Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?

Anunțuri

Natură pe jumătate moartă …

Nu e prima oară când ajung pe cont propriu în astfel de locuri. Şi nici nu mi-e teamă. Ba chiar aş avea curajul să merg mai departe în orice moment. Nu mă grăbesc deloc, nu vreau să pierd nimic pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou: parfumul dulce-amărui  din aer, jocul molcom şi tacticos de umbre, adierea liniştitoare a vântului, aranjamentul interesant de simplu al scaunelor, colţurile elegant drapate ale feţelor de masă, ceştile de cafea şi ceai de culoarea biscuitelui de caramel ars şi linguriţele aşezate cuminte pe şervete impecabile de bumbac. Nimic mai simplu, nimic mai reconfortant …

Câteva mese sunt deja ocupate, semn că nu m-am grăbit îndeajuns. Păşesc pe piatra cubică asemeni scoicilor pe care oamenii le culeg de obicei de pe plajă şi-mi privesc paşii scurţi, leneşi, dar nerădători în acelaşi timp. Zgomotul înfundat al tocurilor se prelinge printre clinchete şi glasuri aproape mute, pierdute difuz printre note muzicale inteligent asortate atmosferei. Simt cum priviri fugitive mi se urcă dinspre gambă, şerpuind lin înspre genunchi şi mai apoi uşurel spre coapse. Şi se opresc. Fug ruşinate şi se scufundă în ceştile de pe masă ca într-un ocean mult prea liniştit. Pantofii de culoarea untului topit îşi continuă drumul atinşi în treacăt de draperiile din voal care ţin soarele la distanţă. Se opresc la masă de lângă tabloul care parcă  e cuprins de flăcări umede. Rochia albă se aşază pe scaunul marmorat, îşi potriveşte dimensiunile şi răsuflă liniştită în adierea vântului. Mâinile flămânde caută pe masă, privirea este încântată, iar vârful limbii trece senzual deasupra buzei superioare ştergând uşor rujul de culoarea piersicii pârguite, coborând spre colţurile gurii care arcuiesc în semn de mulţumire.

Privirea se mută în lateral, scrutând depărtările spălăcite, apoi analizează verdele crud al ierbii şi al frunzelor care salută  politicos păsările care ciripesc a fericire în zbor. Se opreşte pe masă privind ceaşca de porţelan în care pufăie ceaiul fierbinte de culoarea cuprului şi din care, din când în când, se nasc sterlici aurii de miere. Marginea ceştii pare marginea lumii, căci dincolo de ea totul se pierde, se estompează, moare. Tortiţa înflorită de porţelan se încolăceşte în jurul degetului ca un şarpe, dar nu-l muşcă, ci îl îmbrăţişează. În faţa mea eşti tu. Sau ce-a mai rămas din tine. Eşti dovada că orice suferinţă, imagine neplăcută dispare la un moment dat, sau e înghiţită de timp şi scuipată în spaţiu pentru trebuinţele altora care încă se mai hrănesc cu rămăşiţele trecutului. Şi încerc să îţi întind mâna, ca să te forţez, ca să mă conving, că nu trebuie să paralizezi ca să nu mai simţi că doare.

Şi dispari …

Tot ce mă înconjoară, natura este vie, imaginea ta însă … e moartă.

Ochii care nu se văd, se uită … după tine!

Când simţi că se schimbă ceva pe dinăuntru, poţi să faci orice, dar orice, pentru că nimeni nu va înţelege ce vrei să spui şi e normal să fie aşa, pentru că explicaţiile tale n-au nicio logică pentru toţi ceilalţi şi eşti conştient că toate cuvintele din lume nu te vor ajuta…

 

 

 

  • esti?
  • Aug 04 10:22 PM
    da
  • Aug 04 10:22 PM
    vreau sa te vad.
  • Aug 04 10:22 PM
    poftim
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    cum adica
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    asa..
  • Aug 04 10:23 PM
    esti  acasă?
  • Aug 04 10:23 PM
    s-a intamplat ceva
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    nu..
  • Aug 04 10:23 PM
    si atunci…?
  • Aug 04 10:23 PM
    nimic din ce nu sa intamplat deja.
  • Aug 04 10:23 PM
    ai patit ceva
  • Aug 04 10:23 PM
    ?
  • Aug 04 10:23 PM
    esti bine
  • Aug 04 10:23 PM
    nu… nimic pe fondul asta
  • Aug 04 10:23 PM
    pe fond sufletesc.
  • Aug 04 10:23 PM
    nimic deosebit, doar am cedat acum
  • Aug 04 10:23 PM
    spune-mi ce s-a intamplat
  • Aug 04 10:23 PM
    :|
  • Aug 04 10:24 PM
    deci.. nu intelege nimic
  • Aug 04 10:24 PM
    m-a luat inima
  • Aug 04 10:24 PM
    si atat
  • Aug 04 10:24 PM
    si vreau sa te vad…

Recurs.

