Galeria de artă. Part 1

La început abia dacă vedeam. Abia dacă vedeam lumea fără să o distorsionez în așa fel încât să încapă în canoanele pe care voluntar și dintr-un simț de pseudo – moralitate le construisem pentru mine. Abia dacă vedeam oamenii dincolo de tușele groase și impresiile ciobite pe care le colecționam superficial despre ei după doar trei minute. Abia dacă vedeam dincolo de promisiuni. Dacă știam să văd dincolo de ele aș fi înțeles că nu sunt decât niște cuvinte îmbrăcate în haine de duminică, aparent sfinte și în esență căzute în păcat. Da, la început abia dacă vedeam. Nu mă feresc să recunosc. Orbecăiam continuu fără simțul penibilului urmărind cu vârful simțurilor linii de sprijin care pe atunci îmi erau de ajuns. Mă tăiam în greșeli și sângeram câte puțin, fără să-mi imaginez că vreodată aș putea rămâne fără moneda de schimb a durerii.

Nu am avut revelații, nici sclipiri de moment care să-mi lumineze gândurile. Am învățat să văd. Am fost nevoită. Când în genunchi, plecând urechea la vibrațiile dezastrului, când privind cu mândrie la piesele pe care reușeam să le potrivesc nu din instinct, ci din simplul motiv că ajunsesem să le înțeleg pe fiecare în parte. Ajunsesem să înțeleg haosul și curgerea lui neașteptată în forme nefiresc de perfecte. Vedeam din ce în ce mai bine senzații și sentimente pe care inexplicabil le asociam cu diverse imagini, siluete,  sau personaje, care,  după perdeaua deasă de gânduri, se aflau expuse ca într-o ciudată galerie de artă.

Of_a_thousand_faces_by_iNeedChemicalX

Aveam o plăcere bolnavă de a le fotografia. Eram chiar mândră de mine, știind că numai eu sunt aceea care o poate face. De cum le vedeam le și hăituiam, le vroiam ale mele pentru totdeauna. Nu pierdeam o clipă. Le transformam rapid în opere de artă și le agățam de peretele infinit al minții, după care mă închideam în mine ore în șir privind cu nesaț truda muncii mele. Într-o zi am văzut Singurătatea. Nu e doar un iad așa cum spun unii. E o femeie cu privirea irecuperabil pierdută într-o realitate mai cruntă decât ceea pe care o știm și care bântuie masele de oameni înfășurată în pânze albe de bumbac sub care nu se află decât o simplă carcasă lipsită de puls. Am fotografiat-o adesea stând tolănită în brațele celor care zâmbesc încordat înconjurați de așa-ziși prieteni, îmbrățișând inimi zdrobite de copitele iubirii sălbatice, sau îngrijindu-se de greutatea bătrâneții celor rămași în urmă. Paradoxal, am văzut că singurătatea e singura care poată să plângă când râde și să ofteze mortal când zâmbește. Singurătatea nu e niciodată singură, întotdeauna este împărțită cu altcineva.

Am văzut și Disperarea. Am vazut-o alergând pe străzi țipând în tăcere, implorând fără cuvinte, cerșind  fără simțul  înjosirii ceva scos din uz cu prea mult timp în urmă. Am văzut-o încercând să-și dea viața la schimb pe două fumuri de țigară, pe gesturi goale care nu înseamnă nimic. Am văzut-o ținându-și capul între mâini și numărând pulsațiile care nu mai loveau în coșul pieptului, ci în moalele capului. Am văzut-o plângând sare fiindcă rămăsese fără lacrimi. Imaginile astea mi se derulează obsedant în minte și ajung să mă doară. Mă sfâșie pe interior lăsându-mă într-o agonie care acum nu-mi aparține, dar care pare să facă parte din mine dintotdeauna. Fără să vreau o trăiesc la nesfârșit nu doar prin mine, ci și prin alții.

Anunțuri

Salturi.

