Punct.

Aici pun punct .

Și puncte de suspensie în altă parte ….

Îmi plac(e) femeile(a).

Nu am prea multe prietene, ba chiar aș putea spune că numărul lor momentan se află undeva sub 0. Nu sunt nici feministă, țin să precizez. Și nici nu e vorba de vreo deviere sexuală. Pur și simplu îmi plac femeile. De fapt, mai bine zis, unele femei. Dacă mă cunoașteți personal, sau mi-ați citit în mare parte blog-ul, vă veți da seama că, paradoxal, în ciuda rândurilor lungi așternute cu nesaț, nu îmi place să vorbesc despre mine. Sau cel puțin nu în mod direct. Cu toate acestea vă fac această mărturisire și admit, că da, îmi plac femeile.

Existența mea rareori a fost marcată de vreo prezență feminină. De cele mai multe ori mi-am găsit sprijinul și înțelegerea în tabăra opusă, fără să mă întreb vreodată de motivele care stau la baza unui astfel de lucru. Cercul meu de prieteni era constituit pe bună dreptate de prieteni și mai puțin de prietene. Adeseori m-am trezit dând voce unor idei și concepții pe care le găseam pur bărbătești, ca mai apoi să-mi săpunesc gura cu vorbe dulci de femeie ca după rostirea unei mari blasfemii. Nu am ținut niciodată partea femeilor, chiar dacă de cele mai multe ori în rândurile mele le-am urcat pe un piedestal. Cum explic asta? Să spunem că de fiecare dată când scriu am în minte femeia, nu femeile. Nu mă refer la colectiv, cât mă refer la ea ca individualitate, ideal, absolut.

Când vine vorba despre abordarea subiectului „femei” sau „bărbați” e ca și cum ai începe o discuție pe tema existenței lui Dumnezeu între un ateu și un credincios: lungă, spinoasă, fără final fericit și lipsită de concluzii coerente și concise. Eu nu vreau să pornesc o teorie pe care să o îmbrățișez și să o susțin aruncând cu pietre în alții. Nu, chiar nu, țin doar să mă exteriorizez.

Îmi plac femeile. Dar îmi plac femeile într-adevăr frumoase, femeile care știu să-și dozeze accesoriile, parfumul, machiajul, rafinamentul și bunul gust. Îmi plac femeile care, deși frumoase de pică, nu se fălesc, nu se bazează, nu manipulează pe calea aceasta. Unei femei îi stă tare bine cu un strop de modestie. Îmi plac femeile deștepte. Femeile deștepte care chiar își demonstrează atuurile și care nu îi ignoră pe ceilalți doar pentru că nu sunt la același nivel, ci dimpotrivă, se mulează după fiecare făcându-se înțelese. Îmi plac femeile puternice. Dar nu femeile care vrând să dea dovadă de acest lucru se transformă în șerpi reci, mai alunecoși ca mercurul. Puterea, de cele mai multe ori înseamnă bunătate, toleranță, ambiție, perseverență, optimism. Iar o femeie înzestrată sau autoeducată în acest spirit, nu poate fi doborâtă. Îmi plac femeile cu sexualitate, iar când spun asta nu mă refer la conotația ieftină a cuvântului. Îmi plac femeile a căror gândire, imaginație, voce, mișcare ațâță bărbatul. Și care o fac fără să fie dinadins. Îmi plac femeile a căror mângâiere și atingere nu necesită acril sau gel, a căror sărutare nu depinde de cantitatea de acid hialuronic, a căror căldură să nu fie nevoită să străpungă sute de grame de silicon. Îmi plac femeile care, nu neapărat  știu să țină un bărbat lângă ele cât știu să îl facă pe aceasta conștient de ceea ce are lângă el. Îmi plac femeile care sunt sincere cu ele și cu cu cei din viața lor. Îmi plac femeile care știu să fie femei. Îmi plac femeile care nu profită de faptul că sunt femei.

Îmi plac femeile. Dar mai presus de toate, îmi place FEMEIA.

Vouă ce fel de femei vă plac?