Stau şi mă întreb: ” E oare îndoiala un fel de şobolan imaterial dezgustător, o infecţie emoţională, o celulă canceroasă care atacă la sigur nu doar inima, ci mai ales raţiunea? E oare ea atât de groaznică şi nedreaptă. E oare ea cea care te sapă pe interior  şi te îngroapă la exterior? ” Când vine vorba de un principiu general cu toţii ne grăbim să ne scoatem din cauză şi să ne izolăm într-o excepţie neruşinată. Cu toţii ne îndoim de noi, de ceilalţi, de ziua de mâine, de iubire, dar puţini avem curajul să o recunoaștem. Am fost învăţaţi să credem, să îmbrăţisăm, să acceptăm şi să nu cercetăm. Să ne îndoim pare mai degrabă un păcat, în care cel mai adesea cădem tocmai prin faptul că îl evităm. În mine s-a aruncat cu pietre şi nu numai odată…

Se spune că după ce ai vazut răul în faţă nu mai eşti acelaşi om. Parafrazând, atunci când ai privit în faţă tristeţea nu-ţi vei mai regăsi inocența zâmbetului fără griji. De ce golul e atât de cuprinzător, iar bucuriile următoare devin atât de mici, de insignifiante de parcă şi ele s-ar teme să se apropie de tine? Mă trezesc adesea departe de cuvintele tale, întorcându-mă ca un asasin la locul faptelor din trecut, pe care, cu sau fără succes,  încerc să le reconstitui în aşa fel încât să văd unde am greşit, sau unde am lăsat să mi se greşească. Nu iau nimic din ce spui, ce faci sau îmi oferi ca fiind de drept al meu, nu cred că toate astea sunt, sau vor fi la nesfârşit doar pentru mine doar pentru simplul fapt că eu sunt eu. Nu, pun la îndoială toate lucrurile acestea oricât de mult mi s-ar cere să cred în ele, indiferent de certitudinea cu care mi s-ar asigura toate astea. Recunosc,  până şi eu am căzut uneori în plasa asta, începând să trăiesc într-un viitor de bule de săpun în care eu însămi sunt cea care te sufoc şi te persecut să crezi în vorbele tale. Şi apoi mă trezesc, înecată în propria-mi ruşine. Înainte probabil că mi-ar fi venit greu să vin la tine şi să-ţi spun simplu „iubeşte-mă!”, fără promisiuni, fără angajamente, fără separări de patrimonii, fără ieri, fără mâine doar iubeşte-mă, acum şi aici. Atât şi nimic mai mult. Dar acum nu mai este aşa, pentru că ştiu că totul e relativ, pentru că din păcate totul depinde de mai mult de două persoane…

Nu-ţi voi cere să mă uiţi, nici azi, nici mâine, nici cândva. Pentru că mă îndoiesc că nu o să-ţi lipsesc. Îţi vor lipsi cuvintele mele, mâinile mele făcute căuş în jurul cănii de ceai sau mângâindu-ți obrajii aspri şi ţepoşi, degetele mele lipite de buzele tale moi, umerii mei pe care îi îmbrățișezi noaptea, capriciile mele, prezența mea, căldura cu care ţi-am umplut golurile. Nu mai crede că voi fi acolo indiferent de orice umilinţă la care m-ai supune din dragoste. Îndoieşte-te de mine, de stabilitatea mea. Nu vreau să mai crezi în mine şi atât…

Dar dacă totuşi vrei asta, atunci demonstreaz-o!

Love(d) ?

