Roses never fall in love!

Una din noile mele melodii preferate. Emilie Simon a reusit sa suprinda mai mult de un singur aspect intr-o singura propozitie, intr-o singura melodie. Nu e vorba de un simplu trandafir, e vorba de fiecare din voi…

Si ca sa termin in acelasi stil jucaus :” You can fall in love with a Rose, but a rose will never fall in love with you!”…Hai ca mi-a iesit :))

Auditie placuta!

You want to be my lover
You want to be my man
I am a flower
And I hurt your hands
Don’t say you love me
Don’t say you care
I’m not human
We will never be the same

You can carry on, like that
I will give you all, I’ve got
I’m not the one you’re looking for
Roses never, never, fall in love !

You could be a giant
You could be a child
I’m burried in the ground
And I never cry
Don’t say you love me
Don’t say you care
I’m not human
We will never be the same .

You can carry on, like that
I will give you all, I’ve got
I’m not the one you’re looking for
Roses never, never,
Roses never, never, fall in love !

Anunțuri

Teorii despre viata si moarte sau viziuni de dupa………………..(4 pahare de whisky)!

[INDICATII SCENICE:Camera usor luminata,o canapea in stanga,o masa si 5 scaune.Agitatie linistita,frig transpirat si 10 oameni fericiti.O sticla de whisky si Eu…

Iesire pe usa din dos.]


Ma regasesc in imposibilitatea de a avea un dialog cursiv cu foaia alba de hartie. Ca si cu oamenii,simt ca pot comunica doar dupa ce i-am mazgalit si sucit bine de tot. Trebuie sa creez haos inainte sa pot trage prima linie dreapta pe o tabula rasa imaginara. Acum, asta e un plus de creatie sau o ciudatenie?

Nu mai stiu cine sunt, spre deosebire de alti oameni care se intreaba “Cine dracu am fost?” abia pe patul de moarte.Eu ma intreb asta de ani buni, iar de cateva ori pot sa jur ca aproape aveam raspunsul. Oare raspunsul vine abia pe patul de moarte si de fapt decesul survine dupa raspunsul sarcastic al vreunui inger plictisit “esti un nimeni”?. Asta ar explica si surasul misterios al mortilor in timp ce inima li se opreste de la surpriza:”ce gluma buna; auzi tu, un nimeni”.

Poate tot ceea ce fac de cand m-am nascut e sa adun definitii…precum culorile,pentru a ma putea compune: iau un capat de concept si un mijloc de prejudecata, le topesc in zeama de idei, adaug praf de constiinta peste toate astea, le las la dospit ani de zile- timp in care uit de mine- si apoi scot din creuzetul nasterii mele fiasco-ul meu din bucatarie.M-am  gandit la felul cum gatesc:pasional (in sensul ca am cauzat cu succes cateva mici incendii)incurcat si complicat. Nu cred ca vreau sa inghit mancarea asta, fie ea facuta de mine.

De fapt nu numai ca am probleme in a ma defini, ci am serioase probleme in a crede. Orice. Daca nu pot crede in crainicul care “prezice” vremea dupa ce meteorologul a ghicit in cafea si a zis sa luam umbrela, care oricum e inutila in timul uraganului, cum o sa cred in mine? Si de la idee ajungem la credinta. Alt concept pe care l-am sucit si invartit pana cand am facut un avion de hartie, pe care l-am aruncat in soare. Am renuntat sa gasesc adevarul in scrierile inteleptilor. Acum caut versurile cantecelor anonime si rima lor imi pare mai interesanta decat dodiile unui Buddha care a murit cu mult inainte sa ma nasc eu.

Sincer, as sta o viata la picioarele lui, dar nu sunt sigura ca atunci cand ma voi uita in sus voi vedea un cer diferit de cel prescris de meteorolog. Nu stiu care stea e care, asa ca mi-am inventat constelatii-in fond, initial constelatiile au fost inventate de alti oameni care stand la picioarele zeilor lor mult simplificati,au observat ca punctele stralucitoare clipocesc si sunt aranjate dubios. Practic, daca tot ceea ce vad in jurul meu nu este altceva decat o inventie a omului care a simtit nevoia de a articula si a numi, ce anume ma opreste sa dau nume complet diferite lucrurilor banale?