Galeria de artă. Part 1

La început abia dacă vedeam. Abia dacă vedeam lumea fără să o distorsionez în așa fel încât să încapă în canoanele pe care voluntar și dintr-un simț de pseudo – moralitate le construisem pentru mine. Abia dacă vedeam oamenii dincolo de tușele groase și impresiile ciobite pe care le colecționam superficial despre ei după doar trei minute. Abia dacă vedeam dincolo de promisiuni. Dacă știam să văd dincolo de ele aș fi înțeles că nu sunt decât niște cuvinte îmbrăcate în haine de duminică, aparent sfinte și în esență căzute în păcat. Da, la început abia dacă vedeam. Nu mă feresc să recunosc. Orbecăiam continuu fără simțul penibilului urmărind cu vârful simțurilor linii de sprijin care pe atunci îmi erau de ajuns. Mă tăiam în greșeli și sângeram câte puțin, fără să-mi imaginez că vreodată aș putea rămâne fără moneda de schimb a durerii.

Nu am avut revelații, nici sclipiri de moment care să-mi lumineze gândurile. Am învățat să văd. Am fost nevoită. Când în genunchi, plecând urechea la vibrațiile dezastrului, când privind cu mândrie la piesele pe care reușeam să le potrivesc nu din instinct, ci din simplul motiv că ajunsesem să le înțeleg pe fiecare în parte. Ajunsesem să înțeleg haosul și curgerea lui neașteptată în forme nefiresc de perfecte. Vedeam din ce în ce mai bine senzații și sentimente pe care inexplicabil le asociam cu diverse imagini, siluete,  sau personaje, care,  după perdeaua deasă de gânduri, se aflau expuse ca într-o ciudată galerie de artă.

Aveam o plăcere bolnavă de a le fotografia. Eram chiar mândră de mine, știind că numai eu sunt aceea care o poate face. De cum le vedeam le și hăituiam, le vroiam ale mele pentru totdeauna. Nu pierdeam o clipă. Le transformam rapid în opere de artă și le agățam de peretele infinit al minții, după care mă închideam în mine ore în șir privind cu nesaț truda muncii mele. Într-o zi am văzut Singurătatea. Nu e doar un iad așa cum spun unii. E o femeie cu privirea irecuperabil pierdută într-o realitate mai cruntă decât ceea pe care o știm și care bântuie masele de oameni înfășurată în pânze albe de bumbac sub care nu se află decât o simplă carcasă lipsită de puls. Am fotografiat-o adesea stând tolănită în brațele celor care zâmbesc încordat înconjurați de așa-ziși prieteni, îmbrățișând inimi zdrobite de copitele iubirii sălbatice, sau îngrijindu-se de greutatea bătrâneții celor rămași în urmă. Paradoxal, am văzut că singurătatea e singura care poată să plângă când râde și să ofteze mortal când zâmbește. Singurătatea nu e niciodată singură, întotdeauna este împărțită cu altcineva.

Am văzut și Disperarea. Am vazut-o alergând pe străzi țipând în tăcere, implorând fără cuvinte, cerșind  fără simțul  înjosirii ceva scos din uz cu prea mult timp în urmă. Am văzut-o încercând să-și dea viața la schimb pe două fumuri de țigară, pe gesturi goale care nu înseamnă nimic. Am văzut-o ținându-și capul între mâini și numărând pulsațiile care nu mai loveau în coșul pieptului, ci în moalele capului. Am văzut-o plângând sare fiindcă rămăsese fără lacrimi. Imaginile astea mi se derulează obsedant în minte și ajung să mă doară. Mă sfâșie pe interior lăsându-mă într-o agonie care acum nu-mi aparține, dar care pare să facă parte din mine dintotdeauna. Fără să vreau o trăiesc la nesfârșit nu doar prin mine, ci și prin alții.

Ghidul cumpărătorului de cadouri

În urma interviului luat unui mascul, dotat cu cele mai năstrușnice idei. Acest interviu vine în ajutorul doamnelor care duc lipsă de idei pentru cadoul ideal de Crăciun 🙂

Următoarea listă de idei se aplică în cazul în care victima este mascul. Pentru femele, nu știu, întrucât din întâmplare nu sunt femee și nici n-am talent la cumpărat pentru doamne și domnișoare.