“First of all, love is a joint experience between two persons — but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved. There are the lover and the beloved, but these two come from different countries. Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which had lain quiet within the lover for a long time hitherto. And somehow every lover knows this. He feels in his soul that his love is a solitary thing. He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer. So there is only one thing for the lover to do. He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world — a world intense and strange, complete in himself. Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring — this lover can be man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description. The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past. The preacher may love a fallen woman. The beloved may be treacherous, greasy-headed, and given to evil habits. Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else — but that does not affect the evolution of his love one whit. A most mediocre person can be the object of a love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp. A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll. Therefore, the value and quality of any love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved. Almost everyone wants to be the lover. And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many. The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons. For the lover is forever trying to strip bare his beloved. The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

Carson McCullers

Marţi 13. Chestii despre majuscule


Marţi 13.  Astăzi nu ar trebui să port tocuri,  ruj roşu, sau părul prins în coadă. Nici  să pornesc cu stângul, să  mă întorc din drum, să  calc pe crăpăturile din asfalt, să-mi uit cheile, banii sau de ce nu, tot portofelul. Astăzi ar trebui să fiu atentă la pisici negre,  la trecerea de pietoni, la gropi şi studenţache pierduţi în spaţiu. Astăzi ar trebui să beau cafeaua sorbind de pe partea dreaptă a ceştii, să-mi aprind ţigara cu bricheta şi nu cu băţul de chibrit, să port haine pe dos, să-mi fac cruci la fiecare trei paşi,  să-mi fie frică de mine că te-aş putea acuza pe tine că ai aduce superstiţiile în viaţa mea. Şi uite că nu fac nimic din toate cele de mai sus. Port tocuri, fumez cu buze roşii şi păr prins strâns în coadă, te ţin de mână şi te sărut încet în timp ce ei se uită la noi…

Ei nu ştiu că luna viitoare se încheie 12 ca într-un an. Nu ştiu nici măcar câţi ştiu despre tine fără să te cunoască.  Şi când ne privesc ţinându-ne de mană nici că ne-ar da 11. Motive logice pentru tot ce s-a întâmplat de pe 13 până acum, când stăm şi ne privim în ochi cu seriozitatea unor nebuni bolnavi atunci când ne spunem „Te iubesc!”. Şi o spunem cu majusculă şi semnul exclamării, nu cu punct cum fac deja unii încă dintr-a 1o a încercare. Îmi place că ai mereu cel puţin 9 metode să mă împaci, să mă linişteşti, şi să mă faci să râd. Aş fi putut fi a oricui ar fi avut răbdarea necesară, dar nimeni nu a ştiut să mă aibe aşa ca tine. Ştii unde încep şi unde mă termin, ştii ce am când „Nu am NIMIC!!!”, ştii când să mă laşi să câştig şi când să mă faci să-mi cer scuze, știi să mă iubeşti până la capăt şi nu doar până la 8 dimineaţa, chiar dacă întors înseamnă un infinit.

Au trecut 7 ţigări de când vorbim fără să ne odihnim gândurile, iar 6 dintre lucrurile pe care mi le povesteşti sunt incredibile. 5 luni aproape că ne-am privit în ochi fără să ne dăm seama, şi doar în 4 secunde ai luat decizia vieţii tale. În mai puţin de 3 minute mi-am dat şi eu  seama că 2 este cea mai frumoasă şi mai reală cifră care există. Acum, nu pot să-mi închipui viaţa nici măcar o secundă fără tine…

Nu cred în superstiţii. Cred doar în tine!

Nimic nu se pierde, totul se transformă…

M-am trezit brusc. Mă înecasem cu o bucată de trecut din visul de azi-noapte. Am tuşit speriată şi mi-am aşezat capul cu grijă, din nou, pe perna care se pare că ştie mai multe lucruri despre mine decât mulţi alţii care pretind că mă cunosc, sau că m-au cunoscut. Dincolo de bumbacul alb se ascund, strânse în borcane de toate formele şi dimensiunile, lacrimile mele, zâmbetele, amintirile, toate promisiunile pe care mi le-am făcut şi de care nu m-am ţinut, toate speranţele, visele devenite realitate, toate temerile, toate secretele, toate grijile, toate rugăciunile. Toate sunt acolo. Nu a dispărut nimic. Nici măcar clipele banale, nici măcar greutatea cu care a trecut uneori timpul. Totul s-a transformat. Probabil într-un fir de praf.

M-am trezit brusc. M-am uitat în dreapta mea. Nu erai. M-am uitat la mâna stângă, la un deget în special. E inelul cu care m-ai cerut în căsătorie după doar două luni, e inelul de care mi-a fost teama din momentul în care am luat cutia de sub pernă, până în momentul în care am deschis-o şi am respirat uşurată că e goală. E inelul care mi-a arătat că nu m-am pierdut în relaţii crude, ci că m-am transformat în femeia în care poţi avea încredere, cea care te-ar urma până la capătul lumii, care ar avea puterea să stea lângă umărul tău şi să ridice aceeaşi greutate pe care tu o ridici în fiecare zi doar pentru ea ca să o vezi zâmbind, care te reprezintă şi datorită căreia îţi schimbi privirea şi linia buzelor.

