Galeria de artă. Part 1

La început abia dacă vedeam. Abia dacă vedeam lumea fără să o distorsionez în așa fel încât să încapă în canoanele pe care voluntar și dintr-un simț de pseudo – moralitate le construisem pentru mine. Abia dacă vedeam oamenii dincolo de tușele groase și impresiile ciobite pe care le colecționam superficial despre ei după doar trei minute. Abia dacă vedeam dincolo de promisiuni. Dacă știam să văd dincolo de ele aș fi înțeles că nu sunt decât niște cuvinte îmbrăcate în haine de duminică, aparent sfinte și în esență căzute în păcat. Da, la început abia dacă vedeam. Nu mă feresc să recunosc. Orbecăiam continuu fără simțul penibilului urmărind cu vârful simțurilor linii de sprijin care pe atunci îmi erau de ajuns. Mă tăiam în greșeli și sângeram câte puțin, fără să-mi imaginez că vreodată aș putea rămâne fără moneda de schimb a durerii.

Nu am avut revelații, nici sclipiri de moment care să-mi lumineze gândurile. Am învățat să văd. Am fost nevoită. Când în genunchi, plecând urechea la vibrațiile dezastrului, când privind cu mândrie la piesele pe care reușeam să le potrivesc nu din instinct, ci din simplul motiv că ajunsesem să le înțeleg pe fiecare în parte. Ajunsesem să înțeleg haosul și curgerea lui neașteptată în forme nefiresc de perfecte. Vedeam din ce în ce mai bine senzații și sentimente pe care inexplicabil le asociam cu diverse imagini, siluete,  sau personaje, care,  după perdeaua deasă de gânduri, se aflau expuse ca într-o ciudată galerie de artă.

Of_a_thousand_faces_by_iNeedChemicalX

Aveam o plăcere bolnavă de a le fotografia. Eram chiar mândră de mine, știind că numai eu sunt aceea care o poate face. De cum le vedeam le și hăituiam, le vroiam ale mele pentru totdeauna. Nu pierdeam o clipă. Le transformam rapid în opere de artă și le agățam de peretele infinit al minții, după care mă închideam în mine ore în șir privind cu nesaț truda muncii mele. Într-o zi am văzut Singurătatea. Nu e doar un iad așa cum spun unii. E o femeie cu privirea irecuperabil pierdută într-o realitate mai cruntă decât ceea pe care o știm și care bântuie masele de oameni înfășurată în pânze albe de bumbac sub care nu se află decât o simplă carcasă lipsită de puls. Am fotografiat-o adesea stând tolănită în brațele celor care zâmbesc încordat înconjurați de așa-ziși prieteni, îmbrățișând inimi zdrobite de copitele iubirii sălbatice, sau îngrijindu-se de greutatea bătrâneții celor rămași în urmă. Paradoxal, am văzut că singurătatea e singura care poată să plângă când râde și să ofteze mortal când zâmbește. Singurătatea nu e niciodată singură, întotdeauna este împărțită cu altcineva.

Am văzut și Disperarea. Am vazut-o alergând pe străzi țipând în tăcere, implorând fără cuvinte, cerșind  fără simțul  înjosirii ceva scos din uz cu prea mult timp în urmă. Am văzut-o încercând să-și dea viața la schimb pe două fumuri de țigară, pe gesturi goale care nu înseamnă nimic. Am văzut-o ținându-și capul între mâini și numărând pulsațiile care nu mai loveau în coșul pieptului, ci în moalele capului. Am văzut-o plângând sare fiindcă rămăsese fără lacrimi. Imaginile astea mi se derulează obsedant în minte și ajung să mă doară. Mă sfâșie pe interior lăsându-mă într-o agonie care acum nu-mi aparține, dar care pare să facă parte din mine dintotdeauna. Fără să vreau o trăiesc la nesfârșit nu doar prin mine, ci și prin alții.

Anunțuri

Bilet dus-întors.

