De îngerii păzitori cine are girjă? Part 6

Dar Moartea nu vine întotdeauna pur şi simplu. E capricioasă, îi plac jocurile ale căror reguli pot fi schimbate în permanenţă. Unii mor brusc, stupid şi fără rost, alţii mor în fiecare zi puţin mai mult decât în ziua precedentă, doar ca să afle că şi de data asta „Marele Eveniment”  a fost amânat.  Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, fericiţi cei ce închid ochii şi se bucură de întuneric, fericiţi cei a căror linişte nu depinde de alţii, fericiţi cei a căror fericire se naşte din propriile decizii. Fericiţi cei care … oare mai există oameni cu adevărat fericiţi?

Răspunsul părea să vină de undeva foarte departe, cotind timpul şi obstacolele vieţii,  căci abia dacă i se auzea ecoul. Doar zgomotul metalic se rostolgea crud la picioarele militarilor anunţând nimicul. Strângând fata la piept cei doi au închis resemnați ochii presându-şi pleoapele ca într-o încleştare de menghină, sîmţind fizic fiecare secundă. Numărau în gând cu umire şi uşurare  picăturile de viaţă care se prelungeau din ce în ce mai mult, care păreau să se dilate în zeci de secunde. La un moment dat, zgomotul metalic fu înghiţit de linişte. Abia în acel moment cei doi prinseseră suficient curaj pentru a cerceta lumea amorţită de la picioarele lor.

” – Dumnezeule…!” spuse uşurat Gëorg, prinzând culoare în obrajii supți şi albi ca varul, ” e doar o bucată dintr-un ruliment…”

” – Pentru un moment am zis că s-a sfârşit totul!” spuse Petrov cu glasul vizibil încă gâtuit de spaimă, dar căutând incisiv mâna fetei despre care încă nu ştiau nimic.

Parcă şi mai calculaţi ca înainte, parcă mai temători şi cu simţurile mai ascuţite, cei doi grăbiră pasul strecurându-se hoţeşte pe sub bucăţi imense de moloz, adâncindu-se şi mai mult în printre faldurile unei perdele de praf, ceaţă şi fum, stârnind confuzie oricărei minţi lucide care ar fi căutat scăparea departe de haos,  şi nu tocmai în inima lui. Urmând o hartă creionată probabil de memoria încă neafectată de spaimă, cei doi se opriră în faţa unei clădiri deloc impunătoare, dar ale cărei ziduri erau vizibil masive şi încă neatinse de explozie. Doar geamurile fuseseră pulverizate lăsând întreaga construcţie să orbecăie în întunericul lăsat în urmă de minţile bolnave ale oamenilor. Uşile înalte, metalice, de un verde spălăcit şi mâncat de o rugină flămândă erau blocate de doi stâlpi de iluminat care, analizând după circumstanţele actuale, fuseseră dărâmaţi în urma impactului cu o maşină militară surprinsă probabil de explozie.

” – În sfârşit, am ajuns … am crezut că nu o să…” spuse Gëorg măsurând cu privirea clădirea care altă dată probabil nu i-ar fi stârnit niciun sentiment. Acum însemna totul.

” – Că nu o să ce? Că nu o să găsim drumul înapoi? Nu am cum să uit locul ăsta … toată copilăria mea e între aceşti pereţi. Ai uitat?! ” întrebă Petrov încercând să schiţeze un zâmbet pe faţa-i parcă pudrată de cărbune.

Gëorg mai că ar fi zâmbit şi el văzându-l cu sclipirea aia ca o candelă de biserică în privire, care, în ciuda situaţie lor, parcă îl liniştea. Petrov îi era cel mai bun prieten încă din copilărie, sau poate că singurul, şi chiar şi acum la maturitate, încă mai vedea în el băieţelul acela blond, cu ochi verzi şi genunchi însângeraţi cu care alerga pe străduţele încâlcite ale oraşului, fugind de părinţii care-l obligau să ia lecţii de pian, dar la care se întorcea spăşit de fiecare dată când i se făcea foame. Petrov nu avea părinţi, nu-i cunoscuse niciodată, iar Gëorg îşi dorise întotdeauna un frate, pe care inevitabil l-a găsit în el. Nu de puţine ori îşi petrecuse după-amiezile cu Petrov în camera de la orfelinat, luptându-se cu soldăţei de pâine muiaţi în mâncarea de prânz, imaginându-se erou în războaiele crunte sfârşite în castronul de fasole.  Nu s-ar fi gândit niciodată că vor ajunge să fugă din nou pe străduţele acelea, şi de data aceasta nu de părinţi, sărmanii de ei, ci de Moarte.

” – Hai, ajută-mă să o urc pe pervaz … cu grijă!” spuse Petrov aşezându-şi grijuliu mâna sub capul fetei.

” – Sper să ajungem la timp …şi sper ca doctorul să nu fi păţit nimic. E singurul care ne poate ajuta!„

Love(d) ?

“First of all, love is a joint experience between two persons — but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved. There are the lover and the beloved, but these two come from different countries. Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which had lain quiet within the lover for a long time hitherto. And somehow every lover knows this. He feels in his soul that his love is a solitary thing. He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer. So there is only one thing for the lover to do. He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world — a world intense and strange, complete in himself. Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring — this lover can be man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description. The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past. The preacher may love a fallen woman. The beloved may be treacherous, greasy-headed, and given to evil habits. Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else — but that does not affect the evolution of his love one whit. A most mediocre person can be the object of a love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp. A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll. Therefore, the value and quality of any love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved. Almost everyone wants to be the lover. And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many. The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons. For the lover is forever trying to strip bare his beloved. The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

—	Carson McCullers