chiar daca si nelinistile sau problemele sunt de 2 ori mai multe, rezolvarea lor e de 2 ori mai usoara si mai dulce.

Ciudat cum toti parem sa alergam dupa jumatatea cealalalta a lui 2 toata viata. Rasfoim cataloage intregi de relatii, privim vitrine intregi de potentiale jumatati, in fiecare zi. Si totusi… pentru 2 nu trebuie o filosofie mai mare decat 1. Fara pretentii, fara standarde, fara controlul calitatii sau norme de indeplinit. Ramane doar naturaletea lui 1. Admir copilasii care nu stiu decat ca 1+1=2. De fapt, e tot ce ai nevoie sa stii. Dar ei o stiu in mod deosebit bine. Ei nu se pierd in inmultiri, impartiri, integrale si alte minuni, ei sunt asa de mandri ca stiu aceasta simpla operatie. Si o repeta cu zambetul pana la urechi si sunt ferm convinsi ca, odata cu aceasta totul va veni natural in continuare.

Imi pare rau pentru saracii care ofera doar 0,99, imi pare rau pentru egoistii care isi vor inapoi 1-ul, imi pare rau ca nici macar o facultate speciala nu i-ar putea invata ceea ce nu stiu inca.


Imi pare rau ca trebuie sa fii asa destept sa stii ca 1+1=1.

Despre temeri, frici si spaime.

Tu, da tu, stii foarte bine ca la tine ma refer, cine altcineva inafara de perechile astea doua de ochi mai este aici? Iti zic eu: NIMENI! Deci, spune odata, nu te comporta de parca nu m-as referi strict la tine…ia spune, tie de ce iti e frica, sau teama, sau poate spaima? De ce faci pauza asta?! Aah,bine, bine, te las sa te gandesti…vrei sa spun eu prima? Da? Ok!

Cand eram mica aveam un sentiment ingrozitor de spaima de fiecare data cand ramaneam singura  in vreo camera in care erau si papusi. Le uram, nu le suportam sub nicio forma, si incercam prin orice metoda sa scap de ele. Nu ma intreba de unde spaima asta, cred ca a inceput de la  un cosmar, dar s-a terminat la capete de papusi taiate si aruncate la cosul de gunoi. Maica-mea credea ca am o problema serioasa, eu credeam ca asa am sa scap de ele. Eroare! Ele aveau sa faca parte din viata mea atata timp cat eu existam ca fata… Cu timpul, spaima de papusi a trecut si mi-am dat seama ca ea e conditionata de mine, nu eu de ea.

Mai tarziu avea sa-mi fie frica de procente, in special de 25%.  Desi parea departe, frica mi-a suflat in ceafa, m-a facut sa imi doresc lucruri/ persoane/ senzatii pe care nu mi le  doream, pe care mi le interziceam de parca ar fi fost vreun pacat. Frica de procente a durat mai putin decat spaima de papusi. De o saptamana am doborat-o si p-asta. Nu mai exista frica. Mi-am dat seama ca ea e conditionata de speranta mea, nu eu de aparentele ei.

Azi mi-e teama de imbratisari. Nu am mai imbratisat pe nimeni de mai bine de-o luna. Ultima oara cand am imbratisat pe cineva din tot sufletul mi-am pierdut doua lucruri: capul si inima. Capul mi l-am recuperat in perfecta conditie de functionare, chiar mai buna, chiar improved and up-to-date with jerks data. Inima insa, a avut de suferit. E prinsa in doua copci mici,dar macar e intreaga. Bate cu 5 batai in minus pe minut. Cand eu dorm ea viseaza, iar cand viseaza ea, n-am chef eu. Inca mi-e teama de imbratisari, iar asta pentru ca ma gandesc ca alte brate ar putea lua toata dragostea pe care candva am oferit-o si mai mult decat atat. Acum am si mai multa, la o intensitate MULT mai mare. Voi alegeti sa deteriorati calitatea dragostei pe care o tineti in voi din cauza unor incompententi sentimentali, eu aleg sa o aduc la un nivel superior, de o mai buna calitate, intr-o cantitate si mai mare. Nimic din ceea ce tine de mine, nu schimb in functie de altii. Candva iti spuneam ca nu as mai putea iubi pe nimeni cum te-am iubit pe tine? Aveam dreptate. Pentru ca pot chiar cu mult mai mult…

Ti-am vorbit despre temerile, fricile si spaimele mele…ia spune,TU te-ai gandit?