Chibritul sfârâie violent, flacăra se zbate o secundă, apoi se potoleşte obedientă. Ţigara începe să mocnească. Pentru tine …

Preț de o ţigară parc-aş face orice. Aş crede până şi-n minciunile tale şi în vorbele pseudo-politicoase, aş încerca să suprapun două imagini care se resping orice ar fi. Preț de o ţigară ţi-aş măsura liniile ca să-mi dau seama ce m-a indus în eroare, ce mi-a scăpat, de ce anume trebuia şi trebuie  să ţin cont. Preţ de o ţigară te-aş lăsa să-mi atingi mâna din greşeală doar ca să vezi şi tu cum e să nu mai fie nimic dincolo de ea, cum e să nu-ţi răspundă nimeni, nici măcar ecoul. Preţ de o ţigară ţi-aş spune că te-am iertat, pentru că da, am făcut-o, dar scrumul mi-e martor că n-am uitat nicio secundă. Preţ de o secundă aş risca…

Pentru tine …

Preţ de o ţigară te-aş lăsa să mă strângi în braţe, chiar dacă şi de data asta m-aş simti ciudat şi n-aş ştii ce să fac cu mâinile. Preţ de o tigară aş lăsa să te bucuri de liniştea dintre noi, e singura de altfel. Preţ de o tigară aş scrie scenarii în care ţie să-ţi fie bine. Chiar aş face-o, dar nu ştiu dacă alături de mine. Preţ de o ţigară m-aş comporta stingher doar ca să ai impresia că ai putere asupra mea. Hainele tale noi, ceasul şi parfumul puternic sunt de prisos, nu te mai folosi de ele pentru că ele te folosesc pe tine fără să-ţi dai seama. Preț de o tigară aş sta lângă tine cu palmele în mâinile tale de parcă ţi-aş aparţine. De fapt n-am unde să-mi încălzesc mâinile, îmi degeră cuvintele în palme, din cauza asta vorbele mele sunt atât de reci.

Pentru tine …

Preţ de o ţigară aş întinde braţul şi aş mângâia kilometrii. Cu gândul, m-aş aşeza lângă tine şi aş privi valurile care încă se zbat îngheţate. Preţ de o ţigară aş sta întinsă lângă tine şi nu te-aş lăsa să mă săruţi, aşa cum n-ai făcut-o nici atunci. Aş privi în ochii tăi prin întuneric şi m-aş vedea aşa cum sunt, dar aşa cum nu accept să fiu. Preţ de o ţigară ţi-aş împărtăşi gândurile ascunse sub nişte coperţi groase, ţi le-aş şopti, ţi le-aş face cadou. Preţ de o ţigară aş face eu primul pas chiar dacă dincolo de el e doar prăpastie.

TU n-ai fost niciodată acelaşi. Nici la propriu, nici la figurat…

Love(d) ?

“First of all, love is a joint experience between two persons — but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved. There are the lover and the beloved, but these two come from different countries. Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which had lain quiet within the lover for a long time hitherto. And somehow every lover knows this. He feels in his soul that his love is a solitary thing. He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer. So there is only one thing for the lover to do. He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world — a world intense and strange, complete in himself. Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring — this lover can be man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description. The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past. The preacher may love a fallen woman. The beloved may be treacherous, greasy-headed, and given to evil habits. Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else — but that does not affect the evolution of his love one whit. A most mediocre person can be the object of a love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp. A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll. Therefore, the value and quality of any love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved. Almost everyone wants to be the lover. And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many. The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons. For the lover is forever trying to strip bare his beloved. The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

Carson McCullers

In lipsa mea. In prezenta lui…

 



 

Cand am spus ca o sa plec  pentru totdeauna si nu o sa ma mai intorc nimeni nu m-a crezut. Nici macar eu nu as fi crezut vreodata ca as putea, nu sa plec, ci sa ajung atat de departe. Atat de departe, incat pana si amintirile, care odata erau ca un bandaj pe o rana permanent nevindecata si vesnic dureroasa la orice tentativa de desprindere, s-au pierdut pe drum, s-au redus la nimic, fara pic de durere. Atat de departe, incat orice unitate de masura ar fi depasita, inutila, fara rost. Atat de departe, incat daca imi privesc viata toata, nu reusesc sa-mi aduc aminte sa fi suferit vreodata. Atat de departe incat nu mi-ar mai ajunge 10 vieti sa ma mai intorc de unde am plecat.