1. Nu haine. În nici un caz șosete amuzante cu temă crăciuniferică.
2. Nu decorații de brad / casă – Ocupă loc. Aici intră și ‘bibelourile’ și orice se expune prin casă. În special dacă au temă crăciuniferică, deoarece înafara perioadei sărbătorilor nu prea se potrivesc în peisaj.
3. Dulciuri, dar limitat. Cu toții adăugăm la gabarit în această perioadă.
4. Alcoolul e oricând binevenit, cu condiția să fie ori vin ori tărie; trebuie neapărat să știi ce preferă victima.
5. Vârsta nu trebuie întotdeauna luată în considerare; bineînțeles, nu iei uischi <18 ani. Eu unul asociez Crăciunul cu jucării, în principal. Aici treaba devine mai delicată, trebuie să cunoști persoana pe bune.
6. Revenind la ideea cu jucării / jocuri de PC sau console (!) – nu e obligatoriu, iar dacă nu ai suficient talent pentru așa ceva, nu sări imediat cu ideea de a lua ceva practic. E Crăciun, nu începutul școlii. Ar merge ceva amuzant cu ceva practic, în combinație. Problema cu jocurile însă este iarăși delicată; asigură-te că nu există deja în colecție.
7. Cărți, da, dar nu neapărat chestii serioase sau clasice. Oricum, revenim la ideea că trebuie cunoscută biblioteca țintei.
8. Produse de îngrijire corporală: asta merge mai bine la gagici. Dar numai dacă au temă crăciuniferică, de exemplu aromă de scorțișoară cu măr sau ciocolată cu portocale.
9. Muzică: mda, dar să fim serioși – Câți muzicofili din românica nu au deja calculatorul plin cu muzici absolut și perfect legal dobândite?
10. Filme (am mai auzit și ideea asta): nu. Vezi #9; de asemenea, gustul la filme e mai obscur decât la muzică; Exceptie de la această regulă: pornache, dar mare atenție – trebuie să ai și tu, și porcul un dezvoltat simț al umorului, și să nu fie părinți sau copii prin preajmă.

Aștept cu nerăbdare alte idei.

Mecanism la cald …

Doi oameni ale căror căi se vor întretăia vreodată,  la un moment dat, nu vor mai fi niciodată aceiași. Vor fi întotdeauna doi oameni noi, total diferiți de ceea ce îi definea înainte, între personalitățile, ideile și pielea cărora va exista nu doar un permanent spectacol de scântei, dar și o demonstrație de forță. Oamenii sunt proiectați să se consume și să se auto-consume. Să se topească în forme noi, să se prelingă, și să ardă. Să distrugă, doar ca să renască, să supună, doar ca să trăiască. Oamenii nu ruginesc, deși cei mai mulți par ziduri de fier; oamenii se clatină, deși par stânci de piatră. Oamenii nu sunt oameni, sunt mecanisme ce se creează  la cald, sau rece …

 

Povești de … speriat copiii (mari).

Când eram doar un simplu copil nu conștientizam chiar atât de bine sfârșitul, sau poate că o făceam, dar numai din punct de vedere pur conceptual. Știam că se sfârșea ora de joacă, se sfârșeau atențiile dulci din partea mamei, se sfârșea vacanța, se sfârșea orice se putea măsura într-un mod rațional și bine stabilit. Oamenii acum se tem de sfârșitul lumii. Ar trebui să răsufle oarecum ușurați. Sfârșitul lumii a început de mult, îl trăim, îi suntem martori, doar că nu vrem să acceptăm asta. Sfârșitul lumii nu e declanșat de Dumnezeu, sau de forțe nemăsurate ale naturii. Sfârșitul e declanșat de oameni…

Ca și când …

Știu cum e …

E ca și când m-ai avea la doar două atingeri distanță, dar mâna ți-e ocupată cu altceva, sau altcineva. Să nu mai vorbim de Orgoliul care,  scrâșnind acid printre dinți,  amenință și de această dată să apese trăgaciul la cea mai mică mișcare. Așa că te scuzi, dar e scuzabil, pentru că toți o facem la un moment dat. Scuzele sunt hainele pe care le îmbrăcăm în zilele în care alții aruncă cu pietre în noi. Au solzi de oțel pe care stau atârnate dorința de compasiune și înțelegerea, și sunt decorate cu priviri pierdute care cerșesc plecarea capului și înghițirea săbiilor. Suntem doar niște  oameni ce caută căi prin care fericirea proprie să nu creeze daune colaterale.  Dar asta e imposibil. Odată cu lacrimile celorlalți, în noi se naște un zâmbet. Fericirea cere întotdeauna sacrificii …