Înainte nu credeam că există dragoste adevarată, dar m-ai făcut să cred că da, există într-adevăr. Iubirea nu e o poveste siropoasă, e liniştea pe care o ai când pui capul pe pernă. Iubirea nu este pentru că, este orice ar fi. Iubirea nu este schimb pe schimb, iubirea pur şi simplu este. Iubirea nu este necondiţionată, este respect, incredere, susţinere, răbdare, curaj şi multe altele.  Înainte nu credeam că voi spune cuiva „Da! Vreau să fiu soţia ta!”, dar tu mi-ai demonstrat că în ciuda piedicilor mele nu ai fost niciodată cineva, ai fost El. Înainte nu credeam că vei ajunge în faţa părinţilor mei şi le vei spune: „Am cerut-o de soţie!”, iar ei vor rămâne fără cuvinte, şi nu pentru că ar regreta că fiica lor nu este în toate minţile, ci pentru că fiica lor a făcut o alegere bună şi pentru că te iubesc la fel de mult cum mă iubesc şi pe mine. Înainte nu credeam că voi rămâne alături de o singură persoană pentru tot restul vieţii şi îmi pierdeam nopţile, dimineţile în cluburi, în locuri în care nu puteam să respir de câţi oameni erau. Toţi la un loc nu ar face niciodată cât tine. Îi compătimesc pe cei care încă se mint singuri. De unde ştiu asta? Şi eu am făcut-o, şi nu numai odată. Pot să jur că fix în momentul ăsta, cineva face greşeala vieţii lui/ei doar ca să se răzbune, să-şi răzbune durerea, în speranţa că aşa o să treacă, că o sa-i sune înapoi să le ceară scuze, să îi roage să se întoarcă înapoi, doar ca în 3 zile să ajungă de unde au plecat. Nicăieri. Nu întotdeauna ceea ce ne dorim este ceea ce ne trebuie. O să mai dureze ceva timp până vom pricepe asta.

Nu am pierdut niciun „NU”. Fiecare s-a transformat în „DA”.

Înainte, îmi doream ceva din tot sufletul. Părea o prostie. Mă bucur că încă mi-am dorit asta, pentru că acum dorinţa mi-e îndeplinită. Am trecut cu persoana iubită prin toate anotimpurile. Nimic nu e mai frumos decât să vezi cum timpul trece în culori, iar el te ţine de mână vara cum te ţinea şi la sfârşitul toamnei. Au trecut 9 luni. Nimic nu s-a pierdut, totul a devenit mai frumos.

M-am trezit brusc. Nu eşti în patul meu. Dar în curând vei fi în al nostru…

Vezi? Nimic nu se pierde, totul se transformă…

Unii o spun mai bine…

Liviu Rebreanu:

“…Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata… Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot.
Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite da… dar vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.
…Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce e iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu…
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!
Daca as sti canta din syrinx te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de lunca, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste “a fi iubit”.
Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aici incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirii.
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa, nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi blonda sau daca ai fi rea…
Eu insa zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova langa slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.


Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimi, izvorul cel vesnic al iubirii, din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.
O bobita de lacrima ce tremura sfioasa pe geana iubitei e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume.
O, vanitas vanitatum vanitas! [desertaciune, desertaciunea desertaciunilor] zice poetul.
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de dureri.
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata…
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca din toate desertaciunile lumesti am ales pe cea mai frumoasa, care e cea mai frumoasa, fiindca e cea mai desarta din toate.”

In caz ca ati uitat…

Inca nu am uitat ca mai sunt un copil, inca ma mai bucur de lucrurile mici si inca mai rotesc coditele merelor visand la un viitor descifrat. Mainile mele sunt inca mici, dar au idei mari, ochii mei sunt mari, dar inca nu au vazut toata lumea, inima mea e mare si totusi in ea nu incap mai mult de 6 persoane. Gandurile mele alearga salbatice si totusi le gasesc pe toate la tine. Nu ma sperie prea multe lucruri pe lumea asta, nici moartea, dar mi-e groaza sa te am si sa te pierd. In caz ca voi ati uitat, eu imi aduc aminte tot. Chiar si cand mi-ati facut rau, eu mi-am adus aminte sa va iert, chiar si cand m-ati inselat, mi-am adus aminte ca eu m-am inselat mai tare, chiar si cand mi-ati omorat ultima speranta, mi-am adus aminte ca nu trebuie sa mor odata cu ea.