 

Si totusi, plecand atat de departe am ajuns atat de aproape de tine.

 

Atat de aproape, incat nu as suporta gandul sa fiu la 2 batai de inima departare de tine. Atat de aproape, incat imi doresc sa iti fiu alaturi la fiecare clipire, sarbatorind miracolul din ochii tai. Atat de aproape, incat existenta mea depinde de fiecare respiratie abia perceptibila pe care o exerciti atat de natural. Atat de aproape, incat adorm odata ce iti inchizi pleoapele, de teama sa nu te pierd in vis.

 

Cand am plecat, viata mea era o carcasa bine intretinuta, un infern de 5 stele. Cand am ajuns, cea mai buna versiune a mea era in sfarsit acasa, in bratele tale, un Burj al Arab al trairilor.

 

Nu sunt aici. Nu ma mai intorc. Traiti voi in lipsa mea, ca eu traiesc in prezenta lui….

Jurnalul unui om si jumatate.

Mi se intampla adeseori sa nu-mi  mai dau seama cine sunt,  sa uit complet viata cui traiesc, sau visele cui le privesc pe ascuns. Voua nu vi se intampla? Sa va treziti noaptea pentru ca va dormiti viata ziua, si sa realizati ca nu mai stiti daca apartineti zilei de azi sau celei de maine? Sa existati mereu intre…intre doua intalniri cu doi necunoscuti, intre doua pahare de vodka, intre doua anestezice, sau intre doua suflete, si ca o ironie a sortii sa nu stiti cui sa o oferiti mai mult. Am uitat sa mai scriu, sa mai gandesc in jocuri de cuvinte si emotii, sa ma mai simt intreaga; sunt mult prea ocupata sa fiu intre, intre da si nu, intre eu si tu, intre ceea ce dau si ceea ce primesc, intre ceea ce sunt si ceea ce ai vazut din interior. Stiti ca spuneam la un moment dat despre mine ca sunt intr-o continua schimbare? Nu m-am inselat deloc! Sunt cel mai bun profet pe care l-as putea avea vreodata. Ca om, sunt o fiinta integra, nu-mi plac jumatatile de masura, iar daca vrei sa ma accepti, trebuie sa ma accepti toata. Asta spuneam…dar daca as fi toata si inca jumatate, lucrurile s-ar schimba? Mi-ai accepta capriciile si iubirea cu inca o jumatate de masura? Ai putea tolera toate astea? Nu-mi raspunde inca…

Ma intreb ce fel de om ai crezut ca sunt, si pentru prima oara asa cum trebuie…din interior. Asta mi-am dorit dintotdeauna, sau cel putin asa am crezut. Cum arata sufletul meu de-acolo de jos, din locul in care ai fi desenat cu manutele imagini incolore? Are intr-adevar  doar 21 de grame asa cum spun unii, sau il incarca sentimentele? Tu ce simteai atunci cand simteam ca iubesc? Tu ce visai oare atunci cand visam eu? Iti mai aduci aminte zambetul meu, vocea mea, gustul sarat al lacrimilor de dimineata? Mai stii cum arata mangaierea mea?Mai stii …bineinteles ca mai stii. Te-ai  minti singur daca ai crede ca poti uita. Stii asta foarte bine si te doare.Toti isi spun ca vor sa isi reaminteasca, dar nu reusesc. Ce prostie. Nimeni de fapt nu a uitat. Pentru ca lucrurile astea nu se pot uita niciodata. Stii foarte bine despre ce vorbesc nu? Sunt lucrurile acelea pe care nu le-ai uitat, si ai vrea sa le vindeci, sau macar sa te intorci la ele si sa le dai o mangaiere. Sunt lucrurile pe care le cauta toti in spatele mintii, si vor sa le invie, dar ele sunt mai vii ca niciodata. Mai vii si mai razbunatoare.Sunt lucrurile care zac in colt, si te privesc cu ochi reci si nemilosi. Sunt momentele in care iti zici: ‘Oare cum era?’, dar tu stii exact cum era… Chiar daca nu m-ai privit niciodata, ai sti oare ce culoare au ochii mei? Si daca eu te-am abandonat o sa ma mai pastrezi in suflet? Si daca ai sa ma ierti vreodata, ma vei mai iubi vreodata?