Ne dorim lucruri a căror însemnătate ne e complet străină, a căror suprafaţă o atingem în treacăt cu buricele amorțite ale unor degete ce se vor învățate, trecute prin viață, atotcunoscătoare, când de fapt  nu sunt altceva decât nişte simple degete, prelungirile complet diluate ale gândurilor ce mor înainte să se nască. Ne dorim senzații pe care nu ştim nici să le controlăm şi nici să le păstrăm, ne dorim vieţi pe care nu ştim să le trăim, dar al căror sfârșit îl declanșăm fără mustrări reale de conştiinţă. Ştim să ne scuzăm politicos însă, sau cel puţin să găsim un ţap ispăşitor care să ne-ascundă mizeriile. Măcar temporar…

Când suntem mici vrem să fim mari, când suntem mari regretăm că nu mai suntem mici, vrem să facem salturi înainte şi-napoi tânjind continuu după orice, uitând să preţuim clipa care tocmai trece şi la care am renunțat atât de uşor. Când avem timp liber vrem să fim ocupaţi, preocupaţi de orice altceva, dar nu şi de liniştea noastră, indiferent care ar fi natura ei. Când nu mai avem timp, nici de alţii, nici de altele şi nici măcar de noi, ne plângem şi plângem zilele de care odată ne puteam bucura. Când ieşim din relaţii ne aruncăm grăbiţi în altele, punem pe seama şi în cârca altora motivul existenţei noastre, ferm convinşi şi cu disperarea unor leproşi că ne vom vindeca. Ceea ce nu ştim e că niciodată nu o vom face, sau cel puţin nu prin ei. Iar asta pentru că nu ne permitem să respirăm, să ne vindecăm, să învăţam îndeajuns…

Vrem să iubim când nu suntem pregătiţi, când încă nu am învăţat ce înseamnă asta. Spunem că o s-o facem din mers, că o să învăţam pe parcurs dacă găsim persoana potrivită. Nu merge aşa. Persoana potrivită nu există. Noi ne-o potrivim. Când unii încă exersează ciupind acorduri de sentimente crude, alţii nici măcar nu recunosc melodia, ca să nu mai zic de notele muzicale individuale. Dacă eşti într-o relaţie asta nu înseamnă neaparat că nu eşti singur. Ba eşti! Într-o oarecare măsură, în timp, o să-ţi dai seama că eşti singur/ă. Singur/ă când doarme ţinându-te în braţe până în momentul în care se trezeşte sub greutatea alegerilor sale, singur/ă când visele şi dorinţele tale nu mai sunt aceleaşi şi nici măcar complementare cu ale lui/ei, singur/ă când te prind iar nopţile numărând umbre cu jumătate de pat gol. Cu toţii ne-am fi dorit ca iubirea să fie o condamnare fără recurs, un medicament care să ne vindece de rutină, un poem pentru muţi, şi o melodie de Ceaikovski pentru orbi. Cu toţii ne-am fi dorit ca atunci când ea nu mai există să o clonăm din ADN-ul cuvintelor de la început care musteau a iubire şi invincibilitate. Am face salturi înainte şi-napoi când arzând pe buzele unora, când răcorindu-ne în răcoarea singularului.

Viaţa merge înainte, dar de cele mai multe ori suntem surprinşi întorcându-ne în timp.

Nu ştiu încă unde mi-e locul, pentru că m-am trezit brusc într-o gară plină de trenuri în care plouă cu pierderi de memorie şi frânturi de optimism…

Marţi 13. Chestii despre majuscule


Marţi 13.  Astăzi nu ar trebui să port tocuri,  ruj roşu, sau părul prins în coadă. Nici  să pornesc cu stângul, să  mă întorc din drum, să  calc pe crăpăturile din asfalt, să-mi uit cheile, banii sau de ce nu, tot portofelul. Astăzi ar trebui să fiu atentă la pisici negre,  la trecerea de pietoni, la gropi şi studenţache pierduţi în spaţiu. Astăzi ar trebui să beau cafeaua sorbind de pe partea dreaptă a ceştii, să-mi aprind ţigara cu bricheta şi nu cu băţul de chibrit, să port haine pe dos, să-mi fac cruci la fiecare trei paşi,  să-mi fie frică de mine că te-aş putea acuza pe tine că ai aduce superstiţiile în viaţa mea. Şi uite că nu fac nimic din toate cele de mai sus. Port tocuri, fumez cu buze roşii şi păr prins strâns în coadă, te ţin de mână şi te sărut încet în timp ce ei se uită la noi…