In caz ca ati uitat, eu imi aduc aminte cate lucruri se mai pot aseza intre oameni. Doar niste semne de recunoastere pentru mai tarziu. Poate niste maini, poate un zambet, poate o vorba buna, poate un miros, poate o melodie. De cate ori iti seman, ma aleg…ma las purtata de vant si prind radacini in suflete calde.

In caz ca ati uitat, intr-o zi am vazut-o…viata mea statea intinsa chiar aici pe podea, lata cat o autostrada, beata, fumand tigari de foi, privindu-ma neclar si ironica. Imi vorbea impleticit si de sus: „Eu am fost tot ce tu nu ai avut curajul sa fii! Copilul nerecunoscator, actrita, asasina, femeia fara scrupule, filozoafa ajunsa nesperat la batranete, profesionista de lux care calca pe cadavre. Tu ai in cap numai bunatate, fata perfecta care are mereu dreptate si dreptul la ultima replica, ai in cap numai piane, da, cu tine vorbesc, te crezi idealista!” Am incercat sa o reduc la tacere, dar a inceput sa se zvarcoleasca, scuipandu-ma cu ultima gura de votca. Am luat-o si am aruncat-o afara, in strada, iar de atunci nu am mai vazut-o. Stau aici si ma intreb de care parte a usii sunt de fapt, lasand resturi de rugaciuni pe masa de cafea…

In caz ca ati uitat, eu nu am uitat-o, dar nici nu o vreau inapoi! Am lasat-o sa ia ce vrea din mine, din subconstientul meu, atata timp cat nu mai calca in visele mele.

In caz ca ati uitat, la marginea fiecărui vis există şansa să nu te mai trezeşti niciodată. Mizez pe ea. Am resurse pentru ea. Sunt pregătită să nu mai deschid ochii deloc…

Unde se mai aseaza dragostea in oameni?


Imi place sa pun intrebari, dar urasc sa dau raspunsuri. Sau cel putin asa credeam pana acum.

Aveam impresia ca iti trebuie o limba cu totul si cu totul diferita de cea pe care o folosesti sa sapi in gandurile celorlalti  ca sa iti mesteci gandurile pana se transforma in cuvinte, cuvinte care mai apoi trebuie sa fie cantarite, scufundate in dulceturi sau venin, transformate in vibratii, in atingeri, in soapte, in arme, in ceea ce insemni de fapt. Cred ca mi-am calculat cuvintele o viata intreaga, le-am slefuit ca pe niste banuti valorosi de teama de a nu rani, de a nu ma rani, de a anula, de a ma anula. Daca am fost vreodata mai atenta cu ceva, cu siguranta am fost extrem de precauta cu toate cuvintele pe care le-am rostit pe tot parcursul vietii mele. Pana acum… De 4 luni invat abecedarul raspunsurilor, de 4 luni invat sa dau viata tuturor gandurilor pe care le am, fara sa le mai prelucrez, fara sa le mai filtrez, fara sa-mi mai fie teama ca m-ar putea sabota. De 4 luni ma inveti sa vorbesc o limba pe care intotdeauna am avut impresia ca o cunosc, dar pe care nu am inteles-o niciodata. Stiu ca ai vrea sa-ti vorbesc mai mult despre tot ce se intampla in mintea mea, dar pe cat de multe se intampla, pe atat de putine pot spune. De ce? O sa ti se para o prostie…dar de teama. De teama ca ti-ai da seama cat de mult te iubesc si ca poate intr-o zi o sa te folosesti de asta, de teama ca as putea lua lucrurile prea in serios, de teama ca poate as parea prea visatoare, de teama ca poate tot ce mi-as dori nu s-ar realiza. De teama, de o teama ciudata, ca teama aia pe care o ai atunci cand esti perfect constient ca nu ai de ce sa-ti faci griji si totusi o faci.

