Ca și când …

Știu cum e …

E ca și când m-ai avea la doar două atingeri distanță, dar mâna ți-e ocupată cu altceva, sau altcineva. Să nu mai vorbim de Orgoliul care,  scrâșnind acid printre dinți,  amenință și de această dată să apese trăgaciul la cea mai mică mișcare. Așa că te scuzi, dar e scuzabil, pentru că toți o facem la un moment dat. Scuzele sunt hainele pe care le îmbrăcăm în zilele în care alții aruncă cu pietre în noi. Au solzi de oțel pe care stau atârnate dorința de compasiune și înțelegerea, și sunt decorate cu priviri pierdute care cerșesc plecarea capului și înghițirea săbiilor. Suntem doar niște  oameni ce caută căi prin care fericirea proprie să nu creeze daune colaterale.  Dar asta e imposibil. Odată cu lacrimile celorlalți, în noi se naște un zâmbet. Fericirea cere întotdeauna sacrificii …

E ca și când ai impresia că nu-ți cunosc jocul, regulile sau trucurile. Suntem ca rugăciunile pe care le știm pe de rost și pe care ne temem să le rostim cu voce tare. Eu îți știu întrebările, tu îmi cunoști răspunsurile. Doar legătura dintre ele lipsește.  Și vocea care să le modeleze. Nu există liberul arbitru, suntem întotdeauna condiționați, de alții, dar mai ales de noi. Aleg să nu uit, pentru că mi-aș transforma viața într-o povară, într-un tranșeu în care aș sta la pândă la nesfârșit vânând amintiri rătăcite. Aleg să păstrez totul pentru că altfel m-aș demonta piesă cu piesă, până n-ar mai rămâne nimic din mine. Și la ce bun?  Aleg să rămâi, să rămân, să rămânem. Așa cum e, așa cum suntem. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge , dar ne putem distruge singuri , tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele.

E ca și când trecem unul pe lângă altul și refuzăm să ne privim, uitându-ne mereu în direcția opusă și rugându-ne să se oprească senzația de vertij. Paloarea din obraji și pauzele lungi dintre cuvinte ne dau de gol, membrele își pierd coordonarea și brusc ne trezim că trăim în alta bucățică temporală în care nu are rost să căutam logica. E ca și când acum te-aș privi adânc în ochi căutând ceva ce e foarte posibil să nu mai găsesc, iar tu să-ți ferești privirea citindu-mă prin simple atingeri. E ca și cum aș fi acolo, dar  nu m-ai putea atinge….

_DSC0020

Anunțuri

Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?

Natură pe jumătate moartă …

Nu e prima oară când ajung pe cont propriu în astfel de locuri. Şi nici nu mi-e teamă. Ba chiar aş avea curajul să merg mai departe în orice moment. Nu mă grăbesc deloc, nu vreau să pierd nimic pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou: parfumul dulce-amărui  din aer, jocul molcom şi tacticos de umbre, adierea liniştitoare a vântului, aranjamentul interesant de simplu al scaunelor, colţurile elegant drapate ale feţelor de masă, ceştile de cafea şi ceai de culoarea biscuitelui de caramel ars şi linguriţele aşezate cuminte pe şervete impecabile de bumbac. Nimic mai simplu, nimic mai reconfortant …

Câteva mese sunt deja ocupate, semn că nu m-am grăbit îndeajuns. Păşesc pe piatra cubică asemeni scoicilor pe care oamenii le culeg de obicei de pe plajă şi-mi privesc paşii scurţi, leneşi, dar nerădători în acelaşi timp. Zgomotul înfundat al tocurilor se prelinge printre clinchete şi glasuri aproape mute, pierdute difuz printre note muzicale inteligent asortate atmosferei. Simt cum priviri fugitive mi se urcă dinspre gambă, şerpuind lin înspre genunchi şi mai apoi uşurel spre coapse. Şi se opresc. Fug ruşinate şi se scufundă în ceştile de pe masă ca într-un ocean mult prea liniştit. Pantofii de culoarea untului topit îşi continuă drumul atinşi în treacăt de draperiile din voal care ţin soarele la distanţă. Se opresc la masă de lângă tabloul care parcă  e cuprins de flăcări umede. Rochia albă se aşază pe scaunul marmorat, îşi potriveşte dimensiunile şi răsuflă liniştită în adierea vântului. Mâinile flămânde caută pe masă, privirea este încântată, iar vârful limbii trece senzual deasupra buzei superioare ştergând uşor rujul de culoarea piersicii pârguite, coborând spre colţurile gurii care arcuiesc în semn de mulţumire.