Drink_Me_by_boxedphotos

De ce nu ii pot spune scaunului “ceas”? Pentru ca legam ceasul de timp. Si pe scaun stai un timp, petreci cu siguranta mai mult timp decat uitandu-te la ceas, caruia i-as putea spune “somn”, caci iti dai seama cand te uiti la el ca ti-ai dormit majoritatea anilor. Si  eu, micul om, impovarat de putinii ani la care are dreptul pana sa isi dea seama ca este un nimic, decid sa redenumesc universul. Sa ii spunem “buzunar”. M-ar face sa ma simt bine stiind ca am intregul univers in buzunarul stang. De obicei acolo imi tin uneori tigarile. Prin urmare am doua lucruri relativ necesare in aceasi parte a corpului: universul si tigarile. In buzunarul drept as putea pune haosul. Ar fi ca si soarecele si pisica, iar atunci cand ma plictisesc le pot pune pe masa, sa observ cum lupta dintre cele doua formeaza alti mici oameni, care se scarpina nedumeriti in cap, se stramba si alearga, mananca, dorm, se reproduc si mor.

Cand se termina pauza le separ si devin demiurg. Totul e atat de simplu. Atata ca daca eu am creat totul, atunci eu cine sunt? Si daca sa spunem,ca eu am creat totul, atunci nu as avea dreptul sa cunosc alti demiurgi, sau cel putin sa fiu trasa subtil de maneca si sa mi se explice simplu si clar care este scopul? “Cucoana, ne chinuim de eternitati sa ii punem pe oameni in borcane. Ne-ai luat haosul si universul si te joci de-a Dumnezeul cu ele. Ce te-a apucat? Tu trebuie sa stai in banca ta si sa te intrebi de ce te-ai nascut. Iti vom trimite o scrisoare in care ti se va explica totul. Doar treci in banca ta, si pentru numele lui Dumnezeu, nu mai redenumi obiectele, ai incurcat tot sistemul de ghisee al nemuririi”.

Bun, inca un bar din care am fost data afara, deci. Nu mai am voie sa ma joc cu definitiile. Imi strang parul in coada si ies afara in frig. Grabesc pasul si inima imi bate in urechi. Imi aduce aminte ca tutunul nu e bun si ca sunt totusi vie. Stand in mijlocul strazii imi imaginez masinile care m-ar putea lovi. Nu apare nici una; nu ca m-ar mira, dar aparitia unei masini la 4 dimineata pe o strada care s-ar putea numi cu mandrie alee,este destul de putin probabila. Continuu balanganitul constant de ganduri, care ameninta sa dea afara pe nari, odata cu picaturile de apa care se incapataneaza sa imi inghete, depersonalizandu-ma parca, fortandu-ma sa simt mila fata de stancile de care atarna turturi.

Este foarte neplacut sa fii o stanca, ma gandesc atunci. Nu ai libertatea de a judeca stramb, de a alerga sau de a muri. Singurul lucru care defineste acest pamant este dreptul de a muri. De a te retrage partial innobilat de zambetul sus mentionat, de a face o ultima plecaciune si apoi de a deveni din actor sufleur sau decor pentru alte si alte piese de teatru. Nu ca teatrul ar reusi sa exprime atat cat mi-as dori. Dar oricum, e interesanta toata chestia asta cu moartea. Este “punchline-ul” a aproxmiativ 70 de ani de ignoranta. Un fel de camera ascunsa, la care ti se explica tacticos gluma la care ai participat, in care te-ai implicat trup si suflet, la care ai plans si ras disperat si participat “de cand te stii”.

“Pai sa vezi, eu si cu „Al mai mare” ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa…” si fata –acum dematerializata- ti se lumineaza in intelegere si iti spui in sinea ta –dar se aude in tot golul, caci nu mai ai carne care sa iti retina gandurile, si ele se propaga acum in tot spatiul asta imposibil de descris: “daca stiam, m-as fi mutat pe plaja si as fi trait ca un salbatic. M-as fi bucurat mai mult.”. Si daca tot ce fac este doar premisa unui pariu divin, de ce l-as mai face?

In schimb as putea intoarce tot cu susu-n jos –nu ca nu as fi experta la asta deja, involuntar desigur- m-as remarca dupa moarte. “Doamnelor si domnilor decedati-care-va-distrati-enorm-acum-ca-v-ati-prins-cum-merge-treaba v-o prezentam pe domnisoara care nu numai ca nu s-a supus regulilor, dar nici nu a vrut sa le inteleaga sau macar sa le citeasca. Aceasta ignoranta creatura a sfidat logica vietii. Si-a creat un univers propriu, ilegal si neaprobat, dar care i-a apartinut in totalitate, pana in clipa decesului, cand a tipat cat a putut din varii motive, neintelese de noi pana acum. V-as prezenta-o dar am…pierdut-o, a inceput sa alerge repetand “asta e tot?”,in speranta ca asistentii mei o vor gasi va rog asteptati la locurile dumneavoastra”.

A se intelege,deci ca in imaginatia mea, acum nici moartea nu mai reprezinta un raspuns ci doar o alta anticamera la ceva. Ceva a carui definitie imi face creierul sa fiarba, capul sa doara si limba sa ceara o picatura binemeritata de whisky.