Vrei sa-ti spun la ce ma gandesc cand ma uit in felul ala la tine? Ma intreb cum de nu te-am remarcat eu prima, cum de nici macar nu te-am bagat in seama cand erai exact ceea ce aveam nevoie, cum de am putut atunci cand am avut  libertatea sa aleg sa fac cele mai proaste alegeri si cum de am fost atat de sceptica in privinta ta. Ma intreb cum de n-am remarcat ochii aia frumosi si blanzi, cum de am ignorat ceea ce cautam cu indarjire, cum de am subestimat un om atat de echilibrat, la care se aflau toate raspunsurile pentru intrebarile mele. Cand M-AI gasit ma intrebam unde se mai aseaza dragostea in oameni, pentru ca juram ca in inima nu, poate in buzunare, poate in portofele, dar in inima nu.  Si-ai aparut tu si mi-ai dat lumea peste cap, mi-ai aratat ce mi-ai promis dinainte sa ajung sa te iubesc : partea frumoasa a vietii!

Te iubesc!

Cand am rostit prima data aceste cuvinte am simtit cum imi ingheata sangele in vene, cum ma inneaca lacrimile. Pentru cateva clipe care au parut ore nu am reusit sa articulez niciun sunet. Nu indrazneam sa ma uit in ochii tai, pur si simplu plangeam, plangeam de parca as fi smuls cuvintele alea din mine, de parca ar fi durut. Dar nu dureau, doar ca nu-mi imaginam vreodata sa mai dau raspunsuri cu atata sinceritate.  Mai mult decat cuvintele in sine, ti-am citit dragostea in ochi si m-am speriat. Mi-a fost greu sa iti spun „te iubesc”. Si nu pentru ca nu era adevarat, ci pentru ca pentru prima data in viata am realizat ce greutate mare au aceste doua cuvinte.Dar te iubeam. Si te iubesc. Iti iubesc zambetul larg pe care il ai de fiecare data cand esti cu mine, iubesc sa stiu ca te fac fericit. Iti iubesc pofta de viata, si iubesc felul in care ma faci sa ma simt, sa rad, simt ca traiesc cu adevarat. Te iubesc pentru ca esti mereu alaturi de mine, indiferent de ce s-ar intampla. Te iubesc pentru ca ai incredere in mine, pentru ca nu esti niciodata gelos sau posesiv. Te iubesc pentru ca stii sa lasi de la tine atunci cand ne certam, stii sa ma calmezi cand sunt nervoasa, stii sa ma alinti cand sunt suparata si stii sa ma incurajezi. Te iubesc pentru felul in care ma atingi, pentru felul in care imi vorbesti, pentru felul in care ma privesti. Te iubesc pentru ca oriunde am merge playlist-ul se schimba intotdeauna pe melodiile noastre preferate. Iubesc sa stau de vorba cu tine, iubesc ca imi ceri mereu parerea in cele mai mici detalii la care esti intotdeauna atent si tii cont mereu de ce spun eu, iubesc felul in care te bucuri pentru mine cand realizez ceva si felul in care ma incurajezi sa imi indeplinesc visele. Iubesc felul in care ma strangi la piept, ma dezmierzi, felul in care imi stergi lacrimile cand plang de nervi. Iubesc faptul ca nu poti fi mult timp suparat pe mine si astfel certurile noastre sunt rare si scurte pentru ca nu as rezista mult fara tine. Iubesc totul la tine. Te iubesc pentru ca ai avut taria sa lupti pentru mine, te iubesc pentru ca ai avut curajul sa crezi in mine cand nici macar eu nu mai credeam.

Te iubesc pentru ca m-ai invatat sa te iubesc. Te iubesc pentru ca m-ai lasat sa te iubesc. Astazi, desi cuvintele astea au o greutate la fel de mare ca si atunci, astazi, nu imi mai este frica sa iti spun: Te Iubesc! Si nu te supara pe mine atunci cand tac si nu zic nimic. Linistea e sfanta, crede-ma! Linistea e cea care aduce oamenii impreuna, pentru ca numai cei care se iubesc cu adevarat pot sta unul langa altul fara sa vorbeasca si sa inteleaga tot. Asta e marele paradox.

Ma intrebi unde se mai aseaza dragostea in oameni? Iti raspund cu mare placere: de 4 luni, pot sa jur ca se aseaza in inima lor, in tacerea lor, in sarutarile lor, in felul in care se ating cu varful degetelor pictand harti ale iubirii ce raman pe vecie imprimate in piele. Dragostea ta se aseaza in mine, dragostea noastra se aseaza in noi.

In fiecare zi mai mult, in fiecare zi mai intens, de 13 ori mai frumos…