Ei nu ştiu că luna viitoare se încheie 12 ca într-un an. Nu ştiu nici măcar câţi ştiu despre tine fără să te cunoască.  Şi când ne privesc ţinându-ne de mană nici că ne-ar da 11. Motive logice pentru tot ce s-a întâmplat de pe 13 până acum, când stăm şi ne privim în ochi cu seriozitatea unor nebuni bolnavi atunci când ne spunem „Te iubesc!”. Şi o spunem cu majusculă şi semnul exclamării, nu cu punct cum fac deja unii încă dintr-a 1o a încercare. Îmi place că ai mereu cel puţin 9 metode să mă împaci, să mă linişteşti, şi să mă faci să râd. Aş fi putut fi a oricui ar fi avut răbdarea necesară, dar nimeni nu a ştiut să mă aibe aşa ca tine. Ştii unde încep şi unde mă termin, ştii ce am când „Nu am NIMIC!!!”, ştii când să mă laşi să câştig şi când să mă faci să-mi cer scuze, știi să mă iubeşti până la capăt şi nu doar până la 8 dimineaţa, chiar dacă întors înseamnă un infinit.

Au trecut 7 ţigări de când vorbim fără să ne odihnim gândurile, iar 6 dintre lucrurile pe care mi le povesteşti sunt incredibile. 5 luni aproape că ne-am privit în ochi fără să ne dăm seama, şi doar în 4 secunde ai luat decizia vieţii tale. În mai puţin de 3 minute mi-am dat şi eu  seama că 2 este cea mai frumoasă şi mai reală cifră care există. Acum, nu pot să-mi închipui viaţa nici măcar o secundă fără tine…

Nu cred în superstiţii. Cred doar în tine!

„Cu” şi „Pe” masură. Part 1

M-am născut în braţele ideilor mele, în zgomot şi în neliniste. Nimeni nu mă asculta,nimeni nu mă auzea, şi cu siguranţă nu eram centrul universului pentru niciunul din ei. Primisem viaţă, dar viaţa  se pare că încă nu ma acceptase pe mine, căci ma simţeam undeva pe la mijlocul tranzacţiei,  pe jumătate amânată de birocraţie şi  pe jumătate încurcată de incompentenţa funcţionarilor. Nu-mi doream să trăiesc, pentru că în momentul ăla mi se părea mult prea mult;  îndrăzneam doar să supravieţuiesc, iar ca să fac asta trebuia să atrag atenţia, să creez, să mimez, să mint, să plâng şi să şochez. În felul ăsta imi câştigam existenţa, în felul asta îi reduceam la tăcere, în felul ăsta trăiam pe masura mea, şi nu pe măsura lor.

Ciudat cuvânt „măsură”, dar toată viaţa mea a fost o continuă probă, o repetiţie finală a repetiţiei finale, cu costume şi măşti, cu zâmbete şi lacrimi, cu sentimente si declaratii tragice, cu actori şi oameni. De fiecare dată mi-am ales singură scenariul, de fiecare data mi-am ştiut sfârşitul, de fiecare dată am avut de ales, dar de fiecare dată am  făcut aceeaşi greşeală, cu fiecare rol din ce în ce mai perfecţionată, din ce în ce mai naturalizată, din ce în ce mai mult însuşită. Am adorat să iubesc actori, dar niciodată oameni, iar de fiecare dată m-am incurcat în scenariile lor, şi n-am mai gasit ieşirea din galeria  cu măşti. N-am ştiut niciodată să joc cu şi pe masură, am dat tot, m-am pierdut în sufletele largi şi goale incercând să le umplu cu mine. Am încercat atât de tare încat m-am pierdut de tot, încat m-am diluat de-a dreptul.  Cu alte ocazii am rămas pe încuiată pe dinafară, abandonată ca un câine bolnav căci inimile erau prea mici, incapabile si retarde. Nu găsisem niciuna pe măsura mea…

Şi am început să mă întreb care e măsura mea, de unde încep şi unde mă termin, până unde se întinde ” sunt în stare de orice pentru tine „, şi când într-adevăr ajung să nu mai pot. Cred că mai presus de toate, în viaţă am încercat să simt mai puţin, să diluez senzatiile, să le fragmentez, să le contorizez pentru că eu oricum le amplificam doar prin simplul fapt că le aveam. Aşa fusesem educată, antrenată, îndoctrinată. Nu îmi doream decat să încap perfect în inima cuiva, să mă accesorizez cu sentimente, sa ma îmbrac cu persoana de lângă mine şi totusi sa rămân tot eu, să nu mă schimb, să nu mă deghizez, să nu mă simt ca pe scenă jucând alt rol, să nu mă simt doar un actor, ci om. Şi chiar dacă ar fi fost şi aşa, măcar să joc rolul în care eu sunt într-adevăr eu.