Iarta-ma! Intr-o zi poate am sa ma iert si eu…

Niciodata nu mi-au placut jumatatile de masura, dar tu esti singura jumatate de suflet pe care am iubit-o atat de mult vreodata.

Dragi băieţi,…. .Cu drag,Sfântul Valentin!

Click’n’read!

O lumânare nu se aprinde niciodată singură…

Acolo, undeva e o mâna care apasă pe trăgaciul brichetei sau de ce nu, ucide un băţ de chibrit ca să transforme sacrificiul în incandescent. Proştii cred că dacă mâna e a ta, asta înseamnă sinucidere, dar nu e, pentru că asta înseamnă să îţi doreşti să fii om acum şi nu mai târziu. Nimeni nu vrea să ajungă în situaţia în care alcoolul devine o gumă de şters, care te curăţă interior, în toate sensurile şi direcţiile, care te goleşte de sens şi te şterge de viaţă. Nimeni nu vrea să ajungă o simplă amintire din viaţa cuiva, pentru că ştim cu toţii , amintirile sunt doar cârpe a ceea ce a reprezentat lux cândva, lux pe care în timp nu ni-l mai permitem.

Si cum o lumânare nu se aprinde singură, aşa nicio inimă nu poate să funcţioneze la putere maximă dacă nu pulsează în sincron cu o alta.Nu are nevoie de  o sărbătoare anume, ci dimpotrivă le urăşte, nici de ursuleţi de pluş, nici de bomboane de ciocolată, nu are nevoie de comercial şi nici de clişee ; are nevoie de cele mai simple lucruri, pe care, se pare că ceilalalţi sunt incapabili în a le recunoaşte, ca să nu mai spunem să le şi ofere…Aşa că cei care încearca sa îşi suresciteze sufletul şi răbdarea a nu ştiu câta oară, nu sunt sinucigaşi, sunt cei despre care vorbeşti atunci când vrei să te convingi că iubirea nu e doar un concept pe care-l găseşti în dex.

Nu sunt adepta ” sărbătorilor iubirii”, şi cu siguranţă nu mă veţi vedea vreodată strângând la piept un ursuleţ ca „dovada” a existentei unei inimi în care stă iubirea cu chirie.Nu! O să cred că mă iubeşte atunci când în loc de bomboane şi flori, mă duce în locul unde ne-am întalnit pentru prima oară si se chinuie să mă facă să simt fluturii care pentru unii s-au transformat în molii, cu riscul că ar fi penibil şi  s-ar face de râs. Aş aprecia ca în loc de ursuleţ, să fugă de la servici mai devreme şi să mă surprindă cu un sărut în timp ce dorm. Mi-ar plăcea ca în loc de cină romantică să mă înţeleagă mai mult, să mă ierte mai uşor şi să-mi „dea drumul” mai greu. Ar fi ideal dacă in loc de o bijuterie scumpă ar alege să renunţe la planul lui de a mă schimba, pentru că dacă ar face asta, ar avea ce au toţi ceilalţi.

Da, prefer toate astea în schimbul clişeelor. Pentru mine 14 februarie nu va fi încadrarea în turmă, pentru că nu am nevoie de o zi specială pe an ca să arăt că iubesc, sau să mi se demostreze asta.14 februarie va fi ziua în care examenele se vor fi sfârşit,iar  el va fi lânga mine, iubindu-mă la fel cum a facut-o şi pe 9 ianuarie, sau 28 mai…

Nu îi voi scrie lui Cupidon, şi nici nu voi cere nimic.Sfântul Valentin se pare că a trimis o scrisoare tuturor băieţilor:

„E posibil sa nu fii nici prima, nici ultima, sau singura ei iubire.A mai iubit inainte si probabil o sa mai iubeasca si de-acum in colo. Dar daca ea te iubeste acum, ce mai conteaza? Nu e perfecta, dar stii foarte bine ca nici tu nu esti, si poate ca niciodata nu o sa fiti perfecti unul pentru celalalt; dar daca are puterea sa te faca sa razi, sa gandesti de doua ori inainte sa faci un lucru, sa admiti ca esti om si ca faci nenumarate greseli, atunci fa tot ce poti sa o pastrezi langa tine.