E ca și când ai impresia că nu-ți cunosc jocul, regulile sau trucurile. Suntem ca rugăciunile pe care le știm pe de rost și pe care ne temem să le rostim cu voce tare. Eu îți știu întrebările, tu îmi cunoști răspunsurile. Doar legătura dintre ele lipsește.  Și vocea care să le modeleze. Nu există liberul arbitru, suntem întotdeauna condiționați, de alții, dar mai ales de noi. Aleg să nu uit, pentru că mi-aș transforma viața într-o povară, într-un tranșeu în care aș sta la pândă la nesfârșit vânând amintiri rătăcite. Aleg să păstrez totul pentru că altfel m-aș demonta piesă cu piesă, până n-ar mai rămâne nimic din mine. Și la ce bun?  Aleg să rămâi, să rămân, să rămânem. Așa cum e, așa cum suntem. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge , dar ne putem distruge singuri , tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele.

E ca și când trecem unul pe lângă altul și refuzăm să ne privim, uitându-ne mereu în direcția opusă și rugându-ne să se oprească senzația de vertij. Paloarea din obraji și pauzele lungi dintre cuvinte ne dau de gol, membrele își pierd coordonarea și brusc ne trezim că trăim în alta bucățică temporală în care nu are rost să căutam logica. E ca și când acum te-aș privi adânc în ochi căutând ceva ce e foarte posibil să nu mai găsesc, iar tu să-ți ferești privirea citindu-mă prin simple atingeri. E ca și cum aș fi acolo, dar  nu m-ai putea atinge….

Refuz să mor!

Nu am dispărut. Considerați lipsa mea de activitate drept o pauză de care cu toții avem nevoie câteodată!

Am revenit!

Ochii în patru!

Tot ce mai pot face…

Hai să recunoaștem!

Spune-mi, a câta oară mă cauți și nu mă găsești? Spune-mi, a câta oară speri să fiu aici, în cuvintele astea pe care le storc din mine cu greu, doar ca să ajung la ceea ce sunt de fapt, la gustul pe care tu știai că-l am: dulce-amar… Spune-mi, a câta oară te-ai înșelat atunci când încercând să mă găsești, m-ai căutat altele și în loc să te apropii de mine, mi-ai pierdut urma de tot? Spune-mi, a câta oară ai închis telefonul înainte să-ți răspund? Spune-mi, a câta oară ți-ai spus că n-are rost, că astfel de lucruri se întâmplă doar în cărți și poate chiar și acolo cu greu. Spune-mi, a câta oară ți-am trecut prin cap odată cu muzica pe care o asculți? Spune-mi, a câta oară spui că renunți, chiar dacă știi că n-ai să faci niciodată asta…

Mai bine nu-mi spune. Poate știu lucrurile astea deja, poate răspunsurile tale au ecou în mine și de-aia oricât timp ar trece și indiferent de numărul de kilometri care ne despart te intuiesc mai bine decât mi-aș dori. Poate că amândoi le știm prea bine, dar alegem tăcerea. Ne ascundem între două bătăi de inimi și refuzăm să ne întâlnim, doar ca să prelungim jocul ăsta pe care nu l-am pierdut, dar pe care oricum nu-l câștigăm. Mă vei căuta întotdeauna acolo unde știi că n-ai să mă găsești niciodată, iar eu am să aștept acolo unde știu că n-ai să mă cauți. Într-o cameră cu pereți albaștri, întunecată, în care obișnuiai să mă aduci adeseori și de unde plecam mult prea repede. Sunt imagini de care mi-aduc aminte de tine mai clar decât orice alte fotografii a căror urmă le-a șters-o timpul de mult. Sau poate mâna ta …

Spune-mi, nu-i așa că e mai bine când îmi citești gândurile când nu sunt aici? Nu-i așa că te simți mai în siguranță? Eu, așa mă simt. Și nu că mi-ar fi teamă de tine. Mă sperie teribil ce n-aș mai putea să controlez în mine, ce n-aș putea să mai pun la pământ.

Hai să recunoaștem! Vrei?