În ultimul timp mi-a plăcut să joc în drame, atât de tare încât orice traire a personajelor a  devenit a mea, încat orice rană imaginară pe care o căpătam sângera cu adevărat, încât orice moarte se termina cu înmormântarea mea.  Toate astea până într-o zi, când out of nowhere am izbunit într-un  râs contagios, de care nu am reuşit să scap decât abia atunci când mi-am dat seama că am îndraznit sa uit de tristetea care mă caracteriza. Aş fi vrut să fiu furioasă pe mine, dar am cedat.  Mă uitam la el şi nu vedeam un alt actor cu replici invăţate pe de rost, cu gesturi prelucrate şi scenarii studiate şi analizate de acasă. De fiecare dată când eram în preajma lui, haosul şi neliniştea  din gandurile mele erau reduse la tacere, şi pentru prima oară eu nu mai eram nevoită să mai fac nimic, să mai inventez poveşti, să mai interpretez alt rol. Eram demachiată sufleteste, dar în faţa lui nu mă simţeam vulnerabilă, iar lucrul ăsta se vedea : indiferent de locul în care mă aflam, indiferent de actorii care roiau in jurul meu, eu nu făceam altceva decît să zâmbesc, să zâmbesc ruptă de context, să zâmbesc de parcă la fiecare 5 minute urma să fie Crăciunul. Şi poate nu zâmbeam numai din cauza lui, ci şi pentru că auzisem de multe ori că despre asta e vorba în iubire: să permiţi omului de lângă tine să fie aşa cum este, pentru că, sinceri să fim,prea mulţi oameni ” iubesc” pentru ceea ce pretindem/pretind că suntem/sunt, pentru rolul pe care îl jucăm/joacă până la cel mai mic detaliu, cu atâta dedicaţie încât ajungem/ajung să ne iubim/să se iubească pentru actul în sine executat la perfecţie, şi nu pentru ceea ce suntem/ceea ce sunt. Mă simţeam mândră că nu ma sunt prinsă într-un act, într-o imagine şi atât. Nu e de mirare că atâţia oameni, cu relaţii de ordinul anilor se despart, din cauza faptului că ( surpriză!!!) nu se mai recunonsc, nu mai sunt ca la început. Uneori ajungi să iţi mai uiţi din replici, din scenariu şi eşti prins în fapt. Sunt foarte mulţi actori buni în lumea întreaga, dar după mine, cred că de fapt cei mai buni sunt încă nedescoperiţi, încă printre noi. Dar pentru prima oară, mă simţeam bine că nu sunt unul dintre ei, pentru prima oară chiar nu vroiam să primesc aplauze…

Apropierea lui mă descuraja, în special de fiecare dată când mă atingea, fie chiar şi din greşeală. Era o senzaţie ciudată, complicată, care pornea din vârful degetelor ca un curent electric ce-mi  scurtcircuita simţurile si mi se oprea exact în gât, lăsându-mă, tocmai pe mine, eu artista în cuvinte, fără drept de replică. Mă facea să vreau mă pliez în cea mai mică parte din mine, şi să rămân strânsă asa, ca o scrisoare de dragoste mototolită, până când ajungeam să îmi recuperez gândurile. Simţeam că mă contract şi că mă dilat, că sunt de fapt o simplă grămadă de contradicţii. Inima mea o luase razna, juca rolul plămânilor, îşi pierduse menirea. Pur şi simplu se contracta, inspira şi expira, oricât de ciudat ar fi părut. Pentru mine nu era, pentru că cel puţin aşa trăiam. Doar că nu mai era loc şi pentru mine în viaţa mea: el era peste tot, în fiecare colţ, în fiecare gest, în fiecare cuvânt sau zâmbet, pe care nu demult îmi placea să cred că le deţineam. Nu mai sunt eu însămi, asta e sigur. Sunt ceva mai mult şi ceva mai puţin…


Tot ce zboara,se mananca!