Privirea se mută în lateral, scrutând depărtările spălăcite, apoi analizează verdele crud al ierbii şi al frunzelor care salută  politicos păsările care ciripesc a fericire în zbor. Se opreşte pe masă privind ceaşca de porţelan în care pufăie ceaiul fierbinte de culoarea cuprului şi din care, din când în când, se nasc sterlici aurii de miere. Marginea ceştii pare marginea lumii, căci dincolo de ea totul se pierde, se estompează, moare. Tortiţa înflorită de porţelan se încolăceşte în jurul degetului ca un şarpe, dar nu-l muşcă, ci îl îmbrăţişează. În faţa mea eşti tu. Sau ce-a mai rămas din tine. Eşti dovada că orice suferinţă, imagine neplăcută dispare la un moment dat, sau e înghiţită de timp şi scuipată în spaţiu pentru trebuinţele altora care încă se mai hrănesc cu rămăşiţele trecutului. Şi încerc să îţi întind mâna, ca să te forţez, ca să mă conving, că nu trebuie să paralizezi ca să nu mai simţi că doare.

Şi dispari …

Tot ce mă înconjoară, natura este vie, imaginea ta însă … e moartă.

Bilet dus-întors.

Chibritul sfârâie violent, flacăra se zbate o secundă, apoi se potoleşte obedientă. Ţigara începe să mocnească. Pentru tine …

Preț de o ţigară parc-aş face orice. Aş crede până şi-n minciunile tale şi în vorbele pseudo-politicoase, aş încerca să suprapun două imagini care se resping orice ar fi. Preț de o ţigară ţi-aş măsura liniile ca să-mi dau seama ce m-a indus în eroare, ce mi-a scăpat, de ce anume trebuia şi trebuie  să ţin cont. Preţ de o ţigară te-aş lăsa să-mi atingi mâna din greşeală doar ca să vezi şi tu cum e să nu mai fie nimic dincolo de ea, cum e să nu-ţi răspundă nimeni, nici măcar ecoul. Preţ de o ţigară ţi-aş spune că te-am iertat, pentru că da, am făcut-o, dar scrumul mi-e martor că n-am uitat nicio secundă. Preţ de o secundă aş risca…

Pentru tine …

Preţ de o ţigară te-aş lăsa să mă strângi în braţe, chiar dacă şi de data asta m-aş simti ciudat şi n-aş ştii ce să fac cu mâinile. Preţ de o tigară aş lăsa să te bucuri de liniştea dintre noi, e singura de altfel. Preţ de o tigară aş scrie scenarii în care ţie să-ţi fie bine. Chiar aş face-o, dar nu ştiu dacă alături de mine. Preţ de o ţigară m-aş comporta stingher doar ca să ai impresia că ai putere asupra mea. Hainele tale noi, ceasul şi parfumul puternic sunt de prisos, nu te mai folosi de ele pentru că ele te folosesc pe tine fără să-ţi dai seama. Preț de o tigară aş sta lângă tine cu palmele în mâinile tale de parcă ţi-aş aparţine. De fapt n-am unde să-mi încălzesc mâinile, îmi degeră cuvintele în palme, din cauza asta vorbele mele sunt atât de reci.

Pentru tine …

Preţ de o ţigară aş întinde braţul şi aş mângâia kilometrii. Cu gândul, m-aş aşeza lângă tine şi aş privi valurile care încă se zbat îngheţate. Preţ de o ţigară aş sta întinsă lângă tine şi nu te-aş lăsa să mă săruţi, aşa cum n-ai făcut-o nici atunci. Aş privi în ochii tăi prin întuneric şi m-aş vedea aşa cum sunt, dar aşa cum nu accept să fiu. Preţ de o ţigară ţi-aş împărtăşi gândurile ascunse sub nişte coperţi groase, ţi le-aş şopti, ţi le-aş face cadou. Preţ de o ţigară aş face eu primul pas chiar dacă dincolo de el e doar prăpastie.