E posibil sa nu se gandeasca la tine in fiecare secunda a zilei, dar iti va oferi ceva ce stie ca poti distruge: inima ei. Asa ca nu o rani, nu incerca sa o schimbi, nu incerca sa o judeci si nu pretinde mai mult decat iti poate oferi.Zambeste-i cand te face fericit, dai de inteles atunci cand esti suparat si doreste sa o ai aproape cand nu e.”

A crede si a apartine…

Putine sunt lucrurile/persoanele in care cred cu adevarat si cu mult mai putine lucrurile/persoanele pentru care as fi gata sa renunt la orice,inclusiv la mine.Recunosc,uneori ma arunc intr-un joc,testez,fortez limite,dar nu cu intentii rele,ba dimpotriva,din pura curiozitate.Mintea unui e om e asa un mecanism stricat uneori,ca umple goluri nu cu realitati,ci cu iluzii personale.Iar asta e motivul principal pentru care ador sa o fac,sa vad pana unde il impinge imaginatia,sa vad cu ce mai isi mai peticeste minunatul Turn de Fildes si cum sare peste ecuatii numai ca sa ajunga la rezultatul corect.Aruncati cu pietre in mine pentru asta,dar cred ca altii au pacate mai mari…

Dupa cum am mai spus,nu cred in povestile de dragoste cu scantei la prima vedere,in voci de dincolo de nori ce-ti rasuna in urechi cand ti-ai gasit jumatatea,sau in palme citite de „femei cu har”.Nu cred in toate astea,dar cred in nevoia de a apartine cuiva;nevoie de a apartine care nu se traduce sub nicio forma cu ajutorul raportului stapan-sclav.Cred ca „dragostea” devine o poveste de dragoste,atunci cand cei doi raman impreuna indiferent de obstacole,de inselaciuni,de greseli pe care le considerai imposibil de iertat,de orgolii,de dureri sau ecuatii in care ieseai pe minus dupa fiecare cearta.Cred in greutatea cu care un om se rupe de ceva,indiferent de ceea ce presupune acel lucru;inteleg oamenii care spera ca lucrurile sa se schimbe cu pretul statutului lor.Imi plac juramintele,mai ales cele de genul „Voi ramane alaturi de tine indiferent de orice!”,dar asta e marea intrebare:”Oare chiar poti?”Cati dintre voi mai credeti in asta?

E un calvar sa iubesti,pentru unii chiar o munca sisifica,dar pot sa jur ca momentele alea,putine poate,in care totul merge cu o precizie de ceas elvetian te urmaresc toata viata,devin pansamente cu balsam pentru suflet.Admir persoanele care nu renunta chiar daca e insuportabil de greu,care aleg sa ramana impreuna si sa puna la punct fiecare greseala/vorba/gest care a ranit cumva,pentru simpla constientizare ca este singurul lucru real care ramane dincolo de orice.Isi apartin.Nu trebuie sa pleci pentru ca esti prea slab sa lupti,sau prea las sa gasesti cai de a  o face,sa pleci numai atunci cand celalalt nu a avut destula putere sa ramana.Sa pleci pentru ca nu apartii si nu-ti apartine.Sa pleci ca sa apartii,sa stii ca atunci cand iti juri ca nu o sa-l mai vezi niciodata,sa apara in clipa urmatoare si sa stea cu capul la pieptul tau pentru ca iti apartine;ca sa ai pe cine sa inveti ca esti alergic la cocos si care data viitoare cand iti face ciocolata calda sau iti face o surpriza dulce are grija sa evite ingredientul pentru ca stie ca iti face rau;ca sa ai cu cine sa te certi si pe cine sa ierti;ca sa ai pe cineva care iti arata ca gresesti;ca sa iti dai seama ca nu trebuie sa fii tot timpul rational.