Nu ne despart decat o masa, o perdea de fum de tigara si doua prejudecati. Am incetat orice discutie, dar tu totusi continui sa imi tragi de limba gandurile, pentru ca stii ca orice ar fi, ele nu te vor minti niciodata; si ma privesti, ma privesti taios, dar cu respect, intrigat, dar cumpatat, si cu o precizie de ceas elvetian pe care o ador si o urasc in acelasi timp, imi intuiesti gesturile:

 „Abia ai stins-o…”

„Si ce daca, am nevoie de asta ,am nevoie mai mult decat orice altceva in momentul asta.”

„As prefera sa ai nevoie de mine, stii ca pot sa faca totul sa treaca. Un cuvant doar spune.”

„Prefer sa nu ma mai imbat cu apa chioara, lucrurile sunt mai simple decat mi-ar placea mie sa cred. A fost cea mai simpla ecuatie din viata mea, iar mie mi-a fost teama sa aplic regula…”

„Mie imi place matematica(rade)mai mult decat orice altceva. Imi place ca viata mea seamana cu un calcul, pentru ca in felul asta stiu ce trebuie sa fac. Nu-mi place sa bat campii, stiu ca daca e pe zero/da cu plus, se merita, dar daca e deja negativ, ies din cursa inaintea celorlalti. Nu-mi place sa pierd, si nimeni nu trebuie sa stie cand si daca am facut-o. E cel mai bine…”

„Nu-mi place matematica, la mine da cu minus…prefer sa scriu doua randuri despre asta si sa retez din doua vocale si trei consoane capetele lor, alea pline cu…”

Imi zambeste din priviri, iar toti anii lui imi dau de inteles ca mai am de invatat. Imi aduce cafeaua, stinge lumina si da muzica la maxim.

„E prea multa galagie in capul tau…hai sa ascultam si muzica!”

Ma uit la el si zambesc lasandu-mi amprenta buzelor pe ceasca de cafea.

„Esti tratamentul meu de doua zile, stii, nu? Te iau cu constiinciozitatea unui bolnav in faza terminala, care se agata de viata  strangand pumnul pana la sange. E ciudat cum te-am intalnit, e ciudat ca ai efectul asta asupra mea, si nici macar nu am nicio obsesie sau vreun deja-vu legat de asta…”

„Te stiam de mult, de dincolo de zambetul ala tapetat pe fata ta…Ne-a trebuit o singura seara ca sa ne descoperim. Bine, acum mai mult eu pe tine…”

„Imi place chestia asta…relatia dintre creierele noastre, dintre gandurile noastre. In sfarsit un partener de discutii pe masura mea. Nu am nevoie de altceva, e mult prea bine asa…”

„Iti ofer liniste, respect, intelegere, sustinere si distractia de care ai nevoie la varsta ta. Ai ratat multe, nici nu stii cate. Nu te gandi ca s-a terminat ceva. Viata ta abia acum incepe, si ar trebui sa fii constienta de asta…Doar ai 21 de motive sa existi. Unul dintre ele sunt eu…”

„Suna bine de tot…situatia imi convine. Tot ce imi oferi, primesti inapoi. Am inteles ca viata e mai mult de atat, e o nenorocita delicioasa care spune ca joaca dupa reguli, dar in secunda doi te trage in piept. Am impresia ca dinadins o face, sa vada pana unde putem duce. De-aia  iti spun mereu ca nu tot  ce zboara se mananca….”

Imi zambeste exact ca in momentele in care are  replica potrivita cu care sa-mi desfiinteze vorbele:

„Draga mea…in viata, tot ce zboara se mananca. Tot ceea ce conteaza e sa stii ce sa impusti…”