TU n-ai fost niciodată acelaşi. Nici la propriu, nici la figurat…

Nimic nu se pierde, totul se transformă…

M-am trezit brusc. Mă înecasem cu o bucată de trecut din visul de azi-noapte. Am tuşit speriată şi mi-am aşezat capul cu grijă, din nou, pe perna care se pare că ştie mai multe lucruri despre mine decât mulţi alţii care pretind că mă cunosc, sau că m-au cunoscut. Dincolo de bumbacul alb se ascund, strânse în borcane de toate formele şi dimensiunile, lacrimile mele, zâmbetele, amintirile, toate promisiunile pe care mi le-am făcut şi de care nu m-am ţinut, toate speranţele, visele devenite realitate, toate temerile, toate secretele, toate grijile, toate rugăciunile. Toate sunt acolo. Nu a dispărut nimic. Nici măcar clipele banale, nici măcar greutatea cu care a trecut uneori timpul. Totul s-a transformat. Probabil într-un fir de praf.

M-am trezit brusc. M-am uitat în dreapta mea. Nu erai. M-am uitat la mâna stângă, la un deget în special. E inelul cu care m-ai cerut în căsătorie după doar două luni, e inelul de care mi-a fost teama din momentul în care am luat cutia de sub pernă, până în momentul în care am deschis-o şi am respirat uşurată că e goală. E inelul care mi-a arătat că nu m-am pierdut în relaţii crude, ci că m-am transformat în femeia în care poţi avea încredere, cea care te-ar urma până la capătul lumii, care ar avea puterea să stea lângă umărul tău şi să ridice aceeaşi greutate pe care tu o ridici în fiecare zi doar pentru ea ca să o vezi zâmbind, care te reprezintă şi datorită căreia îţi schimbi privirea şi linia buzelor.

Înainte nu credeam că există dragoste adevarată, dar m-ai făcut să cred că da, există într-adevăr. Iubirea nu e o poveste siropoasă, e liniştea pe care o ai când pui capul pe pernă. Iubirea nu este pentru că, este orice ar fi. Iubirea nu este schimb pe schimb, iubirea pur şi simplu este. Iubirea nu este necondiţionată, este respect, incredere, susţinere, răbdare, curaj şi multe altele.  Înainte nu credeam că voi spune cuiva „Da! Vreau să fiu soţia ta!”, dar tu mi-ai demonstrat că în ciuda piedicilor mele nu ai fost niciodată cineva, ai fost El. Înainte nu credeam că vei ajunge în faţa părinţilor mei şi le vei spune: „Am cerut-o de soţie!”, iar ei vor rămâne fără cuvinte, şi nu pentru că ar regreta că fiica lor nu este în toate minţile, ci pentru că fiica lor a făcut o alegere bună şi pentru că te iubesc la fel de mult cum mă iubesc şi pe mine. Înainte nu credeam că voi rămâne alături de o singură persoană pentru tot restul vieţii şi îmi pierdeam nopţile, dimineţile în cluburi, în locuri în care nu puteam să respir de câţi oameni erau. Toţi la un loc nu ar face niciodată cât tine. Îi compătimesc pe cei care încă se mint singuri. De unde ştiu asta? Şi eu am făcut-o, şi nu numai odată. Pot să jur că fix în momentul ăsta, cineva face greşeala vieţii lui/ei doar ca să se răzbune, să-şi răzbune durerea, în speranţa că aşa o să treacă, că o sa-i sune înapoi să le ceară scuze, să îi roage să se întoarcă înapoi, doar ca în 3 zile să ajungă de unde au plecat. Nicăieri. Nu întotdeauna ceea ce ne dorim este ceea ce ne trebuie. O să mai dureze ceva timp până vom pricepe asta.

Nu am pierdut niciun „NU”. Fiecare s-a transformat în „DA”.

Înainte, îmi doream ceva din tot sufletul. Părea o prostie. Mă bucur că încă mi-am dorit asta, pentru că acum dorinţa mi-e îndeplinită. Am trecut cu persoana iubită prin toate anotimpurile. Nimic nu e mai frumos decât să vezi cum timpul trece în culori, iar el te ţine de mână vara cum te ţinea şi la sfârşitul toamnei. Au trecut 9 luni. Nimic nu s-a pierdut, totul a devenit mai frumos.