Ale tale care sunt?

Are you a carrot, an egg or a coffee bean?

A young woman went to her mother and told her about her life and how things were so hard for her. She did not know how she was going to make it and wanted to give up. She was tired of fighting and struggling. It seemed as one problem was solved, a new one arose.

Her mother took her to the kitchen. She filled three pots with water and placed each on a high fire. Soon the pots came to boil. In the first she placed carrots, in the second she placed eggs, and in the last she placed ground coffee beans… She let them sit and boil; without saying a word.

In about twenty minutes she turned off the burners. She fished the carrots out and placed them in a bowl. She pulled the eggs out and placed them in a bowl. Then she ladled the coffee out and placed it in a bowl. Turning to her daughter, she asked, ’ Tell me what you see’.

‘Carrots, eggs, and coffee,’ she replied…

Her mother brought her closer and asked her to feel the carrots. She did and noted that they were soft.. the mother then asked the daughter to take an egg and break it. After pulling off the shell, she observed the hard boiled egg.

Finally, the mother asked the daughter to sip the coffee. The daughter smiled as she tasted its rich aroma. The daughter then asked, ‘What does it mean, mother?’

Her mother explained that each of these objects had faced the same adversity: boiling water. Each reacted differently. The carrot went in strong, hard, and unrelenting. However, after being subjected to the boiling water, it softened and became weak.The egg had been fragile. Its thin outer shell had protected its liquid interior, but after sitting through the boiling water, its inside became hardened.The ground coffee beans were unique, how ever. After they were in the boiling water, they had changed the water.

‘Which are you?’ she asked her daughter. ‘When adversity knocks on your door, how do you respond? Are you a carrot, an egg or a coffee bean?

Think of this: Which am I? Am I the carrot that seems strong, but with pain and adversity do I wilt and become soft and lose my strength?

Am I the egg that starts with a malleable heart, but changes with the heat? Did I have a fluid spirit, but after a death, a breakup, a financial hardship or some other trial, have I become hardened and stiff? Does my shell look the same, but on the inside am I bitter and tough with a stiff spirit and hardened heart?

Or am I like the coffee bean? The bean actually changes the hot water, the very circumstance that brings the pain. When the water gets hot, it releases the fragrance and flavor. If you are like the bean, when things are at their worst, you get better and change the situation around you.

When the hour is the darkest and trials are their greatest do you elevate yourself to another level? How do you handle adversity?  Are you a carrot, an egg or a coffee bean?

May you all be coffee beans 🙂

A crede si a apartine…

Putine sunt lucrurile/persoanele in care cred cu adevarat si cu mult mai putine lucrurile/persoanele pentru care as fi gata sa renunt la orice,inclusiv la mine.Recunosc,uneori ma arunc intr-un joc,testez,fortez limite,dar nu cu intentii rele,ba dimpotriva,din pura curiozitate.Mintea unui e om e asa un mecanism stricat uneori,ca umple goluri nu cu realitati,ci cu iluzii personale.Iar asta e motivul principal pentru care ador sa o fac,sa vad pana unde il impinge imaginatia,sa vad cu ce mai isi mai peticeste minunatul Turn de Fildes si cum sare peste ecuatii numai ca sa ajunga la rezultatul corect.Aruncati cu pietre in mine pentru asta,dar cred ca altii au pacate mai mari…

