Nefericirea e surda?

Exista pe lumea asta o serie de intrebari simple, dar care necesita raspunsuri complicate si adeseori variabile.”Esti fericita?” , „De ce esti nefericita?”, „De ce nu zambesti, ar trebui sa fii fericita!”, „De ce esti asa fericita ?”, „Ce s-a intamplat de esti asa nefericita?” si lista poate continua la nesfarsit, ca si cum ai fi nevoit sa scoti un intreg desfasurator cu care sa te aperi impotriva intrebarilor celorlalti. Fercirea e oare valida numai atunci cand ceilalti aud de ea? Chiar suntem obligati sa demonstram pana si acest lucru? Uneori se pare ca da…Fericirea trebuie sa zbiere, pentru ca nefericirea e surda.

Va intrebati, poate, pe ce ma bazez cand spun toate astea. Ma gandeam in urmatorul fel: daca un copac cade in mijlocul padurii si nu e nimeni acolo sa auda, oare caderea lui produce vreun zgomot? Raspunsul logic ar fi ca da, pentru ca este evident, din moment ce stim ca orice copac in caderea lui provoaca zgomot, indiferent ca este cineva acolo indreptatit sa marturiseasca sau nu. Raspunsul metafizic ar fi ca nu, ca acel copac nu produce niciun zgomot din moment ce nimeni nu e acolo martor caderii lui. Intr-adevar actiunea de a produce un zgomot nu e cea care ne incurca pe noi, ceea ce conteaza de fapt e ca acel copac inceteaza sa mai existe daca nu este nimeni care sa marturiseasca asta. Deci, producerea sunetului are nevoie de 3 lucruri : o sursa, un mediu, si un receptor. Dar fericirea? Si ea are nevoie tot de aceleasi lucruri? In concluzie, fericirea exista numai atunci cand e impartasita?

E vorba despre posibilitatea existentei unor lucruri care sunt dincolo de puterea noastra de perceptie. Ca ceva exista, cu toate ca noi nu putem sa demonstram asta. Daca nu e nimeni imprejur care sa vada, sa simta, sau sa auda fericirea ta, asta inseamna ca ea nu exista? Fericirea chiar are nevoie de prezenta unui martor? Cineva care sa o valideze? Cineva cu care sa o impartasesti doar ca sa devina reala?

Ani de-a randul nu mi-am dat seama cat de nefericita am fost, pana cand am gustat din fericire, asa cum gusti dintr-o prajitura mult prea bogata in siropuri si creme. Iar acest lucru functioneaza si in sens invers: nu iti dai seama cat de fericit ai fost, pana cand fericirea dispare din viata ta. Fericirea nu e ceva tangibil, ci mai degraba ceva fragil in mainile noastre, ale oamenilor. Tine-o prea strans si o sufoci, las-o prea libera si o pierzi, desclesteaza palmele si impartaseste-o, deschide inima si primeste-o.

Dupa mine, fericirea poate sa existe si numai in noi insine, chiar daca multi spun ca e mult mai intensa atunci cand e impartasita. Intr-o lume ideala, fiecare ar imparti o bucurie in fiecare, dar am zis intr-o lume ideala, caci lumea in care traim e orice, numai ideala nu…Indiferent ca fericirea e impartasita mutual sau nu, singurul sentiment concret e acela ca tu stii ca exista, si chiar daca uneori e greu sa explici sau sa demonstrezi asta, ea e acolo, mai reala ca niciodata.

Voi ce credeti? Fals sau adevarat? Fericirea exista numai atunci cand e impartasita?

Anunțuri

Portrete.Part 2

LENEA.



Lenea e o femeie rubesiana cu carlionti somnorosi care isi traieste lasciv viata printre perne de puf. Are ochi mari, vesnic adormiti, obraji cu imprimeuri sifonate, pijamale din finet si vise treze. Nu se oboseste niciodata sa-ti raspunda, iar singurele momente in care isi misca buzele sunt acelea in care spune ca ii e lene sau nu are chef. Viata ei se intinde de ieri si pana azi ca o guma la care ai mestecat prea mult, care si-a pierdut aroma si de care se agata tot timpul bulgarasii de praf. Iar acest lucru se pare ca nu o deranjeaza.