Si ce daca sunt naiva,si ce daca nu trebuia sa fac aia sau cealalta,si ce daca nu trebuia sa iubesc ,si ce daca trebuia sa nu iert,si ce daca trebuia sa fiu indiferenta,si ce daca trebuia sa nu plec,si ce daca atatea teorii de oameni brusc deveniti psihologi si experti in domeniu,cand ei insisi nu isi pot rezolva propriile probleme.Atatea pareri sunt expuse pe tarabele gandirii lor,ca brusc ma constip mental.

Mai cred ca unele lucruri chiar nu sunt menite sa fie,oricat de mult te-ai chinui si ai transpira polizand niste colturi doar ca sa incapa masurilor tale;ca unii oameni sunt total paraleli in ceea ce priveste o mana de ajutor si ca nu exista decat schimb pe schimb.Probabil asta e motivul pentru care unii se plang de singuratate.NU exista ajutor neconditionat cum nu exista dragoste neconditionata,dar asta nu inseamna ca atunci cand faci un lucru din proprie initiativa trebuie sa reprosezi celor din jur ca le-ai facut un favor.Asta ce inseamna…ca esti ipocrit?Si ca de fapt de la bun inceput ai urmarit ceva.Si eu am ajutat oameni si n-am avut pretentia nici  sa mi se ridice statui, si nici sa imi ofere cine stie ce in schimb.Am preferat ca zambetul lor si faptul ca am facut un lucru bine sa-mi apartina si atata tot.

Cred in putine lucruri si asta nu inseamna ca si voi trebuie sa faceti la fel.

Zile cu coada de cal…

Sunt zile in care imi place sa privesc lumea doar  de sub cearsaf, sa disting doar tuse groase,nu detalii; sa raspund doar cu „Nu” pentru ca amabilitatea a inceput sa ma oboseasca precum un bec batran legat la filament; sa  declar pijamaua port national pentru ca imi permite sa vad oamenii asa cum sunt ei:vulnerabili si slabi,cu obiceiuri ciudate si secrete rusinoase.

Sunt zile in care realizez ca degeaba ma chinui sa fac bine si sa fiu corecta, pentru ca asta nu inseamna in mod obilgatoriu ca „serviciul” mi se va returna; sunt zile in care sunt rationala si lucida si zile in care ma pierd in amanunte;sunt zile in care sunt sigura de cursul lucrurilor si zile in care scap de sub control pana si cele mai banale evenimente.

Sunt zile in care stiu ca sexul inseamna sa ti-o tragi pur epic,iar dragostea sa ti-o tragi cu sufletul, si zile in care nu stiu nici macar  sa fac diferenta intre ele.Sunt zile in care parul sta la locul lui si am impresia ca sunt mai draguta decat de obicei si zile in care ma gandesc daca nu cumva sunt prea batrana pentru vremea mea,desi e vremea mea.

Sunt zile in care ma indoiesc de tine si zile in care as renunta la tot doar de dragul promisiunilor tale;sunt zile in care am impresia ca esti una din erorile pe care le fac zi de zi,de dimineata pana la ora 10.30 seara,si zile in care mi-as dori sa traiesc numai in schimbul trei,cu o sticla de vin rosu si o gura de tine.Sunt zile in care ma gandesc ca fiecare clipa alaturi de tine e nepretuita si zile in care stiu ca pentru orice placere exista…MasterCard.

Sunt zile in care sunt asa cum ma stii si zile in care imi tin parul in coada de cal…

P.S:Ador zilele cu coada de cal:nimic nu e mai relaxant ca o viata fara rimel  si bucle…

Iubire in anotimpul rece.part 2

„…Si cand spun viata,nu ma refer decat la ea,nimic in plus sau in minus.Inainte consideram esentiale detaliile,acum nu pot decat sa le detest.Nu ma mai intreba nimic,te rog,eu doar spun “povesti”, nu incerc sa gasesc raspunsuri acolo unde de fapt nu mai este nimic.”

„Nu pot sa te inteleg…oricat de mult as incerca sa ma lepad de tot ce e rational si sa joc rolul bufonului nebun doar ca sa ma lasi sa trec de zidul pe care ti l-ai ridicat,nu reusesc nimic.Ma faci sa cred ca mi-am ratat menirea ca prieten al tau si e si mai dureros in conditiile in care te stiu de mai mult de zece ani…”

„Nu e vina ta…”

„Dar a cui?!”

„A cicatricilor…Odata cu prima aparuta,am asezat si prima caramida a zidului;si tot asa pana mi-am ascuns existenta ciuntita de toti ceilalti,indiferent ca au sau nu vreo vina.Sufletul meu nu e vreo biserica in care oamenii intra si ies cand vor,nu am nevoie de alte griji,dureri si dorinte,de care sa ma impiedic de fiecare data.Daca stai bine sa te gandesti,pana si bisericilor li se incuie portile la un moment dat.Si din acelasi motiv am facut-o si eu.Mi-e teama de hoti…m-am saturat sa mi se tot vandalizeze sufletul…”

Puse paharul pe treapta si isi aprinse repede o tigara.De obicei nu fuma,dar cand o facea, o facea fie pentru ca era nervoasa,fie ca cineva ii oferise una,fie era indragostita.Candva,cineva ii oferise o tigara;ea a refuzat,iar acea persoana s-a suparat,a plecat si a lasat-o singura,fara sa-i adreseze un cuvant si fara sa mai auda vreodata de ea.De atunci,a acceptat toate tigarile care i-au fost oferite,sperand ca va putea compensa cu ceva acel moment.Dar acum nimeni nu-i oferise nimic.Avea pachetul propriu,detinea controlul.Era indragostita…si vroia sa fumeze continuu in speranta ca va putea mentine iubirea arzanda.

La un moment dat usa se deschide si inca alte trei cupluri coboara  treptele de lemn.Muzica e redusa la tacere,luminile se sting peste tot si restul de oameni se ascund in cearsafurile albe puse la dispozitie.Isi lasa usor tigara pe treapta si isi aduna parul intr-o coada de cal.Parea mai relaxata asa,cu totul si cu totul diferita;tinandu-si genunchii la piept,aveai impresia ca dintr-o data devenise cea mai vulnerabila persoana din lume:rujul rosu se dusese de tot,deci si independenta simulata,pantofii cu toc erau aruncati dezordonat pe langa ea,asa ca pana si ultimul gram de putere confectionat la minut era strain de ea.

„Un singur cadou de Craciun am asteptat de la el.Doar unul singur:un semn,atat.Sa stiu ca exista,ca e acolo pentru mine.Nu vroiam sa-mi spuna ca ma va astepta toata viata,doar sa ma salute sa stiu ca nu e totul pierdut.Sa mai fie odata un anotimp rece cu suflete aburinde,arome de scortisoara si vin ca singur semnal de alarma al sarbatorilor suprasaturate de colinde schioape,surde,oarbe.Atat vroiam si puteam sa fiu si eu un copil care isi tine strans la piept cadoul mult dorit…”

„……”

„E tarziu,sa mergem sa dormim.Nu trebuie sa te prefaci ca te intereseaza viata mea de doi lei;nici mie nu-mi plac oamenii aia care cred ca persoana lor conteaza mai mult decat tot universul la un loc asa ca te scutesc de un chin..”

Si-a luat paharul cu vin,tigarile si pantofii si a intrat in dormitor.S-a trantit in pat si incerca sa reconstituie in mintea ei toate datile in care trebuiau sa se duca la teatru,cand de fapt ramaneau acasa sa faca disectie pe sentimente.Niciodata nu si-au sincronizat anotimpurile.Traise tot timpul o iubire in anotimpul lui rece,iar ei niciodata nu-i placuse iarna.

Life is not a movie, much to my dismay. You don’t always meet your soul-mate dancing in the rain or on the observation deck of the Empire State Building, but who wants to be in love with a story? The real thing is better.