M-am trezit brusc. Nu eşti în patul meu. Dar în curând vei fi în al nostru…

Vezi? Nimic nu se pierde, totul se transformă…

„Cu” şi „Pe” masură. Part 2

Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin.

Îmi place să tot spun asta pentru că mă simt mai în  siguranţă aşa, pentru că induce oamenii in eroare, îi face să se întrebe: „Mai mult din ce ?” şi „Mai puţin din cât ?”. Care e instrumentul meu de masură? Înainte credeam că viaţa mea se măsoară în aprecierile celorlalti, în momentele  în care simţeam că demonstrez că îmi merit fiecare gură de aer pe care o trag în piept, în oamenii pe care îi aveam lângă mine. Măsura mea nu a stat în nimic din toate astea, ci în obstacolele care mi-au stat în faţă şi pe care le-am depăşit, în adâncimea abisurilor în care m-am prăbuşit şi pe care le-am escaladat cu coatele julite şi mintea făcută praf, în numarul de”nu-uri” pe care le-am transformat în „da”, în golurile pe care le-am umplut. Obişnuiam să cred că măsura mea eşti tu, dar niciodată n-am fost un întreg, ne-a dat mereu cu virgulă.

Am vrut toate lucrurile cu şi pe măsura mea, fără alte întrebări, fără loc lăsat interpretărilor. Fie că aş fi vorbit eu, fie că ar fi vorbit ele despre mine, tonul ar fi fost acelaşi, linia de idei perfect dreaptă şi în concordanţă cu cea care îmi aparţine, fără nicio deosebire, fără nicio discrepanţă. Totul clar, tranşant si precis ca o incizie pe cord realizată cu măiestrie. Multe din toate lucrurile alea le-am pierdut, dar mai apoi mi-am dat seama că de fapt nu erau ale mele de la bun inceput, aşa că am renunţat să le mai caut, să le mai plâng. Mă vor găsi ele pe mine la un moment dat, pentru că niciodată nu găsim lucrurile pe care le-am pierdut, ele ne găsesc  pe noi de fapt. Că nu ne mai găsesc la fel, asta e cu totul altă problemă. Uneori am simţit că totul se prăbuşeste în jurul meu, dar abia atunci, când zidurile căzuseră, mi-am dat seama că viziunea mea asupra lumii se extindea, îşi creea noi hotare. Am înţeles că sunt unii ochi ce pot vedea pentru suflete oarbe,dar sunt şi unele suflete văzătoare ce pot deschide noi orizonturi unor ochi orbi.

O să-mi păstrez măsura în continuare, chiar dacă asta înseamnă sa îmi fiu propriul instrument de măsură, pentru că ştiu să fiu fericită şi atunci când nu sunt, pentru că pot să dau 100% din mine chiar şi atunci când am numai 80%, pentru că am învăţat că motivul din cauza  căruia oamenii renunţa aşa uşor este că au tendinţa să privească cât de departe mai trebuie să meargă, în loc de cât de departe au ajuns deja. Nu o să cer tăcerii cuvintele care au rămas nerostite, nu vreau să mă întorc, iar dacă o să o fac vreodată o să fie numai cu un gând sau un suspin, dar niciodată toată. O să vreau doar o zi în care să nu conteze nici ce nu dau,nici la ce renunţ. O zi de care să îmi fie dor, o zi fără mine, doar cu măsura mea, pentru că sunt atâţia oameni care nu au nevoie de unii de alţii, ci au doar nevoi şi lipsuri, care n-au timp să privească înapoi, dar care totuşi trăiesc în trecut îmbătrânind de tineri şi niciodată maturizându-se.

Vreau măsura mea, pentru că îmi  pot potrivi toate ceasurile după legile timpului, dar ceasul din mine mereu va bătea după alte legi.Aşa că dintre bine şi rău aleg tot răul ce duce spre bine, călăuzită de conştiinţa care îmi biciuie gândurile : „Înainte nu puteam să-mi imaginez că aş putea iubi pe altcineva înafară tine. Acum nu îmi pot imagina că aş mai putea iubi pe cineva, înafară de mine...”.

Vreau totul „cu” şi „pe” măsura mea, pentru că altfel e mai bine sa fii rege peste singurătate decât slugă în dragoste.