Lenea ia micul dejun, pranzul si cina numai in pat, iar peste tot in jurul peretilor camerei ei se inalta amenintatoare turnuri de vase nespalate, de haine aruncate de  acum 5 saptaluni. Lenea nu are amintiri, pentru ca de ele s-a ales numai praful si pulberea,  nu are prieteni pentru ca e mult prea obositor sa mentina relatiile cu ei si nici sentimente pentru ca nu are cand sa le simta.

Lenea e o femeie lasa si proasta, la fel ca barbatii caracterizati de acelasi „PACAT”, carora le e prea greu sa traiasca precum niste oameni adevarati in pieptul carora ar trebui sa  ticaie inima si nu o bomba cu ceas in cazul in care nu primesc totul pe tava ca rezultat al complacerii lor in situatiile caracteristice. Lenea nu are nici macar pisici, toate au murit de foame, nu are copii, ovulele ei au preferat sa doarma in loc sa conceapa.

Pana si parintii ei au renegat-o; s-au saturat sa tot traiasca in locul ei.

Lenea o sa moara singura. Cum? De plictiseala, bineinteles !

Portrete.Part 1

DEZAMAGIREA.

Dezamagirea e o femeie pe jumatate tanara si pe jumatate batrana, care plange cu lacrimi de copil si saruta cu gura unei amante profesioniste.

– Ea nu zambeste aproape niciodata, dar cand totusi se intampla, o face cu un singur colt al buzei.
– Ea nu respira tot timpul, numai ziua…noaptea moare putin sufocata. Celalalt plaman i-a fost distrus de nicotina certurilor la o cafea.
– Ea nu te mai iubeste din toata inima, jumatate i-ai smuls-o si ai tarat-o dupa tine cand ai plecat. Cealalta jumatate e numai a ei.
– Ea nu tine pe nimeni in brate. Nu are decat un brat, celalalt s-a atrofiat sub degetele tale.
– Ea nu te obliga, te lasa doar sa faci alegerile gresite.
– Ea nu te aude, nu te vede, nu te simte. Nici nu are cum. Tu esti plecat la bodega din colt, iar aburii egoismului pun ceata pe promisiuni.
– Ea nu e singura. Creste in doi.
– Ea nu tace. Repeta obsesiv : ” E doar un vis urat !”

Dezamagirea e o femeie cu obraz alb-negru care fumeaza mult si-si scrumeaza esecurile in cani de cafea. Ea nu doarme, nu iarta, doar aduna goluri in stomac si colectioneaza molii mancatoare de amintiri. Se imbraca in catifea, poarta perle, si-si tine parul ciufulit. Uraste machiajul pentru ca ii omoara cearcanele si iubeste ceasurile ramase in urma pentru ca o fac sa uite de tine.

Ca de la femeie la…femei.Va doresc un 8 martie feminin!

Nu stiu cati dintre voi au in vocabularul lor anumite cuvinte preferate, insa, in ceea ce ma priveste, unul din cele cateva zeci de cuvinte pe care le admir pana la obsesie este „Femeia”. Probabil aceasta este si explicatia  multitudinii de articole  inchinate acestor Obiecte de Adoratie Feminina, pe care nu se poate sa nu le fi remarcat la un anumit moment dat. Asa ca astazi, zi probabil nefericita pentru buzunarele barbatilor, nu puteam sa ratez  oportunitatea de a  ura tuturor femeilor un 8 martie feminin!

Femeile exista in viata noastra sub o multitudine de forme si dimensiuni. Exista femei de o feminitate  care ingenuncheaza pana si cel mai rece si sceptic barbat, si femei care sfarsesc in viata ingenuncheate,fie din  lipsa de feminitate, fie din abundenta de vulgaritate, in fata vreunui prohap purtator de MasterCard.

Exista femei care nu vor copii. Femeile despre care credem ca vor intodeauna mai mult, pentru ca nu se multumesc niciodata cu mai putin. Femeile pentru care incetati sa existati la inceputul unui orgasm si care nu uita niciodata de voi inainte de a-si aprinde tigara. Cele de tipetele carora va rusinati, cele a caror pricepere va face sa va cutremurati de placere, cele in fata carora inchideti ochii si gemeti.

Exista femei care nu inchid ochii cand le saruti, femei pe care le vedeti extrem de rar, carora le duceti dorul, fara sa vreti de fapt sa le vedeti mai des, femei care, indiferent de cat de tinere ar fi, sunt intotdeauna mature, femei carora nu le dati numele, dar in amintirea carora zambiti enigmatic, femei care au trecut prin viata voastra  ca rapidul de Constanta in localitatile pe care aveti ocazia sa le vedeti in treacat de dupa geam. Exista femei de care nu va indragostiti, femei bune, dar nu bune de iubit, carora tandretea li se pare o prostie, dar exista si femei pentru care pastrati tandretea in buzunarul de la piept, pentru care plangeti la al treilea pahar, femeile care va fac din vorbe, care va conving sa n-o mai ardeti aiurea, care transforma distrusii de azi in supravietuitorii de maine, femei ai caror copii va treziti peste noapte ca vreti sa-i concepeti.

Exista femei orgolioase, femei usor de maleat, drepte sau  definite de compromisuri, femei isterice sau indiferente, sfioase sau curve, femei care gandesc mai pervers ca un barbat, dar care au decenta sa-si pastreze gandurile pentru sine, femei care nu iti raspund la SMS-uri, sau care iti resping apelul cand nu au chef de tine. Exista femei care care intorc capul dupa alte femei, care pun mana pe fundul barbatilor, care ii intretin, care isi parcheaza masina in intuneric si isi suna amantul, femei care te asteapta cu masa pusa si cu chef de lipsa voastra de chef.

Exista femei adevarate, dar pe care adeseori esuati in a le iubi, in a le pastra, in a le aprecia.Pe ele le lasati de cele mai multe ori in urma, si la care tanjiti ca niste copii dupa acadele ToppyTop, femei care va fac sa va simtiti cu adevarat barbati in timp ce au grija cu o adevarata delicatete de copilul din voi. Indiferent de cate femei ar exista pe lumea asta, toate sunt femei, iar asta uneori spune totul!

In cabina de proba.

E ciudat cum unii oameni te reconstruiesc din bucatelele pe care le-ai lasat in urma ta, cum ofera un adapost celor mai mizerabile si umane slabiciuni de care dai dovada si cat de mult incearca sa inteleaga ceea ce de multe ori abia tu reusesti sa pricepi: desavarsirea ta. Ceea ce e cel mai ciudat, e cum unii oameni nu vor sa accepte ca noi suntem singurii care au dreptul la noi insine in fel si chip…

In general, ei  sunt obsedati de control, iar daca nu le respecti scenariul te vor invinovati pentru faptul ca esti  *tu*. Trebuie sa probezi sentimente si oameni, sa schimbi tinute si masti, sa iti traiesti  jumatate din viata intr-o cabina de proba . Uneori sentimentele vor fi lalai si fade, nu se vor potrivi stilului tau, iar alteori vor pocni pe tine, vei deveni vulgar/a, poate prea disperat/a, dar asta e drumul care iti e impus spre „desavarsire”, iar asta bineinteles, mai ales atunci cand mai sunt si altii care au (aparent) „dreptul” la tine.

Se vor ivi situatii in care tu vei fi obligat/a  sa „probezi”  si oameni si vei constata cu siguranta ca tocmai croiala e cea care sta bariera intre voi. Rareori ii vei duce la retusat, astfel incat sa se ajunga la marimi de compromis, pentru ca, sa recunoastem, e mai usor sa arunci decat sa lucrezi cu ceea ce ai. Asa ca oamenii vor proba in continuare, se vor chinui sa incapa perfect in inimile celorlalti, chiar daca asta inseamna sa triseze sugandu-si burta, sau completand golul sentimentelor cu vata.

As vrea sa nu mai fie nevoie sa stau in cabina lor de proba, as vrea sa stiu mai mult despre „cu siguranta” si mai putin despre „probabil”, sa stiu ca imbratisarile lui vor fi camasile perfecte ce ma vor  imbraca zi de zi, sa stiu ca atunci cand ma voi trezi nu voi mai gasi doar urme mototolite ale existentei de aseara, ca e mai mult din ceea ce cred eu decat din ceea ce stii tu. In cele din urma, as vrea sa stiu mai mult ca ma iubeste, decat ca ma doreste langa el pentru tot restul vietii, pentru ca asta suna prea definitiv, suna a sentinta finala.

Lumea a trait prea mult in compartimente si camere de hotel, s-a scofalcit suficient sub greselile altcuiva,si si-a antrenat prea mult inima sa alerge mai rapid decat trenul, doar ca sa fie cineva care sa-i astepte pe altii pe peroane…

Imbracati-va cu oamenii de langa voi, cu sentimentele pe care le-ati tinut pe umerase.

Viata e o cabina de proba uneori…