Dupa cum am mai spus,nu cred in povestile de dragoste cu scantei la prima vedere,in voci de dincolo de nori ce-ti rasuna in urechi cand ti-ai gasit jumatatea,sau in palme citite de „femei cu har”.Nu cred in toate astea,dar cred in nevoia de a apartine cuiva;nevoie de a apartine care nu se traduce sub nicio forma cu ajutorul raportului stapan-sclav.Cred ca „dragostea” devine o poveste de dragoste,atunci cand cei doi raman impreuna indiferent de obstacole,de inselaciuni,de greseli pe care le considerai imposibil de iertat,de orgolii,de dureri sau ecuatii in care ieseai pe minus dupa fiecare cearta.Cred in greutatea cu care un om se rupe de ceva,indiferent de ceea ce presupune acel lucru;inteleg oamenii care spera ca lucrurile sa se schimbe cu pretul statutului lor.Imi plac juramintele,mai ales cele de genul „Voi ramane alaturi de tine indiferent de orice!”,dar asta e marea intrebare:”Oare chiar poti?”Cati dintre voi mai credeti in asta?

E un calvar sa iubesti,pentru unii chiar o munca sisifica,dar pot sa jur ca momentele alea,putine poate,in care totul merge cu o precizie de ceas elvetian te urmaresc toata viata,devin pansamente cu balsam pentru suflet.Admir persoanele care nu renunta chiar daca e insuportabil de greu,care aleg sa ramana impreuna si sa puna la punct fiecare greseala/vorba/gest care a ranit cumva,pentru simpla constientizare ca este singurul lucru real care ramane dincolo de orice.Isi apartin.Nu trebuie sa pleci pentru ca esti prea slab sa lupti,sau prea las sa gasesti cai de a  o face,sa pleci numai atunci cand celalalt nu a avut destula putere sa ramana.Sa pleci pentru ca nu apartii si nu-ti apartine.Sa pleci ca sa apartii,sa stii ca atunci cand iti juri ca nu o sa-l mai vezi niciodata,sa apara in clipa urmatoare si sa stea cu capul la pieptul tau pentru ca iti apartine;ca sa ai pe cine sa inveti ca esti alergic la cocos si care data viitoare cand iti face ciocolata calda sau iti face o surpriza dulce are grija sa evite ingredientul pentru ca stie ca iti face rau;ca sa ai cu cine sa te certi si pe cine sa ierti;ca sa ai pe cineva care iti arata ca gresesti;ca sa iti dai seama ca nu trebuie sa fii tot timpul rational.

Si ce daca sunt naiva,si ce daca nu trebuia sa fac aia sau cealalta,si ce daca nu trebuia sa iubesc ,si ce daca trebuia sa nu iert,si ce daca trebuia sa fiu indiferenta,si ce daca trebuia sa nu plec,si ce daca atatea teorii de oameni brusc deveniti psihologi si experti in domeniu,cand ei insisi nu isi pot rezolva propriile probleme.Atatea pareri sunt expuse pe tarabele gandirii lor,ca brusc ma constip mental.

Mai cred ca unele lucruri chiar nu sunt menite sa fie,oricat de mult te-ai chinui si ai transpira polizand niste colturi doar ca sa incapa masurilor tale;ca unii oameni sunt total paraleli in ceea ce priveste o mana de ajutor si ca nu exista decat schimb pe schimb.Probabil asta e motivul pentru care unii se plang de singuratate.NU exista ajutor neconditionat cum nu exista dragoste neconditionata,dar asta nu inseamna ca atunci cand faci un lucru din proprie initiativa trebuie sa reprosezi celor din jur ca le-ai facut un favor.Asta ce inseamna…ca esti ipocrit?Si ca de fapt de la bun inceput ai urmarit ceva.Si eu am ajutat oameni si n-am avut pretentia nici  sa mi se ridice statui, si nici sa imi ofere cine stie ce in schimb.Am preferat ca zambetul lor si faptul ca am facut un lucru bine sa-mi apartina si atata tot.

Cred in putine lucruri si asta nu inseamna ca si voi trebuie sa faceti la fel.