Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?