A crede si a apartine…

Putine sunt lucrurile/persoanele in care cred cu adevarat si cu mult mai putine lucrurile/persoanele pentru care as fi gata sa renunt la orice,inclusiv la mine.Recunosc,uneori ma arunc intr-un joc,testez,fortez limite,dar nu cu intentii rele,ba dimpotriva,din pura curiozitate.Mintea unui e om e asa un mecanism stricat uneori,ca umple goluri nu cu realitati,ci cu iluzii personale.Iar asta e motivul principal pentru care ador sa o fac,sa vad pana unde il impinge imaginatia,sa vad cu ce mai isi mai peticeste minunatul Turn de Fildes si cum sare peste ecuatii numai ca sa ajunga la rezultatul corect.Aruncati cu pietre in mine pentru asta,dar cred ca altii au pacate mai mari…

Dupa cum am mai spus,nu cred in povestile de dragoste cu scantei la prima vedere,in voci de dincolo de nori ce-ti rasuna in urechi cand ti-ai gasit jumatatea,sau in palme citite de „femei cu har”.Nu cred in toate astea,dar cred in nevoia de a apartine cuiva;nevoie de a apartine care nu se traduce sub nicio forma cu ajutorul raportului stapan-sclav.Cred ca „dragostea” devine o poveste de dragoste,atunci cand cei doi raman impreuna indiferent de obstacole,de inselaciuni,de greseli pe care le considerai imposibil de iertat,de orgolii,de dureri sau ecuatii in care ieseai pe minus dupa fiecare cearta.Cred in greutatea cu care un om se rupe de ceva,indiferent de ceea ce presupune acel lucru;inteleg oamenii care spera ca lucrurile sa se schimbe cu pretul statutului lor.Imi plac juramintele,mai ales cele de genul „Voi ramane alaturi de tine indiferent de orice!”,dar asta e marea intrebare:”Oare chiar poti?”Cati dintre voi mai credeti in asta?

E un calvar sa iubesti,pentru unii chiar o munca sisifica,dar pot sa jur ca momentele alea,putine poate,in care totul merge cu o precizie de ceas elvetian te urmaresc toata viata,devin pansamente cu balsam pentru suflet.Admir persoanele care nu renunta chiar daca e insuportabil de greu,care aleg sa ramana impreuna si sa puna la punct fiecare greseala/vorba/gest care a ranit cumva,pentru simpla constientizare ca este singurul lucru real care ramane dincolo de orice.Isi apartin.Nu trebuie sa pleci pentru ca esti prea slab sa lupti,sau prea las sa gasesti cai de a  o face,sa pleci numai atunci cand celalalt nu a avut destula putere sa ramana.Sa pleci pentru ca nu apartii si nu-ti apartine.Sa pleci ca sa apartii,sa stii ca atunci cand iti juri ca nu o sa-l mai vezi niciodata,sa apara in clipa urmatoare si sa stea cu capul la pieptul tau pentru ca iti apartine;ca sa ai pe cine sa inveti ca esti alergic la cocos si care data viitoare cand iti face ciocolata calda sau iti face o surpriza dulce are grija sa evite ingredientul pentru ca stie ca iti face rau;ca sa ai cu cine sa te certi si pe cine sa ierti;ca sa ai pe cineva care iti arata ca gresesti;ca sa iti dai seama ca nu trebuie sa fii tot timpul rational.

Si ce daca sunt naiva,si ce daca nu trebuia sa fac aia sau cealalta,si ce daca nu trebuia sa iubesc ,si ce daca trebuia sa nu iert,si ce daca trebuia sa fiu indiferenta,si ce daca trebuia sa nu plec,si ce daca atatea teorii de oameni brusc deveniti psihologi si experti in domeniu,cand ei insisi nu isi pot rezolva propriile probleme.Atatea pareri sunt expuse pe tarabele gandirii lor,ca brusc ma constip mental.

Mai cred ca unele lucruri chiar nu sunt menite sa fie,oricat de mult te-ai chinui si ai transpira polizand niste colturi doar ca sa incapa masurilor tale;ca unii oameni sunt total paraleli in ceea ce priveste o mana de ajutor si ca nu exista decat schimb pe schimb.Probabil asta e motivul pentru care unii se plang de singuratate.NU exista ajutor neconditionat cum nu exista dragoste neconditionata,dar asta nu inseamna ca atunci cand faci un lucru din proprie initiativa trebuie sa reprosezi celor din jur ca le-ai facut un favor.Asta ce inseamna…ca esti ipocrit?Si ca de fapt de la bun inceput ai urmarit ceva.Si eu am ajutat oameni si n-am avut pretentia nici  sa mi se ridice statui, si nici sa imi ofere cine stie ce in schimb.Am preferat ca zambetul lor si faptul ca am facut un lucru bine sa-mi apartina si atata tot.

Cred in putine lucruri si asta nu inseamna ca si voi trebuie sa faceti la fel.

Zile cu coada de cal…

Sunt zile in care imi place sa privesc lumea doar  de sub cearsaf, sa disting doar tuse groase,nu detalii; sa raspund doar cu „Nu” pentru ca amabilitatea a inceput sa ma oboseasca precum un bec batran legat la filament; sa  declar pijamaua port national pentru ca imi permite sa vad oamenii asa cum sunt ei:vulnerabili si slabi,cu obiceiuri ciudate si secrete rusinoase.

Sunt zile in care realizez ca degeaba ma chinui sa fac bine si sa fiu corecta, pentru ca asta nu inseamna in mod obilgatoriu ca „serviciul” mi se va returna; sunt zile in care sunt rationala si lucida si zile in care ma pierd in amanunte;sunt zile in care sunt sigura de cursul lucrurilor si zile in care scap de sub control pana si cele mai banale evenimente.

Sunt zile in care stiu ca sexul inseamna sa ti-o tragi pur epic,iar dragostea sa ti-o tragi cu sufletul, si zile in care nu stiu nici macar  sa fac diferenta intre ele.Sunt zile in care parul sta la locul lui si am impresia ca sunt mai draguta decat de obicei si zile in care ma gandesc daca nu cumva sunt prea batrana pentru vremea mea,desi e vremea mea.

Sunt zile in care ma indoiesc de tine si zile in care as renunta la tot doar de dragul promisiunilor tale;sunt zile in care am impresia ca esti una din erorile pe care le fac zi de zi,de dimineata pana la ora 10.30 seara,si zile in care mi-as dori sa traiesc numai in schimbul trei,cu o sticla de vin rosu si o gura de tine.Sunt zile in care ma gandesc ca fiecare clipa alaturi de tine e nepretuita si zile in care stiu ca pentru orice placere exista…MasterCard.

Sunt zile in care sunt asa cum ma stii si zile in care imi tin parul in coada de cal…

P.S:Ador zilele cu coada de cal:nimic nu e mai relaxant ca o viata fara rimel  si bucle…

Iubire in anotimpul rece…

Mi se spune X si stau pe strada pe care treci tu

Iesim si noi o data ? Nu spune nu… Te rog, spune da…

Nu o sa pierzi nimic,

Mai mult… vei castiga

Si daca…

Nu vrei de la inceput, nu ma spar eu

Imi place femeia care se lasa greu [ stii bine ]

Si totusi nu ma chinuii de cat putin,

Tu ai reusit sa imi trezesti spiritul latin,sangele latin

Culoarea celui mai tare vin…

 

…care acum nu-si mai face efectul deloc asupra mea.

Singurul lucru care ma mai imbata in momentul asta e atat de comun,ca pot sa-l tin intr-o cutie pe care o mai deschid cand si cand,si asta nu ca sa-mi aduc aminte de noi,ci de mine.Melodia se aude din ce in ce mai incet,si odata cu ea dispari si tu din mintea mea;te amesteci printre celelalte fete de o veselie plastica,surasul tau deja se confunda cu celelalte zambete pictate pe langa contur,din parfumul tau nu mai ramane nimic,bucati din el au fost inhatate de serpii de fum mancatori de suflete.De vocea ta ce sa mai zic…de mult nu pot sa o mai disting;e ca un disc vechi ce se impotmoleste la un singur vers,pe care,desi il intuiesc nu mi-l mai amintesc ca fiind firesc si natural.

Iau un alt pahar de pe masa,il beau cu scepticismul unui om incoltit de miracole ieftine si zambesc celor din jur.Candva nici nu stiau ca exist;acum se inghesuie toti in viata mea ca si cum as fi ultimul umar pe care-ar putea sa-si sprijine grijile.Melodia se schimba,usa se deschide…amintirile intra…usa se inchide…si ies.Cobor scarile de lemn si ma bufneste rasul.Ma sprijin de perete,tin cu grija paharul de vin intre cele doua degete cu care obisnuiai sa te joci,si ma asez pe a cincea treapta,fix langa tabloul ala ciudat pe care am incercat odata sa-l descifram cu aerul unor adevarati critici de arta.Stii de ce ma bufneste rasul?Pentru ca de data asta scarile nu scartaiau.Ai invidia momentul,tinand cont ca acum ceva timp nu mai conteneau din scartait si asta de fiecare data cand vroiai sa ma saruti.

Imi place aici…nu e multa lume,e racoare si intuneric.Intotdeauna am avut mai mult curaj asa,cand nu ma vede nimeni.Din cand in cand mai coboara cate un cuplu:un El si o Ea care-si sprijina alcoolii unul altuia.Asa penibili eram si noi?Zambesc in coltul gurii,imi retrag piciorul drept ca sa nu se impiedice de el si le urez o seara buna.Mai iau o gura de vin si incep sa-mi numar  alunitele…

„Hei,ce faci aici?Treci inauntru…nu ti-e frig?”

„Aaah,nu,nu mi-e frig,din contra.Tocmai de-aia am iesit…aveam nevoie de o gura de aer!”

„Dar ce s-a intamplat?Nu prea esti tu in ultima vreme.Spune-mi,ce s-a intamplat?”

„Ce sa se intample?Nimic…doar viata.”

 

 

To be continued…

„De ce dracu’ va plac barbatii?”

Click’n’read!

Cam asta ma intreba un reprezentant al sexului puternic,iar eu,mai in gluma mai in serios i-am spus ca mie nu-mi plac barbatii(nu ca as avea vreo inclinatie catre fete,nu,nu,nu),ci mai mult ceea ce reprezinta ei de fiecare data cand „se afiseaza” in mintea mea.Nu am pornit la drum cu gandul ca sunt vreun pui de Mircea Cartarescu,om care foarte frumos ne-a explicat tuturor „De ce iubim femeile”,asa ca nu va asteptati sa gasiti la mine vreo insiruire de siropuri si dulceturi la adresa masculilor,las asta pe seama altcuiva.Eu va voi spune doar de ce dracu’ imi place mie ideea de barbat,a unuia in particular…

Mie nu-mi plac barbatii pentru ca de obicei promit multe si fac putine,sau promit putine si uita multe.Te fac sa uiti de tine si de tot ce ai invatat la mama acasa,te fac sa crezi ca numai pe tine te au in fata ochilor,ca nu exista altcineva mai presus…bineinteles,asta pana cand isi gasesc o noua „jumatate” cu care sa se laude in fata prietenilor.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori sunt mai slabi decat ar vrea sa recunoasca,desi fizic ne depasesc cu mult.Pentru ca iti jura ca nu te vor rani niciodata si ca vei calca alaturi de ei in biserica,dar te lasa balta fara nicio explicatie,pentru ca asa vor ei si pentru ca pot.Pentru ca,desi sustin sus si tare ca te iubesc,in aceeasi masura te pot omori cu premeditare.Nu-mi plac barbatii pentru ca,desi se lauda ca ar putea purta razboaie(quijotiene uneori,as putea spune),se tem de intepatura unui ac,sau de durerile facerii.Nu-mi plac barbatii pentru ca uneori se comporta de parca ar fi irezistibili si atunci cand sunt refuzati tot ei fac gura,sau spun ca de fapt „esti naspa”.Nu-mi plac barbatii si punct!

Imi place,insa,ca atunci cand ma gandesc la un barbat am in minte brate puternice,deci vestmant universal,protectie;pieptul+linie a gatului pe care mi-as plimba buzele non-stop in dupa-amiezi prea fierbinti,deci relaxare;capricii de copil inca nedesprins de grija mamei,deci amuzament;camasi albe,deci tinuta perfecta pentru un somn perfect;pantaloni in care pot sa incap chiar si daca as mananca jumate de stoc de ciocolata,deci o dulce libertate.Imi place ideea de barbat pentru ca stiu ca inainte sa adorm exista cineva care sigur o sa imi ureze noapte buna(mama,nu se pune),care o sa ma tina de mana cand traversam strada,care o sa ma stranga in brate atunci cand sunt nervoasa si tip la el,si care….asta e cel mai important….care intr-o zi chiar m-ar putea face sa imi placa un barbat pentru simplul fapt  